The white cracker who wrote the national anthem knew what he was doing.  He set the word “free” to a note so high nobody can reach it.  
That was deliberate. 
Angels in America (Tony Kushner)

Eram cu tata pe drum spre aeroport. Urma să merg în America pentru o  lună iar tata a ținut morțiș să-mă conducă. 
Mergeam în Charleston, un orășel pe coasta Carolinei de Sud. Tata  m-a întrebat cum arăta orășelul iar eu abia atunci mi-am dat seama că nu  căutasem pe Google nicio poză cu el. 
Nu știam decât că avusese loc un schimb de focuri acolo, în subsolul  unei biserici albe. Adică asta înseamnă: clădirea bisericii era albă, comuni tatea bisericii era de negri. 
De fapt, un schimb de focuri nu e chiar termenul potrivit, pentru că  sugerează mai multe persoane care s-au împușcat. Ceea ce nu e cazul.  Fusese un singur băiat, care nici măcar nu împlinise douăzeci de ani, alb și  plin de coșuri, și care se tunsese înainte să coboare-n subsol. Cu o tunsoare  castron recentă și un tricou cu dungi albastre, băiatul a stat la subsol, a luat  parte la cursul de studiu al Bibliei iar după o oră și-a scos un pistol din bor setă și a împușcat pe toți care se aflau în încăpere. 
După câteva săptămâni, apropiații victimelor l-au iertat pe băiatul  cu tunsoarea castron. Neintenționat. Vreau să spun că nu a fost o decizie  colectivă, luată în mod conștient. N-a avut loc vreo reuniune înainte. În  cadrul uneia dintre primele audieri a martorilor în instanță, judecătorul a  întrebat dacă apropiații victimelor ar avea ceva de adăugat. O fată s-a ridicat  în picioare și a spus că fiecare părticică din corpul ei îi producea durere dar  că îl va ierta pe băiat, după care toți apropiații victimelor au mers la micro fon și au spus mai mult sau mai puțin același lucru. 
Tata zicea că n-ai cum să ierți după doar câteva săptămâni. Nu ceva  de felul ăsta.  
- Eu nu cred că asta e iertare adevărată.  
Mi-am făcut check-in-ul la bagaj, după care am băut împreună un  milkshake.  
- Nu te gândi prea mult la asta, bine? a continuat. Vreau să zic: Să  nu-ți faci așteptări prea mari în legătură cu asta, cu iertarea. Pentru multă  lume, iertarea e mai cu seamă acceptarea faptului că trecutul nu mai poate  fi schimbat. 
- Asta e din Oprah? 
- Ce să fie? 
- Citatul. 
- Nu. 
- Și Oprah a zis cam același lucru despre iertare. 

I-a venit să râdă, a zis că Oprah îl citează mereu și mi-a dat să iau cu  mine niște creioane neascuțite.  
Biserica era închisă când am ajuns. De ușă atârnau flori care se ofiliseră de  vreo câteva luni.  
Când am bătut din nou la ușa bisericii în ziua următoare, vreo două zeci de oameni erau pe punctul de a-și începe cursul săptămânal de studiu  al Bibliei iar eu am fost binevenită să mă alătur. Intrarea se afla sub suprave gherea poliției și amândouă polițistele aveau o Biblie în poală. Eu aveam la  mine un caiet gol pe care l-am pus pe masă în fața mea. Îl cumpărasem îna inte de călătorie și scrisesem deja „iertare” în susul paginii, de parcă m-aș fi  gândit să urmez un curs. 
Am auzit cuvântul „Iisus” atât de des în timpul cursului de studiu al  Bibliei încât m-am întrebat dacă ar mai rămâne măcar ceva de zis în cazul în  care cuvântul Iisus ar fi unul interzis.  
Cred că mă avertizase tata, spunându-mi că acele comunități de  acolo sunt „destul de evanghelice”. Nu știu exact ce-ar fi vrut să însemne  asta, dar înseamnă în orice caz că nu puteam întreba dacă „nu putem face  abstracție de Iisus”. Deși îmi stătea pe vârful limbii. Aici nu se face nicio dată abstracție de Iisus.  
Mai era o femeie albă la cursul de studiu al Bibliei. Ținea o foaie  plastifiată format A4 la piept, pe care erau imprimate chipurile celor nouă  persoane împușcate. Chipurile își schimbaseră culoarea pentru că foaia, de  la împușcături – de acum șase luni deja – fusese agățată pe frigiderul ei iar  în bucătăria intră atât de mulă lumină încât încetul cu încetul se decolo rează totul. 
- Iar acum avem ceva dulce ca surpriză, a spus pastorul după cursul  de studiu al Bibliei și și-a îndreptat privirea spre femeie. 
Femeia a dat afirmativ din cap și s-a apropiat de masa pe care era o  machetă imensă a bisericii în care ne aflam. Cel puțin așa am crezut, că era  o machetă. 
- Trei săptămâni am muncit la tortul ăsta, a zis femeia. Buza de jos  a început să-i tremure. Atentatele din iunie m-au afectat foarte mult, mult  mai mult decât vă puteți imagina probabil, iar această foaie este lipită pe  ușa frigiderului meu de o jumătate de an. S-a oprit din vorbit ca să plângă.  Era cel mai mare tort pe care-l văzusem în viața mea. 
- Îmi cer scuze, a zis ea. M-am gândit multă vreme la ce anume aș fi  putut face pentru a vă arăta cât de mult m-a afectat. 
De jur împrejurul bisericii făcuse o grădină din marțipan, cu nouă  brazi de Crăciun, câte unul pentru fiecare mort. Și pe acei brazi de Crăciun  erau nouă porumbei albi din marțipan, câte unul pentru fiecare mort. O lacrimă s-a nimerit să cadă pe unul din porumbei. Lacrimile ei se înnegri seră de la rimel.  
- Îmi pare rău, a spus.  
A început încă cineva să plângă.  
- Îmi pare atât de rău.  
Părerile de rău erau pentru porumbeii aceia care acum păreau acope riți de noroi, dar pentru o clipă am crezut că se referă la tot ce se întâm plase. La tot ceea ce-ți frânge inima, chiar și dacă n-apuci să vezi decât o  picătură din asta. 
- Luminițele din brazii de Crăciun nu se mănâncă, a zis.  
În stânga mea a mai început cineva să plângă cu sughițuri. Era admi nistratorul, care găsise toate corpurile. A spus că că trupurile erau căzute  unul peste altul când le-a găsit el, drept pentru care s-a gândit că poate  tocmai cântau un cântec într-o armonie perfectă atunci când au fost îm pușcați. M-am gândit la cum cineva spusese că în America, dacă ești de cu loare trebuie să-ți transformi fața într-un pumn și mă întrebam dacă nu  cumva iertarea are ceva de-a face cu asta: cu refuzul de a-ți transforma fața  într-un pumn.  
Și femeia plângea încă. 
Și-a uscat lacrimile făcându-și vânt cu foaia A4 cu chipurile decolo rate ale oamenilor care fuseseră împușcați. Se lăsase tăcerea. 
Caietul mi l-am băgat înapoi în geantă în timpul acelei tăcerii.  Venisem să înțeleg ce anume se întâmplase și ce anume acum, datorită ier tării, nu se va mai întâmpla, venisem să înțeleg dacă, altfel spus, iertarea  avea puterea de a împiedica ceva, de a împiedica viitoare dezastre, doar că  ceea ce se întâmplase încă era în curs de desfășurare.  
Pastorul m-a invitat să vin la biserică săptămâna viitoare. Era progra mată o slujbă specială de comemorare.  
Am stabilit cu femeia care făcuse tortul să mergem împreună și  mi-am petrecut restul săptămânii mai ales în autobuz, deplasându-mă din tr-un loc în altul. De la un interviu la altul. În autobuz eram mereu singura  albă, șoferul autobuzului era mereu același și așa am aflat că îl cheamă Tom  și că nu provocase niciodată un accident.  
Mi-am dat seama că din cauza inițiativei de iertare, comunitatea bi sericii ajunsese să fie destul de divizată.  
Erau familii care nu mai vorbeau unele cu celelalte pentru că sora  numărul unu iertase dar cealaltă soră nu era încă pregătită să ierte. Sora nu mărul unu apăruse pe prima pagină a revistei Time Magazine și la Oprah,  cea de-a doua soră nu era invitată nicăieri și de atunci cele două surori nu  mai vorbesc una cu alta. Sora numărul doi n-o iertase pe sora numărul unu  că ea iertase. 
Biserica a fost ticsită la slujba de comemorare. Cineva de la cursul de  studiu al Bibliei mi-a povestit că toți membrii bisericii veneau în continu are la biserică. Chiar și dacă nu vorbeau unii cu alții. 
Am văzut că tortul era pus în apropierea altarului. Pastorul a aștep tat până s-a făcut complet liniște după care a spus: 
- Pământul pe care stau acum, e sfânt. Biserica aceasta a fost con struită de sclavi și de copii sclavilor care au fost arși pe această bucată de  pământ. Pe cenușa lor, biserica a fost reconstruită. Copiii lor au cântat pe  această bucată de pământ. Locurile-n care au loc tragedii intense, sfâșie toare, au potențialul de a deveni sfinte. Nu spun că această biserică ar fi  sfântă, dar ne aflăm deasupra unui cimitir. Vreau să zic, sfințită fie această  bucată de pământ. Sfânt și felul în care cineva a deschis ușa subsolului  cărând o găleată și niște produse de curățenie și a început să spele locul  acesta. Sfântă fie găleata plină de sânge și clor și lacrimi. 
Pastorul s-a apropiat de tort și a spus:  
- Și sfânt fie acest tort. 
E ceva anume care a dus la facerea acestui tort, și e același lucru care a  dus și la reconstruirea acestei biserici. Și e același lucru care în cele din urmă  ne dă naștere nouă, iar și iar. Vom mânca tortul după slujbă, pentru că se va  strica dacă nu-l mâncăm astăzi. Probabil că asta e valabil pentru tot ceea ce  
e sfânt și rămâne în aceeași formă prea mult timp. Nu știu ce anume se va  întâmpla după aceea. Câți dintre noi vor muri sau vor trebui să moară până  vom găsi o tragedie care să fie suficient de mare încât să ne încapă pe toți.  Amin.  
Pastorul ne-a făcut semn că trebuie să ne ridicăm ca să cântăm. Stăteam  lângă o doamnă. Nu știu exact ce vârstă avea, dar părea mult mai în vârstă  decât mișcarea pentru drepturile civile și politice. 
Avea o aluniță pe gât din care-i ieșeau fire de păr gri, creț. Semăna cu  o perie de sârmă minusculă. 
Am cântat împreună „Silent Night” iar eu am falsat. Nu găseam  tonul. Undeva pe la „all is calm” am auzit o a doua voce. Doamna de lângă  mine cânta după vocea mea falsată. Pentru că ea cânta foarte frumos, a  părut că și eu cântam frumos. 
- Ai auzit? a întrebat ea după aceea. Două persoane pe lângă ton, în  armonie perfectă. 
M-am gândit că dacă ar fi să facă cineva un cântec al iertării, așa ar  suna, ca noi două acum. 
La sfârșitul slujbei, pastorul a dărâmat turnul de pe tortul din marți pan și l-a rupt în bucățele. S-au adus tăvi cu cafele și toată lumea stătea  acum în picioare să mănânce tort și să bea cafea. 
Am ieșit până afară. 
Stăteam la soare, sprijinită de ușă. 
Îmi era rușine pentru cât de puține adusesem cu mine la slujba de  comemorare. La cursul de studiu al Bibliei. În America. 
Aveam un caiet gol, un rucsac plin de suspiciuni, o carte cu titlul  Cheap Grace. O primisem de la tata. Este un termen inventat de teologul și  luptătorul în rezistență Dietrich Bonhoeffer, prin care voia să spună că fără  căință nu poate exista iertare. 
- Dar dacă de fapt căința nu vine niciodată? a întrebat administra torul, iar eu n-am știut ce să spun. Se pare că cel mai probabil căința nu avea  să vină. 
Nici nu mai știu dacă era propria mea suspiciune pe care o luasem  cu mine sau dacă nu cumva și mie mi-au atras alții atenția, așa cum fac  mamele când strecoară un măr în plus în geanta copilului care pleacă la  drum. Suspiciunea ca măsură de siguranță. Ca modalitate de a supraviețui  mereu. 
Totuși cred că am avut intenții bune atunci când mi-am propus să  pun în lumină iertarea din Charleston. 
Dar nu numai că mă alăturasem unei sumedenii de oameni care în cercaseră să înțeleagă cum e cu iertarea asta, ci și văzusem că din cauza fap tului că unele lucruri fuseseră puse în lumină se decoloraseră încet-încet. Se  pare că a pune ceva în lumină nu însemnă doar să „încerci să înțelegi”, ci și  să vrei să poți explica unui public – ca de exemplu, publicului revistei Time  Magazine – care nutrește disconfort, îndoială și chiar suspiciune față de  iertare. Iar eu cu întrebările mele – sau, prin extindere, cu toate întrebările  care într-un fel sau altul au de-a face cu întrebarea dacă toate astea sunt ade vărate, trezesc de fapt ceva, schimb un curs, slăbesc o legătură. 
Iar dacă întrebările tale au semănat odată suspiciune, ai putea, în  astfel de circumstanțe, să faci disecția iertării? Și mai ales, ar fi de dorit să  faci asta? Ar fi de dorit să pui tot ceea ce se întâmplă acolo sub o lupă gigan tică, cu riscul ca tot ceea ce se află sub lupă – și care mai este oarecum adevă rat – să se ardă din cauza asta? 
Am luat autobuzul spre casa în care stăteam, l-am salutat pe șofer și am  rămas în partea din față a autobuzului. 
Se întâmplase un accident și staționam lângă un panou publicitar pe  care un bărbat alb într-un halat de baie scruta orizontul și ținea în mână un  pachet de țigări. Pe panou scria: „Take your freedom back”.  L-am întrebat pe șofer dacă știa ce-i aia iertarea.  
Șoferul a râs și a strigat: „hell yeah!” 
L-am întrebat atunci dacă a fost vreodată nevoit să ierte iar el mi-a  răspuns pe un ton de parcă ar fi intonat un blues foarte antrenant: „Baby!  Oh Baby, eu tre’ să iert cât e ziua de lungă!” și a claxonat mașina din fața lui.