Han pasado varios años desde que Luke y Eli pisaran por primera vez el Planeta Rojo. Al plantar guindos en Marte, lo único que crece actualmente en este desolado planeta, padre e hija se embarcan en una emocionante búsqueda de los secretos que se esconden en los depósitos del polvo rojizo. Árboles cargados de frutos de color rojo oscuro crecen bajo las cúpulas de todos los invernaderos especializados, excepto uno: el Distrito 24. Mientras sus trajes de astronauta se llenan de soledad, miedo, incomprensión y dolor, los trágicos acontecimientos del pasado siguen pesando sobre ellos como las sombrías nieblas de Marte. Aunque a menudo se obligan a no pensar en el hogar que han dejado temporalmente, las chispas de sus historias y recuerdos no pueden extinguirse por completo: los empujan hacia los pequeños y significativos detalles y acontecimientos que han moldeado sus vidas. ¿Por qué importa cómo come Eli sus guindas, o qué árbol plantó Luke cuando era niño? ¿Pueden la antigua finca, el huerto, el lago cercano, la tranquila feria del pueblo y una red de canales y bosques entrelazados ser el esqueleto y la sangre vital de una familia? En su primera novela, Boris Džinić entrelaza hábilmente el pasado y el presente de sus personajes, ofreciéndonos una conmovedora historia sobre el poder de los recuerdos, el amor, el dolor, el sufrimiento y los lazos inquebrantables entre las personas. Distrito 24 nos recuerda que, incluso en los lugares más oscuros, es posible conservar la alegría de vivir y la convicción de que merece la pena volver a lo que nos espera.

Anii `70. William „Mole Man” Lyttle descoperă într-un tunel de sub casa lui o frază care va influența ireversibil cursul lumii. „Viețile noastre deja nu ne mai par povești”. Protagonista acestui roman de autoficțiune este Emma, în vârstă de treizeci și trei de ani, care încearcă să-și înțeleagă rădăcinile cehe, să se împace cu moartea mamei sale și să găsească răspunsuri la întrebările legate de dispariția partenerei sale. Istoria din jurul ei nu curge, ci se acumulează și se sparge. Printre rămășițe, nivelul apei crește în mod catastrofal și incendiile se intensifică. Emma se luptă cu ele în încercarea de a se îndepărta de iubirea în care se câștigă și se pierde. În povestea sa ajungem la final împreună sau fiecare în felul său, povestea rămâne. La fel și întrebarea dacă povestirea poate ajuta omul să se împace cu evenimentele tragice. „Esența romanului constă în explorarea posibilităților limbajului și ale narațiunii ca instrumente gestionare a evenimentelor dureroase. Textul este saturat de imagini colorate, în care se reflectă atât abilitățile unei poete consacrate, cât și ale unei prozatoare talentate.” — redacția editurii Host „Romanul are o structură, un ritm și un mesaj puternic. Oferă speranța că și cele mai mici ficțiuni ne pot salva de catastrofe.” — A2

„Toate păpușile bune” este un roman despre Vanja, o milenială care împlinește treizeci de ani și realizează că nimic din viața ei nu este așa cum își imaginase. Nu a devenit o artistă cunoscută, ci este scenaristă pentru telenovele de doi bani, nu are copii, nu este într-o relație, suferă de o anxietate excesivă, iar relațiile cu membrii familiei nu sunt tocmai cele mai bune. Când fosta ei iubită apare la ușa apartamentului cu un bebeluș, Vanja, în ciuda faptului că Svetlana i-a frânt inima, o lasă să rămână la ea o vreme. Acest lucru o determină să-și reevalueze viața. Sfâșiată între dorința de a face ceea ce iubește și nevoia de a supraviețui în Belgradul de astăzi, Vanja își dă seama că trebuie să schimbe ceva. Își dă impulsiv demisia de la telenovela pe care o scrie, iar în același timp proprietarul o dă afară din apartament pentru a-l închiria unui cuplu din Rusia, de la care poate obține o chirie mult mai mare. Svetlana pleacă, o părăsește din nou, iar Vanja rămâne singură și, deodată, se simte ca o fetiță care nu poate avea grijă de ea însăși. În timp ce își împachetează lucrurile, varsă din greșeală apă clocotită pe picior și își provoacă o arsură gravă. Iar atunci se întreabă - a fost cu adevărat un accident? Neștiind ce să facă, Vanja se întoarce să locuiască la mama ei, într-un orășel de lângă Belgrad, unde o așteaptă toate lucrurile de care fugise. „Dacă aș ști să scriu, aș scrie ca Katarina. În spatele acestui gând glumeț care îmi trece prin minte se ascund, de fapt, admirația mea și plăcerea pentru limbajul Katarinei Mitrović, precum și pentru veridicitatea cuvintelor ei. Katarina scrie despre sine, dar scrie și despre mine, despre sora mea, despre mama mea, despre prietenii mei. În timp ce veți citi acest roman, veți avea senzația că a fost scris despre voi.” - Vladimir Tagić, regizor de film „Rapid, captivant, spiritual, expresiv și trăit în profunzime. Toate păpușile bune sunt vii, există, cu mâinile întinse, părul încâlcit, privirea de sticlă și ne râd în față.” - Anica Dobra, actriț