„А ако всички забравят“, разказ за идентичността, чуждостта и неразбирането, е първият роман на Селма Скендерович, победителка на Фестивала за млада литература Уршка през 2020 г. „А ако всички забравят“ е роман за порастването и търсенето на идентичност, който продължава въпросите, които авторката поставя още в дебюта си с кратка проза „Защо мълчиш, Хава?“ Интимната история, разказана от първо лице на една студентка е история за класовия срам, за последствията от семейното насилие, чуждостта и проблемите на идентичността. Как да живееш, когато си чужденец както „тук“, така и „вкъщи“? Зина е дъщеря на преселници от Косово, която решава, че ще следва. Когато се мести от малък словенски град в Любляна, в общежитие, търси пътя си в световете, които я определят. Двата свята за нея са този тук – Словения, и онзи в Косово, двата свята са също между нея и родителите ѝ, а също така между нея и нейните (преселници от другаде) и словенците и два свята в нея самата. Да се разделиш, да поставиш граници, да се отъждествиш, да се приближиш, да се слееш или да се отделиш? Но с кого, пред кого или от кого, като в края на краищата всички сме просто хора. Зина е остра наблюдателка на обкръжението, родителите и на самата себе си. Размишлява за това коя всъщност е тя. Мечтае за собствено място, свят, с повече прегръдки и без насилие. По-малко патриархални примери, които да пренесе във все по-самостоятелния си живот, ще ѝ бъде по-добре. Добре осъзнава, че житейския си път чертаеш сам. Поне от момента, в който се противопоставиш на манипулациите и ударите, които, на места още е така, минават за добро възпитание. С бистрото си мислене и осмислянето на случките в живота си, както и на живота на роднините си в Косово, Зина разказва за разликите между хората, които живеят „само на 700 километра“, но са само на няколко сантиметра в собственото си семейство.

Mia are douăzeci și șapte de ani și vede în fiecare zi ce e mai rău în lume: lucrează ca moderatoare de conținut și trebuie să cenzureze cele mai violente videoclipuri care circulă online. De când fostul ei iubit, Ruben, a murit electrocutat în cadă, trăiește prinsă într-un cerc vicios de nihilism și remușcare, amorțită de jobul pe care îl are și de medicația psihiatrică, însuflețindu-se doar pe alocuri datorită prieteniei cu Dennis și Miriam. Trecutul cu Ruben este o arhivă de amintiri cumplite, asemănătoare imaginilor pe care trebuie să le elimine de pe internet, dar pe care nu le poate șterge din propria memorie: șantajele lui emoționale, prin care o acuza că îl consumă ca o călugăriță, insecta carnivoră care își devorează partenerul și teama de a-l părăsi. Dar când dă peste videoclipul Sofiei, o fată care îi seamănă și care se aruncă de pe un pod, Mia se trezește și pornește pe urmele ei: îl întâlnește pe iubitul acesteia, Lapo, un muzician în plină ascensiune, și pe prietena ei Margot, escortă și dansatoare într-un club de noapte, lăsându-se sedusă de amândoi, într-un joc de oglinzi amețitor. Până când Mia, împreună cu Miriam și Margot, decide să-și ofere o alternativă, într-un pact de fraternitate neconvențional, capabil să-i spargă, în cele din urmă, carapacea durerii. În fragilitate există o formă de disperare și de resemnare pe care nu vom reuși niciodată să o controlăm pe deplin. Și asta ne-ar putea distruge, fiindcă fragilitatea nu înseamnă neapărat slăbiciune. Cu Ruben a fost dragoste la prima vedere. Știu că nu e iubire, ci fascinație, carnea care se caută și se dorește, trupuri care se recunosc reciproc, așa cum rechinul simte sângele. Și acum, dacă m-ar întreba cineva care a fost cea mai frumoasă zi din viața mea, aș răspunde fără să clipesc: ziua în care l-am întâlnit. Și totuși știu că nu e adevărat, că au existat și alte zile. Că, dacă ceea ce trăiam noi era iubire, atunci iubirea nu există.

„Toate păpușile bune” este un roman despre Vanja, o milenială care împlinește treizeci de ani și realizează că nimic din viața ei nu este așa cum își imaginase. Nu a devenit o artistă cunoscută, ci este scenaristă pentru telenovele de doi bani, nu are copii, nu este într-o relație, suferă de o anxietate excesivă, iar relațiile cu membrii familiei nu sunt tocmai cele mai bune. Când fosta ei iubită apare la ușa apartamentului cu un bebeluș, Vanja, în ciuda faptului că Svetlana i-a frânt inima, o lasă să rămână la ea o vreme. Acest lucru o determină să-și reevalueze viața. Sfâșiată între dorința de a face ceea ce iubește și nevoia de a supraviețui în Belgradul de astăzi, Vanja își dă seama că trebuie să schimbe ceva. Își dă impulsiv demisia de la telenovela pe care o scrie, iar în același timp proprietarul o dă afară din apartament pentru a-l închiria unui cuplu din Rusia, de la care poate obține o chirie mult mai mare. Svetlana pleacă, o părăsește din nou, iar Vanja rămâne singură și, deodată, se simte ca o fetiță care nu poate avea grijă de ea însăși. În timp ce își împachetează lucrurile, varsă din greșeală apă clocotită pe picior și își provoacă o arsură gravă. Iar atunci se întreabă - a fost cu adevărat un accident? Neștiind ce să facă, Vanja se întoarce să locuiască la mama ei, într-un orășel de lângă Belgrad, unde o așteaptă toate lucrurile de care fugise. „Dacă aș ști să scriu, aș scrie ca Katarina. În spatele acestui gând glumeț care îmi trece prin minte se ascund, de fapt, admirația mea și plăcerea pentru limbajul Katarinei Mitrović, precum și pentru veridicitatea cuvintelor ei. Katarina scrie despre sine, dar scrie și despre mine, despre sora mea, despre mama mea, despre prietenii mei. În timp ce veți citi acest roman, veți avea senzația că a fost scris despre voi.” - Vladimir Tagić, regizor de film „Rapid, captivant, spiritual, expresiv și trăit în profunzime. Toate păpușile bune sunt vii, există, cu mâinile întinse, părul încâlcit, privirea de sticlă și ne râd în față.” - Anica Dobra, actriț

Han pasado varios años desde que Luke y Eli pisaran por primera vez el Planeta Rojo. Al plantar guindos en Marte, lo único que crece actualmente en este desolado planeta, padre e hija se embarcan en una emocionante búsqueda de los secretos que se esconden en los depósitos del polvo rojizo. Árboles cargados de frutos de color rojo oscuro crecen bajo las cúpulas de todos los invernaderos especializados, excepto uno: el Distrito 24. Mientras sus trajes de astronauta se llenan de soledad, miedo, incomprensión y dolor, los trágicos acontecimientos del pasado siguen pesando sobre ellos como las sombrías nieblas de Marte. Aunque a menudo se obligan a no pensar en el hogar que han dejado temporalmente, las chispas de sus historias y recuerdos no pueden extinguirse por completo: los empujan hacia los pequeños y significativos detalles y acontecimientos que han moldeado sus vidas. ¿Por qué importa cómo come Eli sus guindas, o qué árbol plantó Luke cuando era niño? ¿Pueden la antigua finca, el huerto, el lago cercano, la tranquila feria del pueblo y una red de canales y bosques entrelazados ser el esqueleto y la sangre vital de una familia? En su primera novela, Boris Džinić entrelaza hábilmente el pasado y el presente de sus personajes, ofreciéndonos una conmovedora historia sobre el poder de los recuerdos, el amor, el dolor, el sufrimiento y los lazos inquebrantables entre las personas. Distrito 24 nos recuerda que, incluso en los lugares más oscuros, es posible conservar la alegría de vivir y la convicción de que merece la pena volver a lo que nos espera.

Se habrá imaginado alguna vez la antigua profesora de lengua ucraniana, Vira Tykha, de 72 años, que pasaría el ocaso de su vida —una vida no exenta de dificultades, pero en conjunto feliz— en una residencia de ancianos? Por supuesto que no. Menos aún se podía imaginar que la llevaría allí su único y querido hijo. Pero la señora Vira está convencida de que no es para siempre. Es verano de 2022, el país está en guerra; su hijo Tolia se pasa el día haciendo de voluntario; su nuera y los niños se han visto obligados a refugiarse en el extranjero; mientras su pueblo en la región de Kiev se está recuperando de los combates y la ocupación. Quizás sea realmente mejor pasar una temporada allí con su corazón enfermo y para que su hijo no se preocupe. La residencia está lejos de la línea del frente, en un pequeño pueblo relativamente seguro, donde la guerra solo existe en la televisión, en compañía, por así decirlo, de sus coetáneos. Aunque esos coetáneos superen con creces los setenta años. Pero en lugar de ancianos sociables, Vira Tykha acaba en un mundo de viejos heridos, ariscos y sarcásticos, que día tras día no hacen más que contemplar cómo sus vidas llegan a su ocaso. «Donde se pone el sol» es un relato cálido y conmovedor sobre el final de la vida. Una novela que aborda temas importantes y dolorosos a través de las historias de sus personajes y de sus relaciones, sobre todo con sus propios hijos. Es un texto terapéutico, tan necesario para todos nosotros en estos tiempos difíciles. O, como dice la propia autora, un libro tirita para un corazón herido.

Облекчението, което Ернест изпитва, когато баща му се самоубива, ще трае съвсем кратко. Скоро той ще открие, че раните от миналото му, онези, които е смятал за забравени, са по-отворени от всякога. Възможността да живее в „истинска къща“, както той нарича дома, който наследява, съживява желанието, което го съпътства още от детството: да създаде идеалното семейство. Въпреки това неспособността му да разбере майка си и съпругата си, които настояват да поемат контрола над живота си, постоянното влияние на баща му и появата на стара любов ще разклатят основите на настоящето му – онези, върху които Ернест възнамерява да изгради новата си идилична реалност. Както дълбоката и съвременна тематика, така и дозата хумор карат „Една истинска къща“ да се откроява като роман с нарастващо психологическо напрежение, който е едновременно близък и динамичен.

Anećdotas es una novela sobre Mia y su familia, sobre quien recayó el llamado «borrado» realizado tras la independencia de Eslovenia. El borrado de habitantes fue uno de los acontecimientos más oscuros de la historia eslovena contemporánea: en el año 1992 más de 25.000 personas –en su mayoría antiguos ciudadanos de otras repúblicas yugoslavas– fueron borrados ilegalmente del registro de residentes permanentes. De la noche a la mañana se quedaron sin estatus jurídico, documentos de identidad ni derechos humanos fundamentales, con lo que pasaron a ser invisibles en su propio país. La novela desentraña el silencio en torno a este trauma; de ello no habla ni su familia ni la sociedad. La historia de Mia ofrece una mirada íntima sobre otra cara –menos célebre– de la independencia eslovena y el desmembramiento de Yugoslavia. Con un humor refinado y una delicada voz narrativa, la autora revela cómo los cambios sociales y políticos se reflejan en la vida diaria del individuo. Gracias a esta novela se trata por primera vez en la literatura eslovena el borrado desde una perspectiva infantil, de una niña que al principio no comprende el significado de ciudadanía, fronteras e identidad, pero que a medida que crece va entendiendo cada vez mejor por qué es importante tener suficientes «rayas» en la última letra de tu apellido. Si bien el debut literario de Tina Perić afronta un tema duro –el borrado– y casi cada frase escrita sobre ello causa dolor, no supone una lectura amarga. Esta medida burocrática, que en la infancia de la protagonista adquiere un nombre especial –«problemas con los papeles»–, no solo borra al padre de Mia del registro de residentes permanentes, despojándolo de todo derecho e imposibilitándole trabajar, sino que de algún modo lo borra también de la vida de su hija. Afortunadamente, no para siempre.

Una comitiva di amici si forma a seguito di un incidente al concerto della pop star italiana Verda a Berlino, al quale la bulgara Nora sviene a causa di una dose eccessiva di psicostimolanti. Gli astanti nel palchetto – l’imprenditore greco Adrian, il fotografo svedese Johan e la coppia di israeliani Sol, terapeuta, e Lilith, artista – la aiutano. I sei entrano sempre più in confidenza e iniziano a incontrarsi in vari punti d’Europa. Ognuno di loro sembra una persona realizzata e felice, ma nel profondo porta con sé i traumi del passato. Questi traumi generano in ciascuno un “piccolo peccato”: dipendenza dall’alcol, dagli psicostimolanti, tradimento, menzogna, manipolazioni e presunzione. Nora è attratta da Johan, mentre Adrian e Sol decidono di costruire un moderno centro retreat sull’isola di Creta. La comitiva si raduna lì in vacanza. Durante la terapia di gruppo ognuno condivide il proprio “piccolo” peccato. Lilith annuncia di aver commesso adulterio con Adrian. Scosso da quanto sentito, Sol si sottomette all’antico rituale del salto del toro, che simboleggia il tribunale divino. Il toro lo ferisce. Tempo dopo ciascuno cerca di fare fronte alle conseguenze di quel giorno. Johan non beve più. Lilith e Adrian vivono insieme a San Francisco. Nora cura la propria dipendenza, mentre Sol è rimasto invalido. Un giorno riceve un pacco da Lilith: i suoi vecchi appunti da terapeuta, dove aveva scritto che lei è probabilmente figlia di un incesto. Ovviamente alla sessione di gruppo lei aveva mentito allo scopo di punirlo per la sua brutale valutazione. Il suo “piccolo” peccato era la menzogna, non il tradimento.