View Colofon
Original text "ONZE VADER" written in NL by Lotte Lentes,
Other translations
Published in edition #1 2017-2019

Tatăl nostru

Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Lotte Lentes

Întregul corp al fratelui meu vitreg s-a modelat după nepăsarea lui. Picioarele, ușor curbate și băgate-n niște blugi șterși, se termină cu tălpi pe care în timpul mersului abia și le ridică de jos, motiv pentru care prezența lui vine mereu la pachet cu un zgomot de picioare târâite. Partea de sus a corpului îi seamănă cu o ruladă de înghețată fleșcăită, așezată pe mijlocul lui. Are umerii adunați și brațe deșirate pe care nu le ridică decât dacă e absolut necesar. Dar ceea ce-mi iese în evidență prima dată atunci când apare în ușa locuinței lui de familie, sunt sprâncenele și colțurile gurii. Atârnă ostentativ în jos, orice formă de expresivitate excesivă fiind evitată. Arată de parcă ar fi depus cel mai mare efort posibil de a se împotrivi gravitației.  

Înainte de asta, pe Martin nu l-am văzut decât o singură dată în toată viața mea. De ziua mea, la unșpe ani, a sunat la ușă cu două ore mai târziu decât trebuia. Împreună cu părinții mei l-am așteptat în tot timpul ăsta în sufragerie. Tata oftând puternic, mama mult prea dichisită, iar eu cu skateboardul sub braț pentru că de-abia așteptam să i-l arăt. Când s-a auzit soneria, scurt dar puternic, mama m-a pus pe mine să deschid, pe un ton de parcă să deschizi ușa cuiva pe care nu-l cunoști ar fi fost un privilegiu.

La fel ca și acum douăzeci de ani, sunt prea surprinsă de asemănările dintre mine și el ca să-mi pot da cu părerea imediat. Am îmbătrânit amândoi, dar trăsăturile comune nu ni s-au schimbat neapărat. S-au schimbat însă rolurile, pentru că de data asta eu sunt cea care sună la ușă, cu cinci minute prea devreme. În loc de skateboard, am adus cu mine prăjituri de casă. Înăuntru, un câine la fel de moleșit ca stăpânul, mă salută fără să facă prea mari eforturi. Am nevoie la toaletă dar nu vreau să întreb din prima unde e.

Martin nu mă întreabă ce vreau să beau și nici nu-mi face turul casei. În bucătărie are o masă mică, pătrată, pe care e un termos cu cafea. Cănița pe care o primesc trebuie să o spele mai întâi. Când o pune pe masă, încă mai văd niște clăbuci sclipind, chiar sub margine. Îi șterg cu degetul mare când nu este atent. Prăjiturile nu sunt puse pe un platou, sunt luate așa din ambalaj. După ce mănâncă vreo trei, spune că sunt foarte bune. 

Nu știu cât de mult a ținut Martin legătura cu tata. Și, oricum, pe tata nici nu-l mai pot întreba, pentru că a murit de câteva luni. Martin nu a fost la înmormântare. Nu a spus de ce, a rămas pur și simplu acasă. După multe ezitări, mama i-a trecut numele pe coroana funerară, alături de numele ei și de al meu. La cafeaua de după îmnormântare, mai multe persoane au întrebat dacă Martin este noul meu iubit.

    În lunile ce au urmat după înmormântare am dat de zeci de ori click pe profilul lui Martin de Facebook, fără să-i dau cerere de prietenie. În schimb, i-am analizat în repetate rânduri poza de profil, în care vedeam o versiune mai tânără a tatălui meu și o versiune masculină, mai în vârstă, de-a mea. Bărbatul care stă acum în fața mea la masă pare, din nou, o replică mai în vârstă a lui însuși, pentru că în poza de profil umerii, sprâncenele și colțurile gurii încă îi stau drepte.  
    
Lui tata i se spunea adesea ca e o persoană greu de citit, cu toate astea, în privirea lui morocănoasă eu vedeam mereu ceva blajin. Martin are aceeași uitătură ursuză, dar pentru că pe el nu-l știu foarte bine, mi-e greu să descopăr ceva blând în trăsăturile lui. În timpul primei cafele sunt în dubii dacă să pomenesc despre asemănarea dintre ei doi ca să-l aduc astfel pe tata în discuție. Poate că nu vrea să semene cu tatăl lui. Pe deasupra, dacă aș puncta asemănările, aș pune accentul și pe diferența dintre ei. Pe tata îl consideram un om plăcut, dar dacă unul ca Martin s-ar așeza lângă mine într-o stație de autobuz, mi-aș trage geanta ceva mai aproape de mine. 

Când tata a ieșit la pensie, nu mai avea nimic care să-l entuziasmeze, de aceea vorbea numai despre ce a fost în trecut. Toată ziua se văicărea despre spatele pe care și-l deșelase atât de tare muncind de ani de zile în construcții, încât doctorii spuneau că nu mai au ce repara, că n-avea încotro, trebuia să îndure așa. Cu cât vorbea mai mult despre asta, cu-atât spatele i se încovoia mai tare. Vorbea despre colegi de muncă de acum o sută de ani, despre tinerețea lui, despre mama când era tânără, dar pe Martin nu-l pomenea niciodată. Viața lui era o carte de istorie din care fuseseră rupte câteva pagini. Uneori mă întreb dacă pur și simplu uitase de fiul său.
    N-are cum să nu fi venit din partea mamei ideea de a-l chema pe Martin la ziua mea când am făcut unșpe ani. Printr-un spectacol de teatru în care prăjitura cu mere și ghirlandele erau recuzitele principale, mama a încercat să forțeze o revedere drăguță între tată și fiu, dar rolurile acelea nu au fost acceptate de personajele principale. Au stat pe canapea tăcuți, unul lângă celălalt, amândoi cu brațele încrucișate la fel. Mama și-a dat toată silința încercând să facă în așa fel încât tăcerea apăsătoare să nu se transforme într-un zgomot pe care nu voia să-l audă. Eram încă prea mică să pot înțelege proporțiile întâmplării, dar în ziua aceea mi-am lăsat skateboardul într-un colț din sufragerie și după prăjitură m-am dus la mine în cameră. 

Nu-mi pot imagina ca Martin să fi plecat de la noi de acasă cu un alt sentiment decât acela de dezamăgire. Faptul că venise însemna în orice caz că atunci încă mai credea că poate mai e ceva pentru el acolo, dar speranța aceea evident că se spulberase în ziua înmormântării. Mama nu a fost neapărat mai tristă din cauza asta. A părut mai degrabă enervată de faptul că Martin nu a stat lângă noi în timpul slujbei, să se holbeze și el la sicriu și să asculte muzică clasică pe care tata nu o auzise în viața lui. 
    „Până la urmă aveți totuși același sânge,” a oftat ea când am întrebat-o de el. Dar acum că stau la masa asta de bucătărie, înconjurată de o viață care în întregime s-a format în absența lui tata și a mea, înțeleg perfect de ce Martin nu a fost acolo. Până la urmă sângele meu tot al meu rămâne, și sângele lui tot al lui rămâne. Tata nu n-are niciun amestec, mai ales acum când nu mai e. 

Partea din spate a casei dă spre o mică junglă. Este evident că arbuști pitici, urzici și buruieni cresc nestingherite de ani întregi. Carcase de jucării pentru copii se întrevăd printre desișul de plante, pe undeva zace o piscină albastră, în formă de scoică. Fiul care trebuie să fi scăldat cândva pe aici a făcut 18 ani între timp, și dacă e să mă iau după pozele pe care mi le arată Martin, s-a făcut mare și voinic. Cu greu dacă mai recunosc ceva din mine în băiat, poate doar fruntea înaltă sau culoarea ochilor, dar și ochii aceia sunt plasați într-un complet alt tip de orbite.
Când îl întreb pe Martin despre el, începe să povestească precaut. Nu se uită la mine, ci la masă. Lângă ceașca lui de cafea e o crestătură peste care își tot trece degetele. Băiatul locuiește cu mama lui, la două sute de kilometri depărtare.
    - Încerc să-l văd cât de des posibil, spune Martin, dar în weekenduri preferă acum să iasă în oraș decât să meargă undeva cu taică-su. 
    Își ridică privirea și ne zâmbim. Încerc să-mi păstrez fața cât mai relaxată și să nu dau impresia că aș corela calitățile lui de părinte cu eșecul propriului său tată, dar cred că nu are nevoie de părerea mea ca să-și reproșeze asta. Pentru o clipă, situația devine incomodă. Îmi pun picioarele unul peste celălalt pentru că încă am neapărat nevoie la toaletă, dar nici ăsta nu mi se pare momentul potrivit să întreb unde e.
    - Ce să-i faci, așa-i cu băieții de optșpe ani...
    Martin ridică din umeri.

Martin și cu mine tot nu suntem prieteni pe Facebook. I-am trimis un mesaj și a trebuit să aștept mult până mi-a răspuns, pentru că mesajul meu a nimerit în spam. Anumea nu am zis nimic despre tatăl nostru în mesaj. Am tastat de mai multe ori că eram curioasă să-l cunosc pe fratele meu vitreg dar frate vitreg mi s-a părut că sună atât de ciudat și de neterminat, încât scriam și ștergeam de fiecare dată. Când am trimis mesajul și l-am mai citit o dată mai târziu, mi s-a părut că sună destul de impersonal. Ceea ce mi-a trimis el înapoi a fost scurt și cuprinzător: Sigur, ești oricând binevenită, când? Așa m-am speriat de naturalețea mesajului încât am ales pentru întâlnire o dată care să fie undeva în viitorul îndepărtat.

Când își mănâncă ultima prăjiturică, îi tot trosnesc maxilarele în timpul mestecatului. În mesajul pe care mi l-a trimis înapoi am citit o ospitalitate pe care acum n-o regăsesc nicăieri. Într-un fel, mă enervează că pentru mine nu se face nicio excepție. Că ziua parcă se scurge la fel, în continuare, cum ar fi făcut-o și fără mine. Așa cum douăzeci și șapte de ani au trecut pe lângă Martin știind că eram și eu pe undeva pe lumea asta, în proximitatea tatălui meu. Aș vrea să fi avut un skateboard, să i-l arăt. Aș vrea să înceapă el, de la sine, să vorbească despre tatăl nostru, despre înmormântare, chiar despre partea mea de moștenire, aș vrea să nu semăn atât de apăsător de mult cu el, ceea ce-mi dă senzația că trebuie să fiu acolo pentru el.  

Când merg la toaletă, aproape că mă împiedic de câine în hol. Câinele își ridică o pleoapă doar ca să o închidă imediat la loc. Schnauzerul e bătrân și are o bărbiță gri, ceea ce-l face să semene cu o caricatură de câine. De pe wc mă uit la o ușă plină de poze cu fiul lui. Cu cât băiatul e mai mare, cu-atât femeia care cel mai probabil e mama lui pozează mai puțin des cu el. Îl văd pe Martin în tot felul de ipostaze, îl văd cum de-a lungul anilor e tot mai adus de spate. După ce termin, mai rămân puțin așezată. Prăjiturile s-au terminat oricum, nu mai e nimic pentru mine aici.

More by Cătălina Oșlobanu

Manevră

E sfârșit de ianuarie, într-o sâmbătă, la un an după ce ai lăsat fierbătorul de  orez la ea. Torni cafeaua-n două căni și scoți feliile de pâine din prăjitor.  Borcanul cu zahăr e pus pe penultimul raft din dulăpiorul de deasupra ara gazului. Când te întinzi după el, umărul tău face un zgomot dezgustător.  Ea își ridică privirea din telefonul de pe masă, de lângă ochelarii ei. Pui bor canul cu zahăr pe masă, te scuzi și te duci să plângi la toaletă. Pe măsură ce  expiri ușor, sughițul e aproape imperceptibil. Abia un ecou dacă se mai  aude. Un secret pe care-l împărtășești calendarului de pe u...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono

Declarație de dependență

Am întâlnit de curînd la un grătar pe cineva care tocmai născuse. Grătarul  a fost prima ei ieșire. A recunoscut, cu bebelușul în brațe, că devenise atât  de dependentă. A făcut o față dezamăgită în timp ce a rostit cuvântul și a  spus-o ca și când și-ar fi recunoscut o greșeală.   Părea să considere dependența o formă de eșec.  La fel ca noi toți, cred.  Dependența e de obicei asociată cu ceva vulnerabil și neatrăgător,  urât aproape. Prin independență înțelegem tocmai ceva puternic, ceva  atrăgător, un obiectiv. Un cal sălbatic alergând pe plajă. Dependența mă  duce cu gândul la Trainspottin...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Chiar și dacă n-apuci să vezi decât o picătură

The white cracker who wrote the national anthem knew what he was doing.  He set the word “free” to a note so high nobody can reach it.   That was deliberate.  Angels in America (Tony Kushner) Eram cu tata pe drum spre aeroport. Urma să merg în America pentru o  lună iar tata a ținut morțiș să-mă conducă.  Mergeam în Charleston, un orășel pe coasta Carolinei de Sud. Tata  m-a întrebat cum arăta orășelul iar eu abia atunci mi-am dat seama că nu  căutasem pe Google nicio poză cu el.  Nu știam decât că avusese loc un schimb de focuri acolo, în subsolul  unei biserici albe. Adică asta înseamnă: c...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Punct de evadare

Este vorba despre un bărbat care nu vrea să rătăcească drumul spre casă. E  făcut din aluat de pâine. Bărbatul pornește la drum. La fiecare câțiva  metri, bărbatul mai culege câte o firimitură din el însuși și o lasă să cadă.  Mai întâi, își culege o mână. După aceea, urechile și nasul. Pe urmă își  culege o gaură în burtă. În următoarea imagine, vedem prin gaura omului. În gaură se vede în depărtare o căsuță mică. În spatele geamului, o femeie în  vârstă stă la masă. Femeia frământă un bulgăre de aluat. Muzică emoțio nantă sfârșit.   Este vorba despre cineva care este fericit, dar nu atât de ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert

Jurnalul unei ultime zile

‘I suppose, I said, it is one definition of love,   the belief in something that only the two of you can see.’  – Rachel Cusk, Outline Pentru a nu știu câta oară, nu mă lasă să-mi scot din rucsac harta cu insula. - O să arătăm fix ca niște turiste, zice ea.   - Păi și nu turiste suntem? o-ntreb eu.  Nu-mi răspunde, dar se uită la ecranul telefonului cu sprâncenele  adunate. Cineva îi recomandase o aplicație cu care puteai downloada hăr țile unei anumite regiuni ca să le poți folosi offline. Pentru că urmărim pe  ecranul telefonului săgețica verde care de fiecare dată se deplasează când   pop...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Lotte Lentes

Soarele, când coboară (fragment)

I  În dimineața zilei de 11 iulie 1978, un camion încărcat cu propan lichid por nește în direcția Barcelonei. Camionul provine dintr-un sat mic din  Catalonia și la volan este un șofer cu mustață deasă pe mijlocul chipului  lucios. Acesta conduce același camion pentru aceeași companie de 20 de  ani și cunoaște rețeaua rutieră a Spaniei pe de rost. Pentru a ocoli autostră zile cu plată, alege mereu drumurile lăturalnice.   Rezervoarele de gaz nu sunt făcute să stea mult în soare. Darămite  un rezervor uriaș încărcat cu 25 de tone de propan, când de fapt doar nouă sprezece tone sunt permise. Poa...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Zece degete în depărtare

DEGETUL MARE   Chiar dacă stai la etajul doișpe, tot se aude zgomotul de pe șantier. Speli  vasele. Te-ai rostogolit din pat, ți-ai tras boxerii pe tine și, în sânii goi și fără  șosete, te-ai apucat de spălat vasele. Pentru că n-a venit imediat apa caldă la  robinet, ai uitat să dai drumul la apă rece, așa că apa e acum clocotită și te  frige la mâini. Când le scoți de sub apă, mâinile ți se fac roșii ca focul. Tot blatul e plin cu vase soioase. În bucătărie, chiar și pe jos sunt oale, tăvi  din sticlă și teancuri de farfuriuțe cu brânză de vaci întărită pe margine.  Podeaua bucătăriei nu e a...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Când minciunile se înmulțesc ca ciupercile după ploaie

Extras din: Întreabă fulgerul, Editura Polis, 2015 N-a fost intenția mea să scot o nouă modă. Dar s-a întâmplat pur și simplu. Am povestit la școală despre accident și așa a pornit toată chestia.  Așa eram de sătul de examene încât mereu mă trezeam prea târziu, deși îmi  propuneam mereu să mai răsfoiesc o dată cu atenție tot ce încă n-apucasem  să învăț. După bipuitul exasperant de la alarma mamei care mergea la servi ciu mult mai devreme, mă lua iar somnul mereu și adormeam adânc. Atât  de adânc încât abia mai auzeam deșteptătorul meu. Tata venea atunci exact  la timp să mă scoată din culcu...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels

Bubblegum Blues

23 de euro și 40 de cenți. Suma este afișată în cifre de un verde brotac pe  ecranul casei de marcat, lângă ghișeu. Mâini palide, ridate pun monezi gal bene și maronii în sertăraș, prudent, una câte una, lângă o bancnotă de do uăzeci de euro. Imediat după aceea, scrâș, aceleași mâini închid fermoarul  portmoneului din piele în timp ce vocea aferentă, de femeie, face zgomote  liniștitoare.  - Gata, gata că primești și tu un bilețel, îi șoptește doamna câinelui,  care, la fel ca și ea, rămâne în afara cadrului.  Atunci când sertărașul alunecă înapoi spre ea, monezile au dispărut  și-n el sunt do...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels

Eu nu mai locuiesc în casă, dar casa încă mai locuiește în mine

„Descrie-mi drumul pe care-l făceai de la ușa casei părintești până la patul în care dormeai când erai copil.” Asta e întrebarea pe care le-am pus-o oamenilor care dintr-un motiv sau altul și-au pierdut casa părintească. M-am inspirat din cinci povești deosebite ale unor oameni pe care i-am modelat în personaje. Am creat un spațiu mental în care cele cinci personaje hoinăresc și, visând, se întorc din nou acasă. Vis Marleen Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o femeie în a cărei casă s-a produs un incendiu din cauza căruia totul s-a acoperit de un strat de funingine. Mi-a spus că îna...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert

Sens unic

Am uitat să pun vederea la poștă, mi-am amintit în timp ce vărsam o fleașcă albastru-negricioasă în tufișul de lângă cortul de concert. Fetei necunoscute care mi-a ținut coada i-am mulțumit într-o portugheză care părea de-o mie de ori mai fluentă decât atunci când eram trează. M-a întrebat dacă mă descurc de acum. Mi-am ridicat degetul mare în sus. Nu după mult timp, iar stăteam aplecată peste tufișuri. Lisabona era capătul de linie inevitabil al unei veri imbatabile, în care am țopăit de la un festival la altul. Acasă nu mai fusesem de când ne-a dat mama afară pe mine și pe frații mei. Când r...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels

Cum vom rămâne mai puțini

1. În sufrageria lor, lângă un calendar, nota de plată dintr-un restaurant în care au decis să rămână împreună și câteva poze, e agățată o listă cu toate animalele și plantele amenințate cu dispariția. Respectiv, 3.070 și 2.655. Are lista de când avea treișpe ani și din lipsa stickerelor, ea a lipit atunci plasturi în dreptul animalelor pe care-și dorea cel mai mult să le vadă.  El credea că e o amintire din tinerețea ei și nu s-a gândit niciodată la posibilitatea de a pleca împreună în căutarea animalelor și a plantelor amenințate cu dispariția.  Când mai apărea vreun animal nou pe listă, vor...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Cathedra sau cum se face frișca

Sunt oameni care nu visează când zboară. Se afundă în scaunul lor din piele, își trag pătura din lână aproape până sub bărbie, își pun căștile pe cap și lasă zgomotul de fond al unui film cu Eddie Murphy să le inunde urechile în surdină. Ba mai și dorm, dar nimic nu produce imagini în ei. Nici măcar o singură experiență miraculoasă, visată, nu-și găsește drumul spre creier (care, captiv în mințile lor, se mișcă ultrarapid, o dată cu avionul). Somnul lor e la fel de plat și de alungit ca partea superioară a norilor. Alții, dimpotrivă, visează mult și tumultuos în avioane. Se foiesc în somn, at...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Nec mergitur

Sufrageria era camera cel mai prost amenajată. Căminul era ponosit, masa stătea stingheră în fața ușilor glisante din sticlă, fără scaune, iar pereții zugrăviți în alb, în afara cuielor de care nu era agățat niciun tablou, erau goi. De fiecare dată când intra în sufragerie, se simțea de parcă ar fi pășit într-o sală de bal. De fapt, abia dacă apucase să stea în ea. Canapeaua pe care o luase cu ea din apartamentul din Den Bosch era pusă-n mijlocul camerei, fără perne, fără vreo cuvertură pe spătar. O cutie plină de eșarfe, cu o tavă pe ea, îi servea drept masă de salon. Când a anunțat că se va ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono
More in RO

Copiii scriitori

Aproape tot ce s-a întâmplat în ziua aceea se petrece aici. Țin degetul arătă tor îndreptat spre cap. După mulți ani, în timp ce îl duc pe fiul meu să des copere gheața, încă îmi amintesc toate întâmplările din acea unică zi ca o pe  “executare”.  N-a murit nimeni. Oamenii erau periculoși, mai ales copiii mici,  atârnați în copaci. Bălăbănindu-și picioarele – și din limba aflată în mijlo cul gurii aveau să vină cele mai îngrozitoare crime. Să auzi doare, să mergi e  un truc. Să mergem.  Până și micii dictatori îmbătrânesc. Copiii conlocuiesc pe pământ  cu părinții, de milioane, poate mii de mi...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by José Gardeazabal

Barbari în Imperiul Roman

De ce a căzut Imperiul Roman? Această întrebare a bântuit civilizația eu ropeană de-a lungul întregii sale istorii, însoțită (uneori în mod explicit, al teori implicit) de o meditație asupra consecințelor pe care acest eveniment  îndepărtat le are în prezent. Impresionați de ruinele monumentale ale  Romei și formați pe moștenirea sa imaterială, am privit cu admirație cuce ririle sale economice, tehnologice și culturale: ne-am întrebat care ar fi fost  evoluția civilizației occidentale dacă prăbușirea Imperiului n-ar fi schimbat  condițiile individuale de viață și n-ar fi redus drastic complexi...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti

Toate fiarele de pe câmp

      Ca de obicei, în dimineața aceea se trezi cu foame. Măcănitul rațelor care survolau acoperișul răsună în pereții dormitorului, iar fetița se ridică din pat. Rațele ajunseseră la casa bunicii ei venind de departe, poate de pe alt continent, dând din aripi. De pe o zi pe alta renunțase să mai meargă la școală și fusese trimisă aici, la bunica, care locuia lângă un lac, la kilometri buni de satul cel mai apropiat. Nimănui nu-i păsa. Părinții voiau intimitate sau munceau acolo la oraș, nu e clar ce făceau. Neîndoielnic, însă, era tremuratul din stomacul ei din fiecare dimineață, și la fel la...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

Aleea Zorilor: începutul

Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, și nici nu poate fi  altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să  semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atât adevăr cât  să încapă, totuși, într-o frază, fie ea și ultima, căci adevărul are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există, și trebuie  spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea își are ade vărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puțin, iar  fraza aceasta e dreptul meu ...
Written in RO by Andrei Crăciun

Timpul e un cerc

Înspre zori, visă o crimă comisă sub un migdal și patru lozuri de loterie, toate necâștigătoare. Era ziua de duminică.  Tânărul medic plânse în somn și se trezi cu obrajii uzi și îmbrățișat de o tristețe purpurie. Mâncă fără poftă, se îmbrăcă în doliu și așteptă telefonul care avea să îi confirme cine i-a murit peste noapte.   Bunicul său se născuse mai aproape de începutul secolului XX, într-o lume mult prea îndepărtată ca oamenii să fi păstrat din ea multe fotografii.  Tatăl bunicului său se săvârșise cu treizeci de ani înainte ca tânărul medic să se nască. El venea dintr-un timp încă și mai...
Written in RO by Andrei Crăciun

Un vuiet

În tren, în ultima parte a călătoriei, văzuse prin geamul soios marginile cerului. S-a ridicat să se uite și pe partea cealaltă a vagonului, s-a apropiat de bărbatul adormit cu fața ascunsă după perdea și cu mâna dreaptă așezată ferm peste mica geantă de voiaj, care stătea pe scaunul de alături. Da, și pe geamul lui se vedea la fel. O pătură compactă, indigo, într-un plan paralel cu câmpul întins, plin de smocuri uscate. Și la marginea ei, un albastru deschis și limpede, ca o mare îndepărtată, suspendată între cer și pământ. Undeva, deasupra păturii indigo, era soare. Când s-a ridicat, a si...
Written in RO by Lavinia Braniște