View Colofon
Original text "Paréntesis" written in ES by Mariana Torres,
Other translations
Published in edition #1 2017-2019

Paranteză

Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

      Bănuiesc că nici ceea ce avem mai de încredere – simţurile, cu alte cuvinte, ce vedem, auzim sau percepem cu corpul nostru – nu se dovedește de încredere în împrejurări precum moartea unui părinte, naşterea unui copil sau primejdia de-a muri lovit de o mașină. Acum, că l-am înmormântat pe tata şi, în sfârşit, sunt singur cu gândurile mele, constat că ieri, la capelă, la fel ca în urmă cu treizeci de ani, timpul a stat în loc. Da, preţ de câteva secunde. Şi s-a întâmplat din nou. Am ştiut de îndată că este vorba de acelaşi fenomen pe care îl trăisem în copilărie.
      Şi în seara aceea eram tot cu tata.
      S-a întâmplat acelaşi lucru, timpul a stat în loc preţ de câteva secunde, a încremenit În seara aceea, totul de pe şosea din jurul meu – frunzele copacilor, mâinile ridicate ale tatei, strigătul lui, camionul cu farurile aprinse, orbindu-mă – a încremenit în timp. În toți acești ani am fost convins că născocisem totul. Deşi amintirea era vie, m-am silit să cred că visasem şi că nimic nu se petrecuse aievea. M-am agăţat cu disperare de ideea aceasta de-a lungul anilor, dar nu mă mai pot minți.
      Acum, în patul meu, în casa mea, în loc să mă odihnesc, în sfârşit, să mă întind în întuneric, să închid ochii şi să adorm, imaginile mi se succed în minte. Sicriul deschis, păianjenul încremenit, mâinile mele sfâşiind pânza de care atârna, trăgând-o spre tata. Marta, în schimb, doarme alături de mine, îi aud respiraţia înceată, aproape oprindu-se, copila nu plânge, nu se aude, iar dinspre stradă, aflată la câţiva metri mai jos, urcă poate, imperceptibil, câte un zgomot, o maşină care frânează, se pare, cineva lovește o cutie de conserve pe asfalt. Sau poate nu. Poate că sunt înconjurat de o tăcere deplină care mă sileşte să-mi ţin respiraţia şi să retrăiesc totul.
      Era trecut de douăsprezece noaptea. După toate ceasurile și calendarele, era deja a doua zi după moartea tatei. Tata murise atât de târziu, încât priveghiul a început la căderea nopţii şi s-a prelungit până în zori. Prin capela înţesată de coroane de flori, cu podeaua acoperită cu un covor, se perindau rude nedormite, sculate din aşternuturi, reținute.
      Când timpul a stat în loc, şedeam pe canapeaua din zona de vizite, între unchiul Alberto şi bunica, uşor strivit, înghesuit între ei. Bunica sporovăia întruna, aplecată spre mine, cu faţa lipită de urechea mea, îmi vorbea cu o voce scăzută, monotonă, anesteziantă, şi nu găsea decât insulte elegante la adresa rudelor mamei care se apropiaseră să ne prezinte condoleanţe. „Neruşinaţi”, repeta cu voce joasă, „după atâţia ani în care n-au dat niciun semn de viaţă”. Ştiu că i-am luat mâinile într-ale mele, ştiu că încuviinţam şi încercam să o fac să simtă că era ascultată, la urma urmei eu pierdusem un părinte, dar ea tocmai pierduse un fiu. Îmi roteam privirea prin încăpere, încercând să găsesc ceva care să-mi distragă atenţia de la vocea ei, când l-am văzut. Privirea mi s-a aţintit într-un colţ al încăperii la un punct negru care cobora armonios din tavan, aninat de un fir invizibil. Era un păiajen.
      Tata detesta păienjenii.
      Păianjenul acela era acolo, viu, ţesându-şi pânza în capelă, coborând fără oprire din tavan. În timp ce-l urmăream cu privirea, păianjenul se opri. Odată cu el, totul stătu în loc. Murmurul vocilor se stinse, înghiţit parcă de o gaură neagră. Îmi auzeam sângele pulsând în trup, bătăile inimii, lente, sigure. Căruciorul copilei nu se mai legăna, iar Marta stătea cuminte, cu ochii închişi şi braţele întinse către cărucior, la jumătatea unei mişcări. M-am întors spre bunica. Batista, umedă de lacrimi, care-i acoperea o parte din faţă şi ochii umezi, se oprise în aer, ca o pânză în bătaia vântului, aproape acoperindu-i chipul. Am apropiat un deget ca s-o ating şi, aşa cum părea, batista devenise tare ca piatra.
      În loc să mă sperie, aceste împrejurări m-au stârnit.
      Poate fiindcă le cunoşteam deja.
      Aveam şapte ani când mi s-a întâmplat prima oară. Străbăteam o șosea, iar maşina rămăsese fără benzină. De o parte şi de alta a drumului se întindea o pădure deasă şi întunecată, însă tata a fost nevoit să oprească pe acostament. Afară era un frig pătrunzător, însă n-am vrut să rămân singur. L-am însoţit pe tata la benzinărie, am înaintat pe jos de-a lungul acostamentului, pe marginea şoselei. Am mers împreună, ţinându-ne de mână, şi ne-am întors împreună.
      Pe drumul de întoarcere, tata căra un bidon cu benzină care-i ocupa ambele mâini, aşa că mi-a spus să merg alături de el, să nu mă îndepărtez. Frunzele uscate de pe marginea acostamentului foşneau sub pașii noștri. În porţiunea neasfaltată, pământul era moale. Mă uitam în jos ca să nu calc pe ceva ciudat, ca să nu mă îndepărtez de picioarele tatei. Dintr-o dată, pe lângă noi trecu o maşină în mare viteză. Tata se opri şi îmi spuse să o iau înainte, fiindcă prefera să mă aibă sub ochi. A trebuit să mă înarmez cu curaj ca să merg singur, pădurea era întunecată şi simţeam că totul respira ca şi cum ar fi fost viu şi că mă privea.
      Am iuţit pasul, la fel şi tata, în urma mea. Brusc, m-am oprit. Fascinat, am rămas cu privirea la o pânză de păianjen nemaipomenit de mare care atârna între două crengi. Lumina lunii, roua sau cine ştie ce fenomen o făceau să strălucească în întuneric, aşa ca-n filme. Nu mai văzusem niciodată aşa ceva. Am rămas cu ochii la ea până ce tata a sfâşiat-o cu un băţ. Păianjenul, pe care până atunci nu-l zărisem, căzu la pământ. Era mare, iute şi negru, dar tata îl strivi cu piciorul. „Ajunge cu prostiile”, a spus şi m-a silit să merg mai departe spre maşină. Nu m-am împotrivit, dar îmi simţeam picioarele grele şi mi-era frig. Aşa că am alergat pentru a alunga senzaţia aceea din interior. Am alergat spre maşină fără să mă uit în lături, ignorându-l pe tata care mă striga. N-am zărit camionul până când farurile nu s-au ivit asemenea unor ochi de animal în noapte, imediat după curbă, şi m-au orbit. N-am reuşit să ţip, din gură nu mi-a ieşit niciun sunet, liniştea era atât de adâncă încât părea că are să ne înghită, şi totul s-a petrecut cu lentoare. Tata a strigat, îndelung. Şi ştiu că în momentul acela timpul a stat în loc. Camionul s-a oprit, la doar doi metri, cu farurile aţintite asupra mea. Îmi amintesc mirosul de benzină. Mi-l amintesc pe tata cu gura căscată şi pădurea întreagă nemișcată. Tăcere deplină. Nu respirau nici frunzele. Am traversat şoseaua, am alergat spre maşina noastră şi am urcat. Când am închis portiera, totul s-a reactivat. Camionul ne-a depăşit huruind, tata a traversat şoseaua, m-a strigat de afară, a umplut rezervorul cu benzină şi, fără un cuvânt, a condus la spital. Mama era internată de câteva săptămâni şi aproape că nu ne îngăduiau să o vizităm.
      Au trecut aproape treizeci de ani de la noaptea aceea, dar ştiu că ieri s-a întâmplat acelaşi lucru. De data asta, tata nu putea striga, trupul i se odihnea într-o cutie de lemn, dincolo de un geam. Era la fel de nemişcat ca totul împrejur. M-am ridicat încet, încercând să mă desprind cu grijă de bunica, rezemată de mine. La fel ca prima dată, numai eu mă puteam mişca. Am mers încet către cealaltă încăpere, unde se afla trupul tatei. M-am apropiat de vitrină şi am atins geamul cu ambele mâini. Era atât de curat încât părea inexistent, l-am apăsat cu degetele, am vrut să-l murdăresc, să las o urmă. M-am lipit cât am putut ca să-l cercetez pe tata. Pentru o clipă, am crezut că-l văd respirând, mişcându-se, ridicându-se şi reactivând mecanismul care punea lumea în mişcare. Dar nu.
      Tata era la fel de neclintit ca restul lucrurilor.
      Am vrut să respir foarte încet, cât mai încet cu putinţă, doar pentru a încerca să nu mă mişc, să mă integrez în timpul oprit. Să rămân acolo, la fel de nemişcat ca toţi ceilalţi. M-am silit să nu clipesc, mi-am forţat ochii la maximum, până când n-am mai rezistat. Atunci m-am îndreptat repede spre păianjen. M-am ridicat pe vârfuri pentru a reteza firul invizibil de deasupra, firul care, acum, era subţire şi extrem de rezistent. L-am apucat între două degete, cu grijă ca să nu cadă păianjenul atârnat la capăt, şi am intrat în încăperea unde-l aşezaseră pe tata. Înăuntru era frig. Parfumul greu al florilor m-a lovit în stomac, dar m-am apropiat hotărât de sicriu. Nu mai făcusem asta până acum. Am străbătut cu privirea corpul tatei, din cap până la picioarele îndesate în nişte pantofi lustruiți. I-am privit gura, mâinile, mâinile acelea atât de ale lui, încrucişate peste pântece. Şi apoi, uşurel, am aşezat firul de pânză de păianjen chiar deasura capului său, cu păianjenul aproape lipit de faţă.
      Atunci au revenit zgomotul, mişcarea. Mi-am auzit fetiţa plângând. De cealaltă parte a geamului oamenii au început să se mişte, fraţii mamei, care se aflau în partea aceea când timpul a stat în loc, mă priveau din cealaltă parte, parcă întrebându-se cum ajunsesem aici înăuntru.
      Am privit pentru ultima dată corpul tatei. Păianjenul i-a străbătut faţa, a coborât până la ureche şi a început să-şi ţeasă pânza. Am închis capacul de la coşciug fără să stau pe gânduri. Am închis capacul cu păianjenul înăuntru. Cu trupul tatălui meu înăuntru. În ultima clipă, tocmai când magnetul a închis definitiv capacul de lemn, am simţit mirosul de putred. Păianjenul avea să se hrănească neîntârziat cu viermii care aveau să iasă din trupul celui care-mi fusese tată.
      Ştiu că n-o să uit niciodată mirosul acela, nici foşnetul picioarelor de păianjen peste faţa tatălui meu. De asemenea, cu toate că mă aflu în casa şi în patul meu, n-o să pot adormi până ce n-o să aud zgomotul uşor pe care-l face ceva care se mişcă în întunericul ăsta. Ceva, frunzele dansând în copaci, respiraţia Martei, plânsetul fetiţei. Orice. Ceva care să-mi dovedească faptul că lumea se mișcă în continuare, că nimic nu se mai poate opri. Că nimic nu mă poate lăsa aici, nemişcat, pe buza prăpăstiei, cu respiraţia înfrânată şi inima bătându-mi nebuneşte.
      Şi câtă răspundere!

More by Oana-Dana Balaş

Comuniune

– O fi aici?  – Pe hârtie e trecută adresa asta, ți se pare cunoscută?  – Din câte-mi aduc aminte, aici era un loc viran. Era mai simplu  dacă ne preciza numele restaurantului.  – Ți l-a spus când te-a sunat.  – Trebuie să fie aici, am răspuns eu, punând avariile la mașină, hotă rât să parchez.  – Sun-o pe soră-ta, așa ne lămurim.  – Nu l-am reținut fiindcă m-am gândit că nu venim. Nici măcar n-o  cunosc pe puștoaică.  – Au fost foarte drăguți că ne-au invitat. Ar putea fi momentul po trivit să... Știi...  – Știu, știu, i-am retezat-o, fără chef de alte reproșuri.  – Cât e ceasul?  Luz și-a sc...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Roberto Osa

Nu hrăniți maimuțele

Luz aștepta în bătaia soarelui de mai bine de o jumătate de oră. Din când în  când, străbătea trotuarul de la un capăt la altul pentru a-și dezmorți picioa rele și ușura povara pântecelui. Privirea îi aluneca iute printre mașinile care circulau pe bulevard, mai ales când se auzea un motor accelerând brusc.  Dar nimic.  Hotărî să se ferească de căldură adăpostindu-se sub streașina unei  clădiri. Chiar în clipa aceea, din spatele unui autobuz țâșni șerpuind micul  automobil de culoare roșie. Luz îl văzu pe Jaime cum frâna și claxona de  mai multe ori, de parcă ar fi așteptat-o de o bună bucată d...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Roberto Osa

Strâmbi

În seara aceea mă striga și nu părea că are de gând să se oprească. – Mamă. Mamă! Rostea cuvântul astfel, oferindu-mi-l mie și încă perii în timp ce se ghemuia în întunericul de ceară, înțesat de jucării (sin gura lui posesiune). M-a strigat din nou, ridicând mai mult vocea, iar eu  mi-am abătut privirea și am mângâiat fundul paharului cu whisky până ce  umezeala a trecut pe buricul degetului.  Cuvântul era bine cusut de creierul lui de când era bebeluș. Am încremenit cu privirea ațintită la forma irizată și încăpățânată a  picăturii. Nu era o crimă să-l las să învețe ce înseamnă frigul sau cu...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

Hidro

– Nicăieri nu-i ca acasă, zice Saúl scoțându-și inelele pe rând.  Ivanka înaintează până în mijlocul cabinei și se oprește. O să mai aș tepte puțin. Îl urmărește mișcându-se pe lângă pat, mai repede, pentru ca  lumina roșiatică să-i estompeze corpolența iar respirația să se îndrepte către  freamătul oceanului. De fapt, a orchestrat o modalitate minuțioasă de a se  împrăştia prin încăpere în mici insule din sine însuși. S-a descălțat iute.  Sacoul cade, moale, pe cuier. Butonii auriți și papionul ajung pe noptieră.  Cu câtă atenție. Detaliile acestea o înconjoară.  – Ce ușurare că am scăpat de ...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

Copac monstru copil copac

Nici măcar acum nu știm cum de-a înghițit Oscar sămânța sau unde a gă sit-o. Nu înțelegem cum a putut crește copacul înlăuntrul lui, cum a ger minat sămânța nestingherită în epigastru, după spusele doctorului, irigată  doar de secrețiile biliare ale copilului. La șapte ani, tot doctorul ne-a spus,  stomacul își face treaba de minune. Corpul lui Oscar al nostru – pe atunci,  încă era Oscar al nostru – a îngăduit copacului să crească, rădăcinilor să se  întindă prin intestine și trunchiului să se lungească subțire, ceremonios,  de-a lungul esofagului, către gură, dibuind cu ramurile lumina soare...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Ființele vii

Capitolul 1 / Joi, 12:31 Mama s-a stins încet, în singurătate.  Cauza morții, declară medicii, a fost o intoxicație. Mama, otrăvită. Ce tâmpenie.  Nu m-am certat cu medicii, m-am mărginit să semnez hârtiile și să  mă ocup de înmormântare. Mama își cunoștea foarte bine rafturile cu lea curi. Întotdeauna a măsurat dozele cu precizie. Nu greșea. Fetiței mele i-am  spus, deocamdată, versiunea oficială, intoxicarea. Într-o bună zi, îi voi măr turisi eu însămi că bunica ei s-a sinucis.  Copila a fost de față tot timpul, după ce i-am dat vestea am dus-o la  morgă. A stat lipită de mine în timpul înm...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Cerul să fie senin

      Înainte de a merge în celula lui – voi înainta cu lentoare, ca să mi-o ia înainte sunetul curb al cizmelor mele, vreau să se știe că mă îndrept într-acolo –, înșurubez becul în aplica de pe tavanul biroului meu. Când pare deja înșurubat, îl apăs cu mai multă putere și, imediat, se aude trosnetul acela de zăpadă în interiorul filetului. Un muget neînsemnat care spune ceva și despre mine, despre cum gestionez locul acesta.       Pătrund în galeria de la etajul al doilea. Celulele sunt foarte aproape. Alături de fereastra albă, în scaunul lui, Im picotește cu brațele încrucișate. Când îi vâ...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira
More in RO

Un final fericit

      M-a trezit ploaia. Mi s-a strecurat în vis și pentru o clipă nu mi-am dat seama de pe ce planetă vine. Înotam în infinitul Pacificului. Știu că era Pacificul, l-am văzut la emisiunile TV. Înotam în apa de culoarea turcoazului și cristalului. Așa spun în reportaje, turcoaz și cristal. Pe șolduri îmi atârnau șiragurile de mărgele cu care se leagă costumul de baie. Îl știu din fotografii. Primul meu costum de baie, pentru copii. Cerul își cobora cortina în timp ce făceam nodul. Picături grele îmi cădeau pe frunte și pe mâinile întinse, deveneau din ce în ce mai dense și mai grele, până ce a...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

Ca să nu te văd

Știi că am luat copiii, hainele, lucrurile de baie, mâncarea bio împărțită în  porții mici băgate în tupperwares în culori țipătoare ca cele de la Benetton,  am luat și cărțile lor, pentru că seara numai dacă citesc reușesc să-i chem  somnul lui Rogério, și de multe ori îl trezește după câteva ore un coșmar  care-i sugrumă mărul lui Adam, și eu îl iau în brațe, cum te luam și pe tine  în brațe, Rita, pe când făceam un cuib atât de perfect, încât dacă ne-ar fi  văzut cineva de sus, ar fi putut lesne să ne confunde cu simbolurile chine zești în alb și negru, prin care se explică nemurirea și inf...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by Valério Romão

Reuniunea

Gata. Mi-am strâns bagajul, costumul în husă, limba de pantofi și am predat cheia. Până acasă am de condus șase ore, însă drumul e mai scurt la întors. Cobor geamul și, cu capul afară, străbat tot mai repede bulevardul principal al orașului. Răcorit de seară și de viteză, aerul îmi rade obrajii și-mi amintește de asprimea unui burete demachiant. Am un ten sensibil și nu suport ușor tratamentul de care au parte prezentatorii de știri ca să nu apară ca o lună plină pe sticlă – să li se aplice pe față un strat de pudră, care apoi să fie răzuit cu acei bureți scămoși. Când n-am mai suportat senzaț...
Written in RO by Alexandru Potcoavă

Bubblegum Blues

23 de euro și 40 de cenți. Suma este afișată în cifre de un verde brotac pe  ecranul casei de marcat, lângă ghișeu. Mâini palide, ridate pun monezi gal bene și maronii în sertăraș, prudent, una câte una, lângă o bancnotă de do uăzeci de euro. Imediat după aceea, scrâș, aceleași mâini închid fermoarul  portmoneului din piele în timp ce vocea aferentă, de femeie, face zgomote  liniștitoare.  - Gata, gata că primești și tu un bilețel, îi șoptește doamna câinelui,  care, la fel ca și ea, rămâne în afara cadrului.  Atunci când sertărașul alunecă înapoi spre ea, monezile au dispărut  și-n el sunt do...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels

Chiar și dacă n-apuci să vezi decât o picătură

The white cracker who wrote the national anthem knew what he was doing.  He set the word “free” to a note so high nobody can reach it.   That was deliberate.  Angels in America (Tony Kushner) Eram cu tata pe drum spre aeroport. Urma să merg în America pentru o  lună iar tata a ținut morțiș să-mă conducă.  Mergeam în Charleston, un orășel pe coasta Carolinei de Sud. Tata  m-a întrebat cum arăta orășelul iar eu abia atunci mi-am dat seama că nu  căutasem pe Google nicio poză cu el.  Nu știam decât că avusese loc un schimb de focuri acolo, în subsolul  unei biserici albe. Adică asta înseamnă: c...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Natalya

Imediat ce am aflat că problema era evaziunea fiscală, l-am sunat pe conta bilul meu auzi, Zeferino, ce căcat e ăsta, ia explică-mi ce căcat e ăsta, mi-ai zis că  ai totul sub control, că să ignor scrisorile de la finanțe că te ocupi tu de  toate, explică-mi ce căcat e ăsta, și pe Misé, căreia îi dădusem cu doar două zile în urmă un inel de zirconiu  foarte decent, trebuie să dăm bijuteria înapoi, prințeso, îți explic mai încolo mi-am spălat mațele cu două calmante și jumătate de sticlă de vodcă, m-am  întins pe canapea și mi-am pus laptopul pe jos să vomite foi de Excel, ca, în  cazul în care...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by Valério Romão