View Colofon
Original text "Eenrichtingsverkeer" written in NL by Carmien Michels,
Other translations
Published in edition #1 2017-2019

Sens unic

Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels

Am uitat să pun vederea la poștă, mi-am amintit în timp ce vărsam o fleașcă albastru-negricioasă în tufișul de lângă cortul de concert. Fetei necunoscute care mi-a ținut coada i-am mulțumit într-o portugheză care părea de-o mie de ori mai fluentă decât atunci când eram trează. M-a întrebat dacă mă descurc de acum. Mi-am ridicat degetul mare în sus. Nu după mult timp, iar stăteam aplecată peste tufișuri.
Lisabona era capătul de linie inevitabil al unei veri imbatabile, în care am țopăit de la un festival la altul. Acasă nu mai fusesem de când ne-a dat mama afară pe mine și pe frații mei. Când rămâneam lefteră, pierdeam vremea prin locuri cu nume ca Brixen și Burgos, unde desenam tatuaje temporare, de o zi, pe pielea primitoare a hipsterilor. Niciodată pe oameni sau animale, numai pe praguri, scări, arcade, pe tablouri electrice și pe turlele moscheilor, membre ale orașelor. Și pe cutii poștale. Am cusut unele de altele toate orașele pe care le-am vizitat, cutiile poștale fiindu-le puntea de legătură. Dacă se întâmpla să nu-mi iasă treaba într-un oraș, puteam fără probleme s-o iau spre altul. În spatele ultimei cutii poștale era cafeneaua madrileneză Dr. Limón în care luasem micul dejun chiar cu câteva zile în urmă, ceva mai departe era terenul viran din Arnhem unde stătusem cu cortul, mai departe era casa părinților mei din Hoegaarden. 
Vederea și tipii, dar mai întâi niște cartofi prăjiți, mi-am zis când stăteam iar pe picioarele mele și puteam împărți din nou lumea în vertical și orizontal. Cartofii prăjiți erau în orice împrejurare cel mai bun răspuns. M-am luat după beculețele care marcau aleile, în timp ce pe drum mă sprijineam de coșurile de gunoi și chioșcurile cu mâncare. 
În ciuda gustului de fiere pe care-l aveam în gură, aveam în continuare același plan pe care-l avusesem toată vara: să devorez o mulțime de tipi. Aveam să abordez specimene atrăgătoare, să întreb dacă sunt single și să-i sărut în caz afirmativ. Urma să dispar la fel de rapid pe cât urma să apar în fața altei prăzi, în afara câmpului vizual al celei precedente, nu voiam ca tipii să creadă că nu erau decât așa, încă unul pe listă.
După ce am băgat în mine ultimii cartofi, am abordat un tip care fluiera. Avea o constituție robustă, undeva cam între plinuț și musculos. I-am pus întrebarea necesară ca să-mi pot face joculețul.  
- Let’s kiss, i-am zis. 
- You are crazy, mi-a zis în engleza lui lățoasă, dar buzele lui tot s-au apropiat de ale mele. 
În timp ce-n capul meu un acrobat făcea salturi și jonglerii simultan, el a început să se-nfrupte lacom din fața mea de zici că era din marțipan, și, cu un gâlgâit, m-am pierdut în gâtlejul lui. Știu visul ăsta, m-am gândit, era un vis de mai demult, în care, la fel ca Pinocchio, fusesem înghițită de o balenă, care aducea mult cu vecina mea corpolentă. În ciuda înclinației sale pentru certuri, eram foarte atrasă de ea. Deși vara trecută m-am sărutat cu câteva femei pentru că era mai safe, eram genul de persoană pe care lesbienele de obicei nu o sufereau: niciodată n-am fost interesată să le sărut pe femeile bisexuale, ci să le zăpăcesc pe cele heterosexuale, ceea ce era un rău necesar ca să pot uita de zăpăceală din capul meu. Toate astea au dispărut în bulboana numită aparatul lui digestiv.  
Am observat amândoi în acelaști timp că el avea de înghițit o amestecătură foarte terciuită. M-am sustras ca o naufragiată dezorientată din gura lui, sau, mai degrabă m-a dat el afară pentru că m-a întrebat cu sprâncenele ridicate:
- Are you still eating fries?
Mi-am dus mâna la gură și am înghițit două resturi de cartofi de-o dată. 
- I’m so sorry! am pufnit eu. 
El a râs, m-a luat în brațe și m-a sărutat. Cu resturi de cartofi cu tot. Am remarcat și eu un gust ciudat în gura lui. 
-  Ai mâncat banane? l-am întrebat ținându-mi capul într-o parte. 
- Noi am băut milkshake-uri cu banane, a zis băiatul meu, sfios. I-am urmărit privirea spre prietenii lui care tocmai dispăruseră într-un cort pentru narghilea. Ca și cum corpul lui trebuia să compenseze pentru timiditate, m-a ridicat în sus fără cea mai mică dificultate și m-a cărat către un copac de care mi-am lipit languros spatele în timp ce picioarele mi le-am încovrigat de mijlocul lui ca o maimuțică. 
Pentru că în timpul partidei noastre energice de sărutări capul mi se tot învârtea înainte și-napoi, lumea s-a înclinat de parcă ne-am fi aflat pe fundul unei bărcuțe din lemn, cu clipocitul vioi al apei ciocnindu-se în apropierea noastră de padelele neglijate, iar în depărtare, cu țipătul unei păsări derutate care-și chema la somn copiii plecați de acasă. Pasărea a luat înfățișarea mamei, care încerca să mă tragă-n sus de guler.
Am oprit-o cu un gest al mâinii în timp ce continuam să sărut minunăția mea de om care avea o fire liniștită și afectuoasă și era o ființă pasională. Corpurile ni s-au încolăcit unele de altele și am făcut dansul împerecherii sus pe punte, în care totul era bine, toată lumea se risipise în brațele puternice care mă cuprindeau, eram soliști pe un LP de salivă și clipocit. Bărbatul ăsta puternic și cu mine am avut printre picături un schimb de cuvinte șoptite cu atâta sacralitate misterioasă, încât părea că ne depunem jurăminte cu care ne ridicam unul pe celălalt deasupra pragului anonimității, în direcția lunii de miere a intimității. Așa am aflat că-l cheamă Mircea și că este dintr-un sat de pe lângă București, că este student la politehnică și că, la fel ca și mine, tot douăzeci și trei de ani are. Am spus unul dintre puținele cuvinte pe care le știam în română, mulțumesc, bedankt, iar el mi-a spus nu, nu, eu îți mulțumesc ție.   
M-a sărutat ușor sub ochi și mi-a spus în română:
- Ai ochi frumoși.
Și tu ai ochișori triști, care lucesc, i-am răspuns eu, la care amândoi am început să râdem. 
Ne-am șoptit unul altuia siropoșenii pe care o cinică înrăită ca mine nu-ndrăznește să le repete, care ar fi putut fi simulate cu ușurință, dar care în atmosfera noastră clar sunau adevărate. Nu ne-am scrijelit în seara aia inițialele în copac, dar mi-am lăsat în urmă în locul acela una dintre umbrele pe care le purtam cu mine. Deși sunt ușor supraponderală, în brațele lui eram din heliu. Și iar ne-am întins pe o barcă, pe un lac, și apa iar se ciocnea de padele și o pasăre iar își striga la cuibul lor puii plecați de acasă. 
De data asta, puica ei a strigat înapoi.
M-am desprins brusc din îmbrățișarea pătimașă și i-am spus:
- I have to go. 
- What? a spus speriat.
- I’m so sorry.
Și am luat-o la fugă.
- Your number, a strigat.
- We’ll find each other, i-am strigat în timp ce fugeam. 
Zece secunde dac-aș mai fi stat, i-aș fi putut spune că n-aveam niciun număr pentru că-mi aruncasem cartela în ziua în care mama ne trimisese de acasă pentru că nu voia să mai vedem cum starea ei se deteriorează, ne trimisese de acasă ca veștile să nu se transforme niciodată în vești proaste. I-aș fi putut spune că de două ori pe săptămână îi trimiteam o vedere mamei și tatei care o îngrijea, ca să nu-și facă nicio grijă. Că în acest moment, nu-mi puteam permite să fiu fericită. Și, cu toate astea, speram că va rămâne acolo, în locul acela, lângă chioșcul cu mâncare de lângă copac, în ziua următoare, sau mereu, că va sta pentru totdeauna acolo. 
În ziua următoare copacul și chioșcul cu mâncare erau tot acolo, dar pe Mircea nu l-am mai găsit. I-am strigat numele iar și iar, până nu m-a mai ținut vocea. Scanam sistematic toate chipurile și toate corpurile care treceau pe lângă mine, înălțată pe catalige. Când am început să mă îndoiesc de înfățișarea lui, mi l-am desenat pe braț, linii peste care mi-am trecut ochii iar și iar, neîncetat, atunci când era în pericol de a se șterge. Cu fiecare pas care mă îndepărta mai mult de el – atunci când am plecat de la festival, din oraș, din țară – îmi sporea speranța, ca și cum nu m-aș fi mișcat mai departe de el, înapoi la o viață ca un ghem de ață pe care trebuia să-l descâlcesc, ci m-aș fi mișcat înapoi în timp, un arc descris deasupra momentului nostru, sub care totul era posibil, în care eu încă mai eram eu iar el era el.  
Când într-o după amiază scăldată de soare am venit acasă pe la mijlocul lui septembrie, nu era nimeni în casă. Pe o masă era un coș plin de plicuri. Pe comoda de la geam era un buchet ofilit de câteva săptămâni, în vaza pe care mama o făcuse la academie, de care râdeam mereu când eram acasă, pentru că ni se părea atât de urâtă. Lângă buchet erau câteva lumânări și o iconiță de hârtie de-a mamei. În spate, o urnă pe care n-o făcuse ea dar care sigur i-ar fi părut frumoasă. 
M-am răsucit și am lăsat în urma mea totul așa cum era, ca să pară că nu venisem niciodată acasă, că nu aflasem niciodată nimic.  

În orașul ăsta știu o alee care merge tot înainte, mereu înainte, și care totuși e circulară. Mă pot întoarce în orașele în care am fost, în timp ce dau ture și îmbătrânesc, fără vreun risc. Urmez încâlceala de fire care atârnă deasupra străzilor și care le asigură românilor cel mai rapid internet. Acolo unde cablurile negre sunt legate într-un nod neglijent de un stâlp de iluminat, e cutia poștală în care în fiecare săptămână pun o vedere acasă, de șapte luni încoace, fără întrerupere. Când mi se termină proviziile de timbre, intru la oficiul poștal, care asemenea multor altor oficii din țara asta, s-a înpotmolit în anii nouăzeci. Poți să stai ore întregi la coadă, că la un moment dat tot ți-o iau înainte doamne uitate de moarte, cu haine de blană care țin cu orice preț să păstreze aparențele prosperității, și care, cu un arsenal de înjurături pe care nici măcar cerșetorii cu răni deschise nu le aveau în repertoriu,  drăcuiesc  pe oricine are ceva de comentat. 
Inițial, funcționarii de la poștă mă trimiteau la plimbare când observau că nu vorbesc română, dar m-am descurcat până la urmă. Încet-încet am început să șopotesc și eu în torentul acela de ofuri și rumori din timpul așteptării lungi cât o zi de post din oficiul poștal. Din torentul acela am pescuit adresa actualului meu proprietar de la care închiriam, un bătrân care de la căderea lui Ceaușescu n-a mai părăsit parterul casei sale. Cumpărăturile pe care i le fac în Mega Image, Delhaize-ul românesc, i le las la ușă. Abia după ce încui ușa după mine la etajul de deasupra, le bagă-n casă într-o fracțiune de secundă. Pare bărbatul potrivit pe care să-l iei într-o zi de soț, cineva pe care-l poți iubi atâta timp cât e lângă tine, dar pe care să poți înceta să-l iubești atunci când nu mai e acolo, astfel încât să nu fii nevoită să duci dorul, să nu fii niciodată nevoită să duci dorul și să-ți poți vedea liniștit de viața ta mizeră fără prea mare tam-tam.  

Sâmbătele îmi fac turul. După care curăț rahații de câine de pe trotuare și împart punguțe stăpânilor de câini, adun cu mănușile de lucru ace de heroină de prin ruinele dintre cele mai fabuloase vile și îi duc oase cerșetorului știrb cu cățel, care mereu își povestește toată viața de la capăt și căruia îi promit să mă rog pentru el la biserica ortodoxă. 
N-am fost crescută religios, dar te obișnuiești cu toate. Mă îmbulzesc duminica împreună cu tot felul de mame tinere în jurul statuilor până când le pot atinge, și le pot pupa și picioarele dacă am noroc. După care îmi imaginez că prin intermediul statuilor, buzele mele nu ating doar toate celelalte buze dar și pe ale lui. 
În orașul ăsta nu e greu să fii anonim. Vorbesc neerlandeză numai cu o traducătoare pe ai cărei copiii îi mai supraveghez uneori și care-n timpul mesei aruncă mereu ceva de mâncare pe jos și zic în șoaptă: 
- Să fie de sufletul morților.
- Să fie de sufletul mamei, șoptesc eu atunci în română, scot o bucățică de ciocolată din geantă și o pun lângă piciorul mesei. Amară cu alune de pădure, asta-i plăcea mamei cel mai mult.
Undeva prin februarie m-am trezit cu tata și frații mei la ușă. O fracțiune de secundă au părut să aibă ceva dificultate cu înfățișarea mea. După care ne-am sărit în brațe și asta a fost tot.   
Azi a apărut la mine-n atelier, sub mâinile mele, sub acul meu. Mircea, i-am recunoscut imediat vocea. Chipul care s-a ivit dinainte mea când și-a scos masca de praf, mi-a confirmat bănuielile. Și-a tatuat numele unui băiețel pe umăr, Matei. Băiețelul lui de o lună, a zis mândru. 
- Cât de mare să fie? l-am întrebat.
- Fă-l și tu mare, a zis el.
Nu mi-au tremurat mâinile nicio secundă atunci când în conturul literei M am desenat un copăcel, copia exactă a desenului de pe brațul meu, să fim acum uniți pe bune unul de celălalt. M-am jucat puțin cu alunița ieșită în afară de pe umărul lui, care încă mai era acolo, înainte să-i umplu litera cu cerneală în întregime. Acasă mă numeau mereu visătoarea, pentru eram oricând în stare să dau drumul la un fierbător de apă cu capacul deschis, fără ca pe urmă să observ cum aburul umplea camera. Cu cât gândurile-mi sunt mai încețoșate, cu-atât mai precise sunt tatuajele pe care le fac.  
După ce am terminat de bătut I-ul, m-a tentat puțin ideea de a-i șopti la ureche melodia pe care mi-o băgase-n cap acum șapte luni, dar, așa cum nici pe morți nu-i răscolești, nici eu n-am făcut asta. 
- Mulțumesc mult, mi-a spus el când a plătit. Privirea i-a trecut în scurt peste pielea mea complet tatuată, peste turul orașelor care se întindea pe corpul meu, peste cutiile poștale care ieșeau în evidență ca pinurile roșii de la Google Maps, și privirea i-a rămas ațintită pe brațul meu, de unde un tânăr îl privea de sub un copac. 
- Nu, nu, eu îți mulțumesc ție, i-am spus în timp ce ușa magazinului se închidea zăngănind.

More by Cătălina Oșlobanu

Manevră

E sfârșit de ianuarie, într-o sâmbătă, la un an după ce ai lăsat fierbătorul de  orez la ea. Torni cafeaua-n două căni și scoți feliile de pâine din prăjitor.  Borcanul cu zahăr e pus pe penultimul raft din dulăpiorul de deasupra ara gazului. Când te întinzi după el, umărul tău face un zgomot dezgustător.  Ea își ridică privirea din telefonul de pe masă, de lângă ochelarii ei. Pui bor canul cu zahăr pe masă, te scuzi și te duci să plângi la toaletă. Pe măsură ce  expiri ușor, sughițul e aproape imperceptibil. Abia un ecou dacă se mai  aude. Un secret pe care-l împărtășești calendarului de pe u...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono

Declarație de dependență

Am întâlnit de curînd la un grătar pe cineva care tocmai născuse. Grătarul  a fost prima ei ieșire. A recunoscut, cu bebelușul în brațe, că devenise atât  de dependentă. A făcut o față dezamăgită în timp ce a rostit cuvântul și a  spus-o ca și când și-ar fi recunoscut o greșeală.   Părea să considere dependența o formă de eșec.  La fel ca noi toți, cred.  Dependența e de obicei asociată cu ceva vulnerabil și neatrăgător,  urât aproape. Prin independență înțelegem tocmai ceva puternic, ceva  atrăgător, un obiectiv. Un cal sălbatic alergând pe plajă. Dependența mă  duce cu gândul la Trainspottin...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Chiar și dacă n-apuci să vezi decât o picătură

The white cracker who wrote the national anthem knew what he was doing.  He set the word “free” to a note so high nobody can reach it.   That was deliberate.  Angels in America (Tony Kushner) Eram cu tata pe drum spre aeroport. Urma să merg în America pentru o  lună iar tata a ținut morțiș să-mă conducă.  Mergeam în Charleston, un orășel pe coasta Carolinei de Sud. Tata  m-a întrebat cum arăta orășelul iar eu abia atunci mi-am dat seama că nu  căutasem pe Google nicio poză cu el.  Nu știam decât că avusese loc un schimb de focuri acolo, în subsolul  unei biserici albe. Adică asta înseamnă: c...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Punct de evadare

Este vorba despre un bărbat care nu vrea să rătăcească drumul spre casă. E  făcut din aluat de pâine. Bărbatul pornește la drum. La fiecare câțiva  metri, bărbatul mai culege câte o firimitură din el însuși și o lasă să cadă.  Mai întâi, își culege o mână. După aceea, urechile și nasul. Pe urmă își  culege o gaură în burtă. În următoarea imagine, vedem prin gaura omului. În gaură se vede în depărtare o căsuță mică. În spatele geamului, o femeie în  vârstă stă la masă. Femeia frământă un bulgăre de aluat. Muzică emoțio nantă sfârșit.   Este vorba despre cineva care este fericit, dar nu atât de ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert

Jurnalul unei ultime zile

‘I suppose, I said, it is one definition of love,   the belief in something that only the two of you can see.’  – Rachel Cusk, Outline Pentru a nu știu câta oară, nu mă lasă să-mi scot din rucsac harta cu insula. - O să arătăm fix ca niște turiste, zice ea.   - Păi și nu turiste suntem? o-ntreb eu.  Nu-mi răspunde, dar se uită la ecranul telefonului cu sprâncenele  adunate. Cineva îi recomandase o aplicație cu care puteai downloada hăr țile unei anumite regiuni ca să le poți folosi offline. Pentru că urmărim pe  ecranul telefonului săgețica verde care de fiecare dată se deplasează când   pop...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Lotte Lentes

Soarele, când coboară (fragment)

I  În dimineața zilei de 11 iulie 1978, un camion încărcat cu propan lichid por nește în direcția Barcelonei. Camionul provine dintr-un sat mic din  Catalonia și la volan este un șofer cu mustață deasă pe mijlocul chipului  lucios. Acesta conduce același camion pentru aceeași companie de 20 de  ani și cunoaște rețeaua rutieră a Spaniei pe de rost. Pentru a ocoli autostră zile cu plată, alege mereu drumurile lăturalnice.   Rezervoarele de gaz nu sunt făcute să stea mult în soare. Darămite  un rezervor uriaș încărcat cu 25 de tone de propan, când de fapt doar nouă sprezece tone sunt permise. Poa...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Zece degete în depărtare

DEGETUL MARE   Chiar dacă stai la etajul doișpe, tot se aude zgomotul de pe șantier. Speli  vasele. Te-ai rostogolit din pat, ți-ai tras boxerii pe tine și, în sânii goi și fără  șosete, te-ai apucat de spălat vasele. Pentru că n-a venit imediat apa caldă la  robinet, ai uitat să dai drumul la apă rece, așa că apa e acum clocotită și te  frige la mâini. Când le scoți de sub apă, mâinile ți se fac roșii ca focul. Tot blatul e plin cu vase soioase. În bucătărie, chiar și pe jos sunt oale, tăvi  din sticlă și teancuri de farfuriuțe cu brânză de vaci întărită pe margine.  Podeaua bucătăriei nu e a...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Când minciunile se înmulțesc ca ciupercile după ploaie

Extras din: Întreabă fulgerul, Editura Polis, 2015 N-a fost intenția mea să scot o nouă modă. Dar s-a întâmplat pur și simplu. Am povestit la școală despre accident și așa a pornit toată chestia.  Așa eram de sătul de examene încât mereu mă trezeam prea târziu, deși îmi  propuneam mereu să mai răsfoiesc o dată cu atenție tot ce încă n-apucasem  să învăț. După bipuitul exasperant de la alarma mamei care mergea la servi ciu mult mai devreme, mă lua iar somnul mereu și adormeam adânc. Atât  de adânc încât abia mai auzeam deșteptătorul meu. Tata venea atunci exact  la timp să mă scoată din culcu...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels

Bubblegum Blues

23 de euro și 40 de cenți. Suma este afișată în cifre de un verde brotac pe  ecranul casei de marcat, lângă ghișeu. Mâini palide, ridate pun monezi gal bene și maronii în sertăraș, prudent, una câte una, lângă o bancnotă de do uăzeci de euro. Imediat după aceea, scrâș, aceleași mâini închid fermoarul  portmoneului din piele în timp ce vocea aferentă, de femeie, face zgomote  liniștitoare.  - Gata, gata că primești și tu un bilețel, îi șoptește doamna câinelui,  care, la fel ca și ea, rămâne în afara cadrului.  Atunci când sertărașul alunecă înapoi spre ea, monezile au dispărut  și-n el sunt do...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels

Eu nu mai locuiesc în casă, dar casa încă mai locuiește în mine

„Descrie-mi drumul pe care-l făceai de la ușa casei părintești până la patul în care dormeai când erai copil.” Asta e întrebarea pe care le-am pus-o oamenilor care dintr-un motiv sau altul și-au pierdut casa părintească. M-am inspirat din cinci povești deosebite ale unor oameni pe care i-am modelat în personaje. Am creat un spațiu mental în care cele cinci personaje hoinăresc și, visând, se întorc din nou acasă. Vis Marleen Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o femeie în a cărei casă s-a produs un incendiu din cauza căruia totul s-a acoperit de un strat de funingine. Mi-a spus că îna...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert

Cum vom rămâne mai puțini

1. În sufrageria lor, lângă un calendar, nota de plată dintr-un restaurant în care au decis să rămână împreună și câteva poze, e agățată o listă cu toate animalele și plantele amenințate cu dispariția. Respectiv, 3.070 și 2.655. Are lista de când avea treișpe ani și din lipsa stickerelor, ea a lipit atunci plasturi în dreptul animalelor pe care-și dorea cel mai mult să le vadă.  El credea că e o amintire din tinerețea ei și nu s-a gândit niciodată la posibilitatea de a pleca împreună în căutarea animalelor și a plantelor amenințate cu dispariția.  Când mai apărea vreun animal nou pe listă, vor...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Tatăl nostru

Întregul corp al fratelui meu vitreg s-a modelat după nepăsarea lui. Picioarele, ușor curbate și băgate-n niște blugi șterși, se termină cu tălpi pe care în timpul mersului abia și le ridică de jos, motiv pentru care prezența lui vine mereu la pachet cu un zgomot de picioare târâite. Partea de sus a corpului îi seamănă cu o ruladă de înghețată fleșcăită, așezată pe mijlocul lui. Are umerii adunați și brațe deșirate pe care nu le ridică decât dacă e absolut necesar. Dar ceea ce-mi iese în evidență prima dată atunci când apare în ușa locuinței lui de familie, sunt sprâncenele și colțurile gurii....
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Lotte Lentes

Cathedra sau cum se face frișca

Sunt oameni care nu visează când zboară. Se afundă în scaunul lor din piele, își trag pătura din lână aproape până sub bărbie, își pun căștile pe cap și lasă zgomotul de fond al unui film cu Eddie Murphy să le inunde urechile în surdină. Ba mai și dorm, dar nimic nu produce imagini în ei. Nici măcar o singură experiență miraculoasă, visată, nu-și găsește drumul spre creier (care, captiv în mințile lor, se mișcă ultrarapid, o dată cu avionul). Somnul lor e la fel de plat și de alungit ca partea superioară a norilor. Alții, dimpotrivă, visează mult și tumultuos în avioane. Se foiesc în somn, at...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Nec mergitur

Sufrageria era camera cel mai prost amenajată. Căminul era ponosit, masa stătea stingheră în fața ușilor glisante din sticlă, fără scaune, iar pereții zugrăviți în alb, în afara cuielor de care nu era agățat niciun tablou, erau goi. De fiecare dată când intra în sufragerie, se simțea de parcă ar fi pășit într-o sală de bal. De fapt, abia dacă apucase să stea în ea. Canapeaua pe care o luase cu ea din apartamentul din Den Bosch era pusă-n mijlocul camerei, fără perne, fără vreo cuvertură pe spătar. O cutie plină de eșarfe, cu o tavă pe ea, îi servea drept masă de salon. Când a anunțat că se va ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono
More in RO

Aleea Zorilor: începutul

Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, și nici nu poate fi  altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să  semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atât adevăr cât  să încapă, totuși, într-o frază, fie ea și ultima, căci adevărul are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există, și trebuie  spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea își are ade vărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puțin, iar  fraza aceasta e dreptul meu ...
Written in RO by Andrei Crăciun

PISK

28 noiembrie 2020, la o lună după ce politizata Curte Constituțională a scos în afara legii avortul în Polonia. Magda Dropek, una dintre organizatoarele protestelor femeilor din Cracovia, a scris pe Facebook: „Timp de câțiva ani în care am susținut acțiunile de stradă am fost convinsă de un singur lucru: nu sunt capabilă să strig, să scandez, sunt prea haotică pentru a vorbi cursiv și logic. E și motivul pentru care întotdeauna m-am simțit bine punându-mi gândurile pe hârtie/ecran, scriind, comunicând fără voce. În plus, nu pot să-mi sufăr vocea. În ultimile săptămâni strig cum n-am mai făcu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Aleksandra Lipczak

Urșii panda din Ueno

De când se născuseră copiii, sau poate de când mă înscrisesem pe rețelele de socializare, sau poate de când lucrul mă constrângea să comunic în mod clar şi atrăgător, să fac deci referire la lucruri cunoscute, în loc să le inventez, îmi împărţeam timpul în timp adevărat, adică în care puteam să mă povestesc în limba mea adevărată, şi în timp fals, adică în care trebuia să vorbesc pe categorii, încadrată în registre, sau să emulez atitudini. Citeam în romane despre oameni tenaci şi plini de voință care se trezeau la patru dimineaţa, făceau duşuri reci şi la şase traversau deja oraşul înzăpezit...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Păsări care cântă viitorul

      Pare o corcitură imposibilă între o bufniță, un liliac, un pinguin și un raton; are penaj albastru, ochii mari și roșii, ciocul galben; nu are labe, ci două aripi mici care prind viață dacă îl bagi în priză.       La mulți ani, îi spuse ea.       Noa își spuse că meritase s-o cumpere, chiar dacă îi depășise un pic bugetul. Fusese nevoie de zece alocații ca să strângă banii, dar acum, văzându-l pe el atât de entuziasmat, se bucura că a renunțat la cinema, la parcul de distracții, ba chiar și la jocul de popice de vineri, cu prietenele ei.       Daniel ținea păpușa de parcă ar fi vie, înce...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Alejandro Morellón Mariano

Eu nu mai locuiesc în casă, dar casa încă mai locuiește în mine

„Descrie-mi drumul pe care-l făceai de la ușa casei părintești până la patul în care dormeai când erai copil.” Asta e întrebarea pe care le-am pus-o oamenilor care dintr-un motiv sau altul și-au pierdut casa părintească. M-am inspirat din cinci povești deosebite ale unor oameni pe care i-am modelat în personaje. Am creat un spațiu mental în care cele cinci personaje hoinăresc și, visând, se întorc din nou acasă. Vis Marleen Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o femeie în a cărei casă s-a produs un incendiu din cauza căruia totul s-a acoperit de un strat de funingine. Mi-a spus că îna...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert

Nu hrăniți maimuțele

Luz aștepta în bătaia soarelui de mai bine de o jumătate de oră. Din când în  când, străbătea trotuarul de la un capăt la altul pentru a-și dezmorți picioa rele și ușura povara pântecelui. Privirea îi aluneca iute printre mașinile care circulau pe bulevard, mai ales când se auzea un motor accelerând brusc.  Dar nimic.  Hotărî să se ferească de căldură adăpostindu-se sub streașina unei  clădiri. Chiar în clipa aceea, din spatele unui autobuz țâșni șerpuind micul  automobil de culoare roșie. Luz îl văzu pe Jaime cum frâna și claxona de  mai multe ori, de parcă ar fi așteptat-o de o bună bucată d...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Roberto Osa