Sufrageria era camera cel mai prost amenajată. Căminul era ponosit, masa stătea stingheră în fața ușilor glisante din sticlă, fără scaune, iar pereții zugrăviți în alb, în afara cuielor de care nu era agățat niciun tablou, erau goi. De fiecare dată când intra în sufragerie, se simțea de parcă ar fi pășit într-o sală de bal. De fapt, abia dacă apucase să stea în ea. Canapeaua pe care o luase cu ea din apartamentul din Den Bosch era pusă-n mijlocul camerei, fără perne, fără vreo cuvertură pe spătar. O cutie plină de eșarfe, cu o tavă pe ea, îi servea drept masă de salon. Când a anunțat că se va muta, lumea a întrebat-o dacă n-o să-i fie urât de una singură pe coastă, în satul acela pustiit din Zeeland. N-avea nicio noimă: ea, acolo. Pe undeva, nici ea încă nu înțelegea care fusese ideea. Cât de importante să fi fost lanurile de cartofi și copacii plantați în linie dreaptă de-a lungul pistelor de bicicletă care duc spre plajă? La ce îi trebuia să fie trezită de țipătul unui pescăruș, care putea suna atât de ascuțit și dojenitor? Exista o conexiune, un sentiment nostalgic poate, dar și sentimentul acela devenise vag și fusese împins pe planul doi de tot felul de semnificații pe care le căutase. Până la urmă era foarte simplu: hotărâse că va face asta, deci asta a și făcut. 
Trecuse o viață pe lângă ea fără să-și fi dat seama. Și în timp ce îl ajuta pe fiul ei cel mai mic cu mutatul, acum un an, a izbucnit deodată-n plâns șmotruind dulăpiorul de deasupra aragazului din bucătăria în stilul anilor treizeci. O tristețe intensă, înăbușită, învăluită într-un iz de clor, lemn vopsit în alb și slinos. În mașină, pe drum înapoi spre apartamentul ei, panica s-a instalat în valuri. Era nervoasă că pierduse semnalele schimbării, oricare or fi fost ele. Menopauza părea o transformare fizică, nu introducerea unei noi conștiințe. Abia acum sufletul i-a ajuns corpul din urmă, iar suprapunerea dintre cele două era greu de suportat. Era scârbită, îndoliată și nervoasă, a tremurat din cauza unei libertăți pe care ea n-o ceruse. A trebuit să tragă mașina pe dreapta ca să se liniștească. Sute de alte vehicule goneau pe lângă iar ei i-a luat trei sferturi de oră ca să-și ducă mâna la cheia de contact, să pornească din nou motorul. 
Primele săptămâni în noua casă a stat în pat, a completat integrame, s-a uitat la filme, a comandat pizza prost făcută. S-a epilat pe picioare sub duș, așezată, pentru că acum putea face asta, și în timp ce molfăia cojile de la aluatul de pizza mâncat cu o zi în urmă, își trecea mâinile peste gambele catifelate, recitea cărți sau trăgea câte un pui de somn la amiază. Îi conferea un sentiment neinteligibil, ca și când ar fi existat în afara timpului, fără perspectiva bătrâneții, a singurătății care o aștepta, detașată de cele mai formative amintiri ale ei. Nu se simțea decât ca un corp, în cel mai pur și fermecător fel. Într-adevăr, corpul ăsta deja-l avea de atâția ani, văzuse cum îi apar cutele, zbârciturile și cum i se tocesc cartilajele, dar abia acum simțea lucrurile astea. 
Ca și când ar fi pășit într-o pădure nedescoperită și bătrână de când lumea, prin care s-ar fi plimbat într-un moment în care nimerise din întâmplare.
    Felul inutil de a-și petrece zilele era simultan cu începutul de primăvară, care cu greu s-a făcut simțită. Atunci, însă, a găsit tabloul, în dulapul din peretele de lângă cămin. Era făcut sul și pus pe raftul cel mai de sus. Tocmai începuse să amenajeze sufrageria. Fiii ei trebuiau să vină curând pe la ea și, deși se bucura de haosul unui interior neterminat, i s-a părut necesar măcar să-i poată primi ca oamenii, într-o casă aranjată. Voia să despacheteze o cutie cu unelte de cusut și să o pună în dulapul din perete, când a văzut pânza acolo. A stat toată după-amiaza și s-a holbat la ea, cu toate cutiile pentru mutat desfăcute, uitate în jurul ei. Portretul unei tinere palide. Purta o pălărie albă, o construcție complicată din jabou și mătase înfășurată în jurul pieptului și a brațelor, mănuși negre peste mâinile împreunate pe care și le ținea în poala care abia mai era vizibilă. Deși ca tehnică părea bine pictat, sau, în orice caz, părea convingător, a observat că tabloul o făcea să se simtă inconfortabil. O enerva fundalul albastru pudrat, îmbujorarea exagerată din obrajii femeii portretizate. Ce o enerva cel mai tare la portret era privirea femeii. Ochii ei detaliați păreau să privească atât de gol în sufletul privitorului încât tot ceea ce puteau observa ca un ecou asurzitor, era reflectat deformat și gol. Privirea ei cuprindea totul în ansamblu și dezaproba, deplângea, se obosea dar nu se mira. Femeia de pe pânză sorbea din priviri casa cu totul dar a lăsat-o dezamăgită să-i cadă înapoi din gură. 
Abia pe seară a făcut din nou pânza sul, a aruncat într-un wok niște morcovi, niște păstăi de mazăre dulce și niște spanac și le-a amestecat cu resturile de tăiței. 
Ce era mai ciudat e că pânza părea imposibil de strâns la loc. În timp ce punea o față de masă și o decora cu lumânări selectate cu grijă, se uita din colțul ochiului la pânză. În timp ce ștergea praful de pe plinte, făcea ordine-n dulapul cu veselă, aranja cărțile de artă pe o măsuță, în mijlocul treburilor tot s-a oprit puțin din dereticat, s-a așezat pe canapea, a încercat să comunice cu femeia portretizată. Când până la urmă a reușit să-și întoarcă privirea de la pânză, să o facă sul și să o pună în dulap rezemată de perete, nici măcar nu mai știa cum arăta femeia după ce a închis ușa la dulap. I-au rămas în minte anumite trăsături specifice, dar imaginea de ansamblu numai nu și-o putea aminti. A încercat să caute pe Google diferite descrieri ale lucrării, să vadă dacă era reproducerea unei picturi faimoase, dacă se scrisese vreodată despre ea. Inspectase canavaua cu de-amănuntul, în căutarea inițialelor, a vreunei parafe, orice. Pânza duhnea a praf și a igrasie. Era grea de la numeroasele straturi de vopsea. Dar de cel sau cea care o pictase, nici urmă în afară de stil și de conexiunea inexplicabilă pe care trebuie să o fi avut cu modelul.
    S-a surprins încercând mereu să priceapă privirea femeii portretizate. Oare care fusese relația ei față de pictor? De ce s-o fi uitând așa dezamăgită? Cine ce-i făcuse la o vârstă așa fragedă încât repulsia și durerea îi erau așa vădit întipărite în privire?
De când a găsit pânza, dormea rău. Poate din cauză că încet dar sigur casa ei se transforma într-un tot unitar și pentru că-i venea greu să accepte asta după acele prime săptămâni în care putea face treabă de mântuială fără vreun sentiment de responsabilitate. Dar nu se trezea obosită doar pentru că o lua somnul greu. Din cauza zgomotului făcut de stoluri de pescăruși care se apropiau în plină viteză de geamurile ei, se trezea speriată dintr-un coșmar care se repeta constant. Patul ei, care părea distanțat la zeci de metri de geam, devenise o construcție enormă în care stătea minusculă și turtită de păturile grele. Patul era îndreptat spre geam și zgomotul care vestea începutul visului provenea de la un stol mare de pescăruși care se trânteau în geam ca niște mototoale ude de hârtie albe și care după aceea aterizau cu gâturile sucite la poalele magnoliei din curtea ei în spatele casei. Ea nu se putea mișca în vis, nu putea decât să privească vălul de păsări făcându-se ferfenițe în zbor, cufundată-n saltea. Bubuitul era asurzitor și înfricoșător. Izbituri și urlete, o avalanșă de zgomote. Hipnotizată și paralizată de frică a trebuit să privească scena până când ultimul cioc, iuțeala unui singur pescăruș, crac!, cu un zgomot enorm a reușit să făcă țăndări geamul, pescărușii i-au pătruns în dormitor, s-au transformat într-un stol și mai mare de vulturi și, urlând, au început să-i ciupească pielea ridată a burții în timp ce ea răgușea răcnind de durere. Vulturii i-au sfârtecat bucăți de piele din corp până n-a mai rămas din ea decât oase și mușchi și sânge. Până când n-a mai rămas din ea decât un schelet care plângea în hohote. Cu acea ultimă, ciudată imagine s-a trezit zile întregi la rând, într-o transpirație rece.

Când s-a scuturat magnolia, petale de flori albe, coriacee i s-au răspândit prin curte și-au lâncezit acolo până s-au vestejit, amenajatul casei se apropia de sfârșit. Sufrageria era gata, bucătăria era amenajată și dotată cu de toate. În privința pânzei, avea îndoieli. Ajunsese într-un punct în care, după ce-și începea pentru a nu știu câta oară dimineața cu durerea fantomă a cărnii sfâșiate, a luat în considerare distrugerea picturii. În ochii ei, cam era timpul să-și încheie socotelile cu sentimentul absurd evocat de portret, cu visele. E drept că se bucurase atunci de noua ordine a lucrurilor în ceea ce o privea, dar acum, când se uita în oglindă, nu mai vedea un trup necunoscut și interesant ci consecințele propriei vieți. Ca și cum holbatul la portret i-ar fi mânjit propriii ochi, nu mai vedea acum decât bătrânețe, declin, toate greșelile, neînțelegerile și slăbiciunile care se manifestaseră în viața ei. În ciuda faptului că marea a fost cea mai mare motivul principal pentru a se muta, de când venise, încă nu făcuse nici măcar o singură plimbare pe plajă, iar acum putea foarte frumos să combine asta cu distrugerea acelor ochi. Trebuia să scape de portret. N-avea niciun chef să se gândească dacă era logic să facă o alegere așa dramatică. S-a îmbrăcat, a luat pânza făcută sul care era în dulapul din sufragerie și a legat o funie de jur împrejurul ei, ca s-o poată ține mai bine în drum spre mare. 
    Când a ieșit din curte prin ploaie, în direcția dunelor, se tot uita peste umăr la casă de parcă dac-ar fi scăpat-o din ochi ar fi putut lua foc oricând. Și-a amintit de bunicul ei care o învățase să înoate în mare când încă era mică. El cu picioarele lui lungi, musculoase, ca pilonii din lemn ai unui dig, ea cu corpușorul sprijinit pe brațele lui în timp ce se bălăcea contrar direcției valurilor. De la acea primă lecție de înot nu s-a mai simțit niciodată atât de mică și inabordabilă. Pentru o fracțiune de secundă s-a întrebat dacă amintirea aceea, intensitatea ei ar fi putut schimba privirea din ochii femeii din portret. Dacă puterea amintirii s-ar fi putut lăsa sorbită de irisurile acelea negre ca smoala și dacă ar putea aduce o schimbare în amărăciunea aceea imortalizată pe pânză de sute de ani. Și-a întins o clipă mâna după tabloul dar s-a speriat așa tare de acțiunea ei încât a continuat să meargă repede, a coborât pe dune prin iarba maram.
    Ajunsă la mare, și-a scos foarfeca din buzunarul hainei. Începuse fluxul. Valurile lingeau spuma lăsată de predecesorii lor. Intrată cu cizmele-n apă până la glezne, a băgat foarfeca prin mijlocul pânzei, dup-aia prin mijlocul mijlocului și dup-aia prin mijlocul a ceea ce mai rămăsese. Fâșiile și le-a ținut strâns la subțioară până când a putut ține tabloul strâns, ca pe o bucată de prăjitură etajată, între degetul mare și cel arătător. 
Când fâșiile erau suficient de mici, le-a azvârlit în mare în fața ei. O rafală de vânt s-a pornit și ea a știut, poate din cauză că le auzea țipătul ascuțit apropiindu-se tot mai mult, că pescărușii care dădeau târcoale mai încolo, în jurul coșurilor de gunoi, se vor repezi, vor trece razant să inspecteze dacă fâșiile din tablou sunt de mâncare, să le șterpelească și să le ia cu ei în zbor. Unele bucăți din pânză au aterizat în spuma mării, altele au fost direct înghițite de valuri. Gura femeii dispăruse. Un ochi a fost luat de curent. Multe dintre fâșii deja nici nu le mai putea vedea, zici că erau nu doar scufundate-n apă de o energie extraordinară, înghițite de marea maroniu-verzuie care voia să le târască în direcția adâncimii oceanului sălbatic, dar și că pur și simplu, s-au destrămat la atingerea cu apa aceea mistică, s-au prefăcut în pulbere și nu numai că au dispărut, ele nici n-au existat vreodată.