Sara acaba de cumplir diecinueve años y, debido a un trauma de su pasado, siente un creciente miedo a morir ese año. Por eso, lo que debería ser el verano más despreocupado de su vida, entre el instituto y la universidad, lo pasa bajo la sombra de la ansiedad. Sale con sus amigos por pubs alternativos, intenta reconciliarse con su exnovio Viktor, bebe en exceso y quiere llamar la atención de todo el mundo aunque, en el fondo, es una persona introvertida. Todo cambia después de que Sara tenga su primera visión en una sala oscura de una discoteca, en el que se despierta un trauma del pasado: vuelve a encontrarse con su prima de diecinueve años, Lara. Sara se despierta a la mañana siguiente con un hormigueo en la mano; este se extiende y Sara descubre que padece una enfermedad sin nombre, con la que vivirá con normalidad, pero que la acompañará para siempre. Sara, al recibir la primera señal de que su miedo a la muerte está justificado, empieza a entrar en pánico, analizando el concepto y su propio cuerpo como algo frágil y efímero y, por medio de estos pensamientos, madura rápidamente. Empieza a prepararse para la pintura cuando conoce a Tisa y Balša, ambos son excéntricos y han hecho frente a la muerte en el pasado, y tanto una como otro tienen traumas enterrados. A través de su relación con ellos, Sara se enfrenta con su presente, futuro y pasado: la tragedia familiar, que marcó todo el período de su paso a la madurez, la muerte de su prima Lara.

Облекчението, което Ернест изпитва, когато баща му се самоубива, ще трае съвсем кратко. Скоро той ще открие, че раните от миналото му, онези, които е смятал за забравени, са по-отворени от всякога. Възможността да живее в „истинска къща“, както той нарича дома, който наследява, съживява желанието, което го съпътства още от детството: да създаде идеалното семейство. Въпреки това неспособността му да разбере майка си и съпругата си, които настояват да поемат контрола над живота си, постоянното влияние на баща му и появата на стара любов ще разклатят основите на настоящето му – онези, върху които Ернест възнамерява да изгради новата си идилична реалност. Както дълбоката и съвременна тематика, така и дозата хумор карат „Една истинска къща“ да се откроява като роман с нарастващо психологическо напрежение, който е едновременно близък и динамичен.

Da li je bivša nastavnica ukrajinskog jezika, sedamdesetdvogodišnja Vira Tiha, ikada pomislila da će se na zalasku svog teškog, ali ipak ispunjenog i srećnog života, naći u domu za stare? Naravno da nije. Još manje je mogla da zamisli da će je ovamo odvesti njen voljeni sin jedinac. Ali gospođa Vira je ubeđena da je ovde samo privremeno. Eto, u toku je leto 2022. godine, rat je, njen sin Tolja danonoćno volontira, snaha je s decom bila prinuđena da se evakuiše u inostranstvo, a selo u Kijevskoj oblasti u kojem su živeli tek se oporavlja posle ratnih dejstava i okupacije. A za nju je kao srčanog bolesnika, kako se njen sin ne bi brinuo, možda zaista bolje da ostane ovde, što dalje od fronta, u relativno bezbednom seocetu, gde se rat prikazuje samo na televiziji, da bude u društvu vršnjaka,. Pa makar tim vršnjacima bilo i preko sedamdeset godina. Ali umesto komunikativnih starijih ljudi, Vira Tiha dospeva u svet ranjenih, zajedljivih, sarkastičnih matoraca koji iz dana u dan posmatraju kako im se životi kotrljaju ka svom zalasku. „Tamo gde sunce zalazi“ je topla i potresna priča o životu na njegovom zalasku. Roman koji otvara važne i bolne teme kroz priče o ljudima i njihovima odnosima, pre svega odnosima sa decom. Tekst ima terapeutsko dejstvo koje nam je svima preko potrebno u ovim teškim vremenima. Ili, kako sama autorka kaže, knjiga je flaster za ranjeno srce.

Roman scris sub formă de policier, Viaţa e a mea descrie relaţiile dintre trei femei de provenienţă socială diferită: Angela Pop, galeristă (şi proaspătă mamă), Greta Roth, poliţist la Omucideri şi Carla [Razia], lucrătoare sexuală. Suferind de depresie postnatală, Angela resimte acut nevoia de control, nevoie care ia forma, finalmente, a unei instalaţii pe care protagonista o concepe, cu titlul „Viaţa e a mea”, dedicată fiicei sale, Eliza, şi surorii sale, Raisa. În planul ei intră Carla, pe care o întâlneşte întâmplător în una dintre ieşirile în oraş, şi un fost coleg de facultate, jurnalistul Lazăr Mitrea. Carla este, însă, şi iubita – pentru o scurtă perioadă de timp – a Gretei, poliţista desemnată să investigheze moartea suspectă a Angelei Pop. Diversele linii narative se ţes în jurul acestei dileme: este moartea Angelei omucidere sau sinucidere? Dacă este crimă, cine este vinovatul? Sunt mai mulţi complici? Suspecţii cazului devin toţi apropiaţii „victimei”. Suspiciunea şi tensiunea, narativă şi între personaje, se menţine până la final, când aflăm că Angela Pop instrumentase toate relaţiile pentru a-şi duce la bun sfârşit planul: instalaţia-manifest. Dorinţa de sinucidere şi semnele degradării psihice ale personajului sunt presărate de-a lungul romanului, însă ele nu duc direct la concluzia că aceasta ar fi fost opţiunea Angelei, aşa încât dilema crimă-sinucidere se menţine până la finalul cărţii. Viaţa e a mea deconstruieşte stereotipurile şi prejudecăţi legate de familie, de gen, de sexualitate sau de tulburări psihice. Romanul se încheie, astfel, cu un manifest care invită la reflecţie, acceptare, înţelegere şi empatie.

In Als de dieren onderzoekt een vrouw wat haar is overkomen na de geboorte van haar eerste kind – een ervaring zo donker dat ze zich tegen taal en betekenis verzet. In het dierenrijk, in oude mythes, in foto’s, e-mails en zelfs boodschappenlijstjes uit haar kraamtijd, zoekt de vrouw naar houvast. Hoe word je, lang nadat je je kind op de wereld hebt gezet, alsnog moeder? En hoe verenig je opnieuw de brokstukken van een mens, nadat die uit elkaar is gevallen?