Anii `70. William „Mole Man” Lyttle descoperă într-un tunel de sub casa lui o frază care va influența ireversibil cursul lumii. „Viețile noastre deja nu ne mai par povești”. Protagonista acestui roman de autoficțiune este Emma, în vârstă de treizeci și trei de ani, care încearcă să-și înțeleagă rădăcinile cehe, să se împace cu moartea mamei sale și să găsească răspunsuri la întrebările legate de dispariția partenerei sale. Istoria din jurul ei nu curge, ci se acumulează și se sparge. Printre rămășițe, nivelul apei crește în mod catastrofal și incendiile se intensifică. Emma se luptă cu ele în încercarea de a se îndepărta de iubirea în care se câștigă și se pierde. În povestea sa ajungem la final împreună sau fiecare în felul său, povestea rămâne. La fel și întrebarea dacă povestirea poate ajuta omul să se împace cu evenimentele tragice. „Esența romanului constă în explorarea posibilităților limbajului și ale narațiunii ca instrumente gestionare a evenimentelor dureroase. Textul este saturat de imagini colorate, în care se reflectă atât abilitățile unei poete consacrate, cât și ale unei prozatoare talentate.” — redacția editurii Host „Romanul are o structură, un ritm și un mesaj puternic. Oferă speranța că și cele mai mici ficțiuni ne pot salva de catastrofe.” — A2

„Toate păpușile bune” este un roman despre Vanja, o milenială care împlinește treizeci de ani și realizează că nimic din viața ei nu este așa cum își imaginase. Nu a devenit o artistă cunoscută, ci este scenaristă pentru telenovele de doi bani, nu are copii, nu este într-o relație, suferă de o anxietate excesivă, iar relațiile cu membrii familiei nu sunt tocmai cele mai bune. Când fosta ei iubită apare la ușa apartamentului cu un bebeluș, Vanja, în ciuda faptului că Svetlana i-a frânt inima, o lasă să rămână la ea o vreme. Acest lucru o determină să-și reevalueze viața. Sfâșiată între dorința de a face ceea ce iubește și nevoia de a supraviețui în Belgradul de astăzi, Vanja își dă seama că trebuie să schimbe ceva. Își dă impulsiv demisia de la telenovela pe care o scrie, iar în același timp proprietarul o dă afară din apartament pentru a-l închiria unui cuplu din Rusia, de la care poate obține o chirie mult mai mare. Svetlana pleacă, o părăsește din nou, iar Vanja rămâne singură și, deodată, se simte ca o fetiță care nu poate avea grijă de ea însăși. În timp ce își împachetează lucrurile, varsă din greșeală apă clocotită pe picior și își provoacă o arsură gravă. Iar atunci se întreabă - a fost cu adevărat un accident? Neștiind ce să facă, Vanja se întoarce să locuiască la mama ei, într-un orășel de lângă Belgrad, unde o așteaptă toate lucrurile de care fugise. „Dacă aș ști să scriu, aș scrie ca Katarina. În spatele acestui gând glumeț care îmi trece prin minte se ascund, de fapt, admirația mea și plăcerea pentru limbajul Katarinei Mitrović, precum și pentru veridicitatea cuvintelor ei. Katarina scrie despre sine, dar scrie și despre mine, despre sora mea, despre mama mea, despre prietenii mei. În timp ce veți citi acest roman, veți avea senzația că a fost scris despre voi.” - Vladimir Tagić, regizor de film „Rapid, captivant, spiritual, expresiv și trăit în profunzime. Toate păpușile bune sunt vii, există, cu mâinile întinse, părul încâlcit, privirea de sticlă și ne râd în față.” - Anica Dobra, actriț

Mia are douăzeci și șapte de ani și vede în fiecare zi ce e mai rău în lume: lucrează ca moderatoare de conținut și trebuie să cenzureze cele mai violente videoclipuri care circulă online. De când fostul ei iubit, Ruben, a murit electrocutat în cadă, trăiește prinsă într-un cerc vicios de nihilism și remușcare, amorțită de jobul pe care îl are și de medicația psihiatrică, însuflețindu-se doar pe alocuri datorită prieteniei cu Dennis și Miriam. Trecutul cu Ruben este o arhivă de amintiri cumplite, asemănătoare imaginilor pe care trebuie să le elimine de pe internet, dar pe care nu le poate șterge din propria memorie: șantajele lui emoționale, prin care o acuza că îl consumă ca o călugăriță, insecta carnivoră care își devorează partenerul și teama de a-l părăsi. Dar când dă peste videoclipul Sofiei, o fată care îi seamănă și care se aruncă de pe un pod, Mia se trezește și pornește pe urmele ei: îl întâlnește pe iubitul acesteia, Lapo, un muzician în plină ascensiune, și pe prietena ei Margot, escortă și dansatoare într-un club de noapte, lăsându-se sedusă de amândoi, într-un joc de oglinzi amețitor. Până când Mia, împreună cu Miriam și Margot, decide să-și ofere o alternativă, într-un pact de fraternitate neconvențional, capabil să-i spargă, în cele din urmă, carapacea durerii. În fragilitate există o formă de disperare și de resemnare pe care nu vom reuși niciodată să o controlăm pe deplin. Și asta ne-ar putea distruge, fiindcă fragilitatea nu înseamnă neapărat slăbiciune. Cu Ruben a fost dragoste la prima vedere. Știu că nu e iubire, ci fascinație, carnea care se caută și se dorește, trupuri care se recunosc reciproc, așa cum rechinul simte sângele. Și acum, dacă m-ar întreba cineva care a fost cea mai frumoasă zi din viața mea, aș răspunde fără să clipesc: ziua în care l-am întâlnit. Și totuși știu că nu e adevărat, că au existat și alte zile. Că, dacă ceea ce trăiam noi era iubire, atunci iubirea nu există.

Să păstrezi tăcerea și să fii complice? Sau să te adresezi justiției și să îți fie frică de răzbunare? Mateo se întoarce în casa părintească din Madrid după ce a fost concediat de la biroul de arhitectură la care lucra în Barcelona. Din întâmplare, găsește un pistol printre lucrurile lui Juan, tatăl său, și bănuiește că acesta a avut legătură cu un atentat al ETA petrecut acum douăzeci de ani în cartier. În paralel, cititorul află povestea lui Malen, care, în anul 2000, a planificat asasinarea unui judecător în același cartier, dar a cărei înfăptuire a avut un deznodământ neașteptat. Ancheta desfășurată de Mateo pentru a afla adevărul îl conduce către descoperirea unor secrete ascunse care ar putea distruge iremediabil viața sa și a celor dragi. Bazându-se pe povestea unui atentat real petrecut acum douăzeci și cinci de ani la Madrid, Antonio Lleras abordează în primul său roman tema ispășirii, a posibilității de a-ți schimba viața și modul în care, la zeci de ani după dispariția ETA, victimele și călăii încearcă să-și reconstruiască existența după un trecut comun marcat de violență și răzbunare.

Au trecut deja câțiva ani de când Luk și Eli au pășit pentru prima dată pe suprafața Planetei Roșii. Plantând cireși pe Marte, singurii care, deocamdată, reușesc să supraviețuiască pe această planetă pustie, tatăl și fiica pornesc într-o căutare fascinantă a secretelor îngropate în straturile de praf roșiatic. Copaci plini de fructe roșu-închis cresc sub bolțile tuturor serelor specializate, cu excepția uneia - Raionul 24. Pe măsură ce interiorul costumelor lor de astronaut se umple tot mai mult de singurătate, teamă, neînțelegere și tristețe, evenimentele tragice din trecut continuă să apese asupra lor ca o pâclă apăsătoare a planetei Marte. Deși adesea se forțează să nu se gândească la casa pe care au părăsit-o temporar, scânteile poveștilor și amintirilor lor nu pot fi stinse cu totul - ele îi trag înapoi spre acele detalii și întâmplări esențiale care le-au modelat viețile. De ce e important felul în care Eli mănâncă cireșele și ce copac a plantat Luk când era mic? Pot vechea moșie, livada, lacul din apropiere, bâlciul sătesc amuțit și rețeaua de canale și crânguri împletite să devină scheletul și sistemul vital al unei familii? În romanul său de debut, Boris Džinić împletește cu măiestrie trecutul și prezentul personajelor și ne oferă o poveste emoționantă despre puterea amintirilor, iubire, durere, suferință și legăturile indestructibile dintre oameni. Raionul 24 ne amintește că și în cele mai întunecate locuri este posibil să păstrăm bucuria de a trăi și credința că merită să ne întoarcem la ceea ce ne așteaptă. Un roman despre puterea amintirilor, iubire, suferință și legăturile indestructibile dintre oameni.

Toată dragostea dintr-o fotografie arsă pune reflectorul pe relația a trei generații de femei, care înțeleg lumea în moduri aproape incompatibile unul cu celălalt. Familia și echilibrul ei precar sunt zdruncinate de internarea bruscă a celei mai vârstnice dintre ele. Fricile paralizante capătă contur în apropierea morții iminente. Mecanismele lor de apărare, mai ales felurile în care fiecare parazitează viața celeilalte, în numele datoriei și al iubirii materne, ies la suprafață. Iar Leia, aflată la mijlocul distanței este cea care înregistrează schimbările, cea care cerne realitatea, se străduiește să o transcrie și să-i dea un sens, cea care își negociază constant identitatea, în încercarea de a descoperi cine rămâne în afara rolurilor de fiică și de mamă și de a găsi un drum spre liman. (Eli Bădică, editoare)

Protagonista pe nume Sisif rătăcește prin iad cu un scaun cu rotile gol și nu știe exact ce caută acolo, în afară de faptul că trebuie să-și ia fiica, care suferă de multiple dizabilități, de la centrul de zi. O misiune care eșuează de fiecare dată, după care se întoarce dezamăgită în apartamentul dărăpănat de la parterul unui complex ciudat. Când gazda ei începe aparent din senin să discute cu ea, începe brusc să își amintească lucruri. Zile sub forma unor simptome bizare este o luptă împotriva plictiselii, o explorare a limitelor maternității, ale speranței și disperării, ale vieții și morții. Un roman care te izbește ca un asasin, în cap și în inimă, cu o precizie neînfricată. – NRC Zile sub forma unor simptome bizare este un roman complex, plin de referințe din filozofie și mitologia greacă. Alegerea lui Baerwaldt de a folosi o formă nemiloasă, fragmentată și un stil nu întotdeauna primitor denotă curaj și originalitate. Cititorul care îndrăznește să se lase purtat de povestea acestei mame, la prima vedere inaccesibile, va fi profund mișcat de acest roman excepțional. – raportul juriului Premiului Literar BNG