Мия е на двадесет и седем години и всеки ден наблюдава най-лошото от света: тя работи като модератор на съдържание и задачата ѝ е да цензурира най-насилствените видеоклипове, циркулиращи онлайн. Откакто бившият ѝ приятел Рубен загива от токов удар във ваната, тя живее в един порочен кръг от нихилизъм и угризения, залисвана от работата и от психотропните вещества, връщана към живота от време на време само благодарение на приятелството си с Денис и Мириам. Миналото с Рубен е архив от жестоки спомени като онези образи, които премахва от мрежата, но не може да изтрие от паметта си: емоционалния му рекет, обвиненията му, че тя го изсмуква като хищница, и страхът да го изостави. Но когато попада на видеоклип на София – момиче, което поразително прилича на нея и което се хвърля от мост, Мия се съвзема и тръгва по следите ѝ. Среща приятеля си Лапо, изгряващ музикант, и приятелката си Марго, компаньонка и танцьорка в нощен клуб, оставяйки се да бъде съблазнена и от двамата в една въртележка от отношения. Накрая Мия, заедно с Мириам и Марго, решава да си даде шанс за алтернатива чрез необичаен съюз по сестрински, който успява да разбие черупката на болката й. „Хищница“ разказва за пътя на една млада жена, която се бори със загубата и самотата, бунтувайки се срещу атавистичното женско чувство за вина, за да се устреми напред към светлината на бъдещото си „аз“. „В крехкостта има нещо, едно отчаяние, едно примирение, което никога няма да успеем да контролираме напълно. И би могла да ни унищожи, защото крехкост не означава слабост.“ „С Рубен беше любов от пръв поглед. Знам, че не е любов, а увлечение, плът, която се харесва и се иска, тела, които се усещат взаимно, както акула усеща кръвта. И до днес, ако някой ме попита кой е бил най-хубавият ден в живота ми, без да се замисля бих отговорила: денят, в който го срещнах. И все пак знам, че не е така, че е имало и други дни. Че ако нашето е било любов, тогава любовта не съществува.“

Mia ma dwadzieścia siedem lat i codziennie musi oglądać to, co na tym świecie najgorsze: pracuje jako moderatorka treści i cenzuruje najbardziej brutalne filmiki krążące w sieci. Odkąd Ruben, jej były chłopak, zginął porażony prądem w wannie, żyje w pętli nihilizmu i wyrzutów sumienia, znieczula się pracą i psychotropami, co jakiś czas ocucana przez przyjaciół, Dennisa i Miriam. Przeszłość Mii z Rubenem to archiwum wspomnień bolesnych jak te scenki, które musi usuwać z sieci. Niestety nie jest w stanie wymazać z pamięci jego szantażów emocjonalnych i oskarżeń o to, że pożera go jak modliszka, tak samo jak lęku przed rozstaniem. Ale kiedy natrafia na filmik, na którym Sofia, dziewczyna bardzo do niej podobna, rzuca się z mostu, Mia otrząsa się i postanawia podążyć jej śladami: spotyka jej chłopaka, wschodzącego muzyka o imieniu Lapo, i przyjaciółkę Margot, pracującą jako dziewczyna do towarzystwa i tancerka w nocnym klubie. Daje się uwieść obojgu, niczym w lustrzanym kalejdoskopie. Razem z Miriam i Margot wchodzi w pakt wychodzącego poza schematy siostrzeństwa, który pomoże jej rozbić skorupkę bólu. ,,Modliszka” to opowieść o samotnej, młodej kobiecie, która mierzy się ze stratą i próbuje wyzwolić się z atawistycznego poczucia winy, żeby móc wyruszyć na poszukiwanie nowej wersji siebie.

Milczeć i być współwinnym? Czy dochodzić sprawiedliwości i bać się zemsty? Mateo wraca do rodzinnego domu w Madrycie, po tym jak stracił pracę w studiu architektonicznym w Barcelonie. Gdy przez przypadek znajduje w rzeczach swojego ojca Juana pistolet, zaczyna podejrzewać, że broń ma jakiś związek z zamachem terrorystycznym sprzed dwudziestu lat, dokonanym w tamtej dzielnicy przez ETA. Czytelnik równolegle poznaje historię Malen, która w 2000 roku w tej samej okolicy planowała zabójstwo pewnego sędziego, ale realizacja misji przyniosła nieoczekiwane rezultaty. Mateo docieka prawdy o przeszłości swojego ojca, co doprowadzi go do ujawnienia tajemnic, które mogą nieodwracalnie podważyć fundamenty życia jego i bliskich mu osób. Wykorzystując prawdziwą historię zamachu sprzed dwudziestu pięciu lat, Antonio Lleras w swoim emocjonującym debiucie rozważa temat odkupienia win i nowych początków. Zastanawia się, jak lata po zakończeniu działalności przez ETA ofiary i oprawcy, którzy doświadczyli przemocy i zemsty, próbują zbudować swoje życie na nowo.

Roman scris sub formă de policier, Viaţa e a mea descrie relaţiile dintre trei femei de provenienţă socială diferită: Angela Pop, galeristă (şi proaspătă mamă), Greta Roth, poliţist la Omucideri şi Carla [Razia], lucrătoare sexuală. Suferind de depresie postnatală, Angela resimte acut nevoia de control, nevoie care ia forma, finalmente, a unei instalaţii pe care protagonista o concepe, cu titlul „Viaţa e a mea”, dedicată fiicei sale, Eliza, şi surorii sale, Raisa. În planul ei intră Carla, pe care o întâlneşte întâmplător în una dintre ieşirile în oraş, şi un fost coleg de facultate, jurnalistul Lazăr Mitrea. Carla este, însă, şi iubita – pentru o scurtă perioadă de timp – a Gretei, poliţista desemnată să investigheze moartea suspectă a Angelei Pop. Diversele linii narative se ţes în jurul acestei dileme: este moartea Angelei omucidere sau sinucidere? Dacă este crimă, cine este vinovatul? Sunt mai mulţi complici? Suspecţii cazului devin toţi apropiaţii „victimei”. Suspiciunea şi tensiunea, narativă şi între personaje, se menţine până la final, când aflăm că Angela Pop instrumentase toate relaţiile pentru a-şi duce la bun sfârşit planul: instalaţia-manifest. Dorinţa de sinucidere şi semnele degradării psihice ale personajului sunt presărate de-a lungul romanului, însă ele nu duc direct la concluzia că aceasta ar fi fost opţiunea Angelei, aşa încât dilema crimă-sinucidere se menţine până la finalul cărţii. Viaţa e a mea deconstruieşte stereotipurile şi prejudecăţi legate de familie, de gen, de sexualitate sau de tulburări psihice. Romanul se încheie, astfel, cu un manifest care invită la reflecţie, acceptare, înţelegere şi empatie.

„Když někdo z nás zmizí, do zpráv se to nedostane, protože se nejedná o žádnou novinku. Zbytek světa na tebe nemyslí – ani když zrovna šňupou tvůj kokain, nosí oblečení, které jsi vyrobil, nebo když tě vyhošťují ze země.“ Příběh pojednává o Alexovi, uzavřeném mexickém uprchlíkovi, který je na stáži na nizozemské univerzitě a snaží se zachránit, co zachránit jde. Aby žil, musí mluvit, aby přežil, musí mlčet. Buď zticha je strhující román o zavřených hranicích, odvaze bez hranic, o síle jazyka a stírajícímu se rozdílu mezi pachateli a oběťmi. Všechny postavy jsou smyšlené. Fakta nikoliv. Kniha vychází z mnohaletých rešerší a příběhů lidí se zkušeností s uprchlictvím a vyhoštěním, lidí pracujících v oblasti azylového práva, vyučujících z různých (mexických) univerzit, psychologů zaměřujících se na traumata, lidskoprávních aktivistů, novinářů, skrývajících se lidí, obětí i pachatelů násilí mezi kartely a zločineckými skupinami. Osvětluje, jaký vliv mají vládní orgány na jedince a také násilí související s drogami a sexem. Tento působivý román odhaluje mimo jiné i komplikované vztahy mezi „drogovými zeměmi“, jako je Mexiko, a Evropou, kontinentem, který žadatelům o azyl stále častěji zavírá hranice a zároveň je velkým překupníkem i uživatelem kokainu.

Da li je bivša nastavnica ukrajinskog jezika, sedamdesetdvogodišnja Vira Tiha, ikada pomislila da će se na zalasku svog teškog, ali ipak ispunjenog i srećnog života, naći u domu za stare? Naravno da nije. Još manje je mogla da zamisli da će je ovamo odvesti njen voljeni sin jedinac. Ali gospođa Vira je ubeđena da je ovde samo privremeno. Eto, u toku je leto 2022. godine, rat je, njen sin Tolja danonoćno volontira, snaha je s decom bila prinuđena da se evakuiše u inostranstvo, a selo u Kijevskoj oblasti u kojem su živeli tek se oporavlja posle ratnih dejstava i okupacije. A za nju je kao srčanog bolesnika, kako se njen sin ne bi brinuo, možda zaista bolje da ostane ovde, što dalje od fronta, u relativno bezbednom seocetu, gde se rat prikazuje samo na televiziji, da bude u društvu vršnjaka,. Pa makar tim vršnjacima bilo i preko sedamdeset godina. Ali umesto komunikativnih starijih ljudi, Vira Tiha dospeva u svet ranjenih, zajedljivih, sarkastičnih matoraca koji iz dana u dan posmatraju kako im se životi kotrljaju ka svom zalasku. „Tamo gde sunce zalazi“ je topla i potresna priča o životu na njegovom zalasku. Roman koji otvara važne i bolne teme kroz priče o ljudima i njihovima odnosima, pre svega odnosima sa decom. Tekst ima terapeutsko dejstvo koje nam je svima preko potrebno u ovim teškim vremenima. Ili, kako sama autorka kaže, knjiga je flaster za ranjeno srce.

Un grup de prieteni se formează în urma unui incident petrecut la un concert al divei pop italiene Verda, la Berlin, în timpul căruia bulgăroaica Nora leșină din cauza unei supradoze de psihostimulante. Cei prezenți în lojă – antreprenorul grec Adrian și fotograful suedez Johan, precum și cuplul din Israel, terapeutul Sol și artista plastică Lilith – o ajută pe suferindă. Treptat, cei șase devin apropiaţi și încep să se întâlnească în diferite locuri din Europa. Fiecare dintre ei pare o persoană de succes și fericită, dar în adâncul sufletului poartă traume din trecut. Aceste traume dau naștere la tot felul de „mici păcate” – dependență de alcool, de psihostimulante, infidelitate, minciună, manipulare și îngâmfare. Nora se îndrăgostește de Johan, iar Adrian și Sol decid să construiască un retreat modern pe insula Creta. Grupul se reunește acolo pentru o vacanță. În timpul terapiei de grup, fiecare își mărturisește „micul” păcat. Lilith declară că a comis adulter cu Adrian. Șocat de cele auzite, Sol se supune unui ritual străvechi: săritura peste taur, care simbolizează judecata divină. Taurul îl rănește. După o vreme, fiecare încearcă să facă față consecințelor acelei zile. Johan nu mai bea. Lilith și Adrian trăiesc împreună în San Francisco. Nora își tratează dependența, iar Sol este invalid. Într-o zi, el primește un colet de la Lilith – vechile sale notițe terapeutice. În ele scrie că Lilith este probabil rodul unui incest. Atunci înțelege că, în timpul ședinței de grup, ea a mințit pentru a-l pedepsi pentru judecata lui crudă. „Micul” ei păcat a fost minciuna, nu infidelitatea. „Paulina Georgieva mizează pe mixul cultural, introduce personaje de naționalități diferite, fără a pierde însă firul bulgăresc, pentru că așa arată lumea contemporană, inclusiv pentru mulți bulgari. Aceasta este lumea companiilor multinaționale, a mobilității facile, dar și a așteptărilor bulgarilor de a trăi la scară macro și de a vedea acest lucru reflectat în literatura noastră.” prof. Amelia Licheva, Portal Cultura „Cred că Mici păcate ocupă o nișă uitată în literatura bulgară – îmbină profunzimea psihologică cu orizontul global, lansând o invitație la empatie. Personajele romanului sunt construite ca ființe vii, ample, caractere complexe, care ascund în ele zone inaccesibile, necunoscute chiar și pentru ele însele.” conf. univ. Kamelia Spasova, Literaturen vestnik

Chlapec s rybí hlavou je lyrickým ponorem do bezejmenného českého maloměsta, skrznaskrz šedošedého, ubíjejícího ve své každodennosti a vyčpělých ideologiích. To vše velmi ostře vnímá protagonistka příběhu, která se do svého rodiště po letech vrací, aby se rozloučila s tragicky ztraceným přítelem z dětství. Pod zdánlivou fádností městských budov číhají temné a bytostně lidské momentky, uchopené specifickým a stylisticky výjimečným jazykem. V okolních lesích však cosi rozkvétá a pod hladinou řeky se odehrává milostný příběh 21. století, podaný bez patosu a stylizujících stereotypů.

Oare s-a gândit cândva fosta profesoară de limba ucraineană în vârstă de 72 de ani, Vira Tyha, că, la bătrânețe, după o viață care nu a fost ușoară, dar a fost plină de fericire, va ajunge la azilul de bătrâni? Sigur că nu! Cu atât mai puțin și-ar fi putut imagina că acolo o va duce singurul și mult iubitul ei fiu. Dar doamna Vira e sigură: nu va sta mult acolo. Doar e război, e vara anului 2022, fiul ei, Tolia, face voluntariat zi și noapte, nora și copiii sunt nevoiți să plece în străinătate, iar satul în care locuiesc, din regiunea Kiev, își revine după acțiuni militare și ocupație. Iar pentru ca fiul ei să nu-și facă griji, poate e într-adevăr mai bine ca ea, cu inima bolnavă, să stea momentan aici, departe de linia frontului, într-un sat mic și relativ sigur, unde războiul e doar la televizor, în compania celor de o seamă cu ea. Chiar dacă aceștia au cu mult peste 70 de ani. Dar în loc de niște bătrânei comunicativi, Vira Tyha găsește o lume a unor moșnegi răniți, morocănoși și sarcastici, care privesc zi de zi cum viețile lor se apropie de apus. Acolo unde apune soarele este o poveste caldă și emoționantă despre apusul vieții. E un roman care ridică teme importante și dureroase prin poveștile oamenilor și relațiile lor, în primul rând, cu propriii lor copii. Textul are un efect terapeutic, de care avem cu toții nevoie în aceste vremuri grele. Sau, cum spune însăși autoarea, e o carte-plasture pentru o inimă rănită.