Înainte de a merge în celula lui – voi înainta cu lentoare, ca să mi-o ia înainte sunetul curb al cizmelor mele, vreau să se știe că mă îndrept într-acolo –, înșurubez becul în aplica de pe tavanul biroului meu. Când pare deja înșurubat, îl apăs cu mai multă putere și, imediat, se aude trosnetul acela de zăpadă în interiorul filetului. Un muget neînsemnat care spune ceva și despre mine, despre cum gestionez locul acesta.
      Pătrund în galeria de la etajul al doilea. Celulele sunt foarte aproape. Alături de fereastra albă, în scaunul lui, Im picotește cu brațele încrucișate. Când îi vâr arătătorul sub nas, respirația lui mă atinge ușor, ca și cum ar putea să se lege și să ridice ziduri de jur împrejur. Se poate îmblânzi respirația, cu strădanie, cu răbdare? Aș spune că da. În orice caz, când Im încuviințează în vis, zăresc ceva mai mult la el, tocmai în spatele tendoanelor: blândețea statică a unei balerine de porțelan și piruetele ei pe buza unei prăpăstii. O pipăie cu tălpile, toate degetele de la mâini, dar ce margine poate fi aceea. Oricine s-ar întreba dacă există o lege pe care o încalcă și o decojește din nou, ca pe un fruct. Sau dacă, în realitate, corespunde căinței sale; felul în care Im este capabil să îngenuncheze dinaintea unui superior, într-atât încât gestul este excesiv, chiar neplăcut. E singurul ucigaș de copii căruia i-am permis să se reintegreze printre oamenii de treabă. Trebuie lămurit un lucru: nu eu am fost răspunzător.
      A lăsat pregătite foarfecele, lama de ras și aparatul de tuns. Îl iau în mână. E robust, fabricat la Munchen. Acolo, totul se face ca la carte: berea densă, cu corp; și, în privința criminalilor, legile cele mai întunecate pentru a merge împotriva lor. Uneori, serile în care Im le tunde chilug pe aceste femei, îi sugerăm cu cele mai amabile cuvinte să nu-i treacă prin cap să fluiere, deoarece deținutele tremură mai abitir atunci când simt că muzica aceea răsărită de pe buzele lui li se încolăcește în interior, foarte încet, și-și croiește drum.
      M-am aplecat spre urechea lui.
─ Poate într-o zi îți tund ca-n palmă țeasta asta de focă.
Un țipăt subțire, isteric, umed și cade de pe scaun. Imediat îmi cere iertare. Se ridică grăbit și se scutură de praf.
─ Care e celula unguroaicei? întreb.
─ Mergeți dumneavoastră? E o sarcină nedemnă.
─ Vreau să aflu și eu cum este să le pregătești. În afară de asta, am isprăvit tot ce aveam de făcut azi.
Se freacă la ochi ca să se trezească de-a binelea.
─ O să vă placă, zice. Are părul foarte lung.

Când intru, mă așteaptă așezată pe banchetă.
─ V-am auzit venind.
─ Mulțumesc, zic eu. E bine să fii observat.
─ Toate încercăm să vă zărim biroul de aici, dar nu reușim.
Închid ușa fără zgomot înainte de a înainta.
─ Nu este la vedere.
Penumbra asta neplăcută le spală cu propriul burete. Uneori, le lăsăm pe întuneric. Le facem să se gândească la molii.
─ De când stați așa? întreb.
─ De trei zile.
─ Ajunge.
      Deocamdată, singura deferență posibilă este să aprind lumina în celulă și să ne cunoaștem mai bine. Îi dau ocol ca să o văd din toate unghiurile. Coama întunecată de păr îi coboară până în talie. Crima i-a adus niște plete viguroase. Intră aici pe jumătate femei, târându-și vina – un clopoțel pe care noi îl facem să sune – și ies, practic, pitice. Fluturi de câmp cu piciorușele chircite, lipsiți de voință. Dacă mai ies. Ea e diferită. Visează în mai multe limbi, iar uneori subordonații mei nu reușesc să afle ce spune. În rapoartele pe care le primesc apar spații albe iritante.
─ Celelalte deținute vorbesc despre dumneavoastră, îi spun.
─ Poate ar trebui să vă supravegheați gardienii. Unul a încercat să întreacă măsura.
Din treaba asta – gardianul Gobein; și ea – hubo que restar un ojo. Pe atunci, nu ne închipuiam că ea ar avea destulă imaginație pentru a rezolva primejdia ca pe o simplă problemă de anatomie.
─ Ați avut destul timp cu el, priviți problema în felul acesta. În afară de asta, a primit o mustrare. Am avut eu grijă.
Expresia abia dacă i se schimbă, dar mă privește cum aproape nimeni nu m-a privit vreodată.
─ Da, dar nu puteți împiedica să vină alții.
      Dacă a măsurat celula, știe în care centimetru m-am oprit. Trebuie să am grijă. Îi apăs palma peste ceafă până ce-mi transmite puțin din răceala ei. Când o privesc din nou, mai cu luare-aminte, capul ei se reduce la un oval cu margini dulci. În felul acesta, o reduc. Mai întâi, îi izolez liniile, din ce în ce mai subțiri; apoi, caut centrul geometric. Acum, pornesc aparatul de tuns și, fără bruschețe, îi aplec capul pentru a începe. Când apăs, pielea se înroșește. Din nou.
      La scurt timp după aceea, când îi trec aparatul prin plete a cincea sau a șasea oară, dau peste ceva. O găsesc acolo, lipită de pielea capului. E o cheie, dar prea mică. E greu de închipuit o broască în care să poată intra cu ușurință. Nu, nici măcar asta nu m-ar putea neliniști. Cineva care are chei în sânge, pregătite pentru ceva ce va să vină? Poate s-a întâlnit cu celelalte în pauză. Au plănuit provocarea asta. Dar noi putem pătrunde în cel mai mic ascunziș.
─ De ce o vreți? Nu e cheia de la celula asta.
─ N-am nevoie de ea, zice. Știu deja că o să mor.
Mătur cu cizmele smocurile de păr până ce alcătuiesc o grămăjoară. Nu-mi place haosul pe care îl provoacă trupurile lor, deși știu că dezordinea asta a materiei trebuie să existe, deoarece acolo se află viața. Ea clatină din cap, iar lumina becului îi smulge cheii scânteieri de sticlă, ca și cum ar reflecta o mare îndepărtată.
─ Și atunci? întreb.
─ Ceva o deschide.
─ Și dacă nu deschide nimic?
─ O să mor în continuare și-o să călătoresc în alte locuri. Ceva o deschide.
─ Dar ce?
Vocea-mi bolborosește. Mă calmez de îndată.
─ E doar o chestiune de timp, zice.
Mă îndepărtez de ea. Vorbește cu mine ca și cum ar stropi o grădină.
─ M-aș mulțumi să deschidă un sertar. E mai frumos așa. Un sertar de acolo. Să-mi vâr puțin nasul.
Trebuie să termin cu capul ei cât mai repede. Mai trebuie să desfac săculețul de pânză, să adun părul de pe podea și să-l duc de acolo. O să aleg o șuviță.
─ Nu ridicați capul până nu plec.
      Cobor treptele și mă opresc în penumbră. Luminatorul din tavan îmi amintește de un ochi, dar firește că nu se uită la noi, cei care avem grijă ca becurile să emită lumină sau să înceteze cu insistența asta. O adiere rece de vânt mă atinge pe spinare; se răsucește, tăioasă. Ba chiar simt mi-a făcut o crestătură. Im trebuie să fi lăsat vreo fereastră deschisă pe undeva. În curând, se va porni ninsoarea. O să așezăm mâna pe sobă, în tăcere, apoi o vom mirosi. Deținutele mai slăbite, așezate pe bancheta din celulele lor, vor trage în piept un val de aer proaspăt și înmuiat de culoarea pielii lor; din respirația aceea vor încerca să contureze o formă: pletele fiicelor lor, un bot de câine. Nu se știe ce artă sau ce sclipire arzătoare poate ieși din gura cuiva aflat în situația lor.

Dar toate astea nu sunt de ajuns. Nu sunt. Deloc. Noaptea, când nu mă vede nimeni și nimeni nu-mi bagă de seamă respirația sau prezența, nici nu e capabil să simtă dacă sunt neliniștit, ies pe tăcute din birou și mă îndrept spre depozit. Mă gândesc la ea. Am cerut să nu fie incinerată. Înainte de a coborî scările și de a intra acolo, îmi îngădui să contemplu curba silențioasă a cerului. Norii se înșiră asemenea unor fâșii dintr-un cearșaf jilav. Par nemișcați. Mai degrabă i-aș lipi mai bine, le-aș supune forma instrucțiunilor, decât să îi dezlipesc pentru colecția mea. Am liste ascunse în numeroase cotloane din biroul meu. Sarcini pe care-mi place să le găsesc pe neașteptate și pe care nu vreau să le uit. „Apasă o clanță pentru a-i auzi sunetul cel mai profund”. „Observă, de foarte aproape, părul lui Im; pedepsește-l în consecință”.
Când ridic cearșaful, ea încă emană un inel de clădură. Cineva i-a închis ochii, dar eu îi apăs degetele pe pleoape – mai întâi, pe cea stângă și apoi, pe cealaltă –. Îi deschid larg ochii. Mâinile îmi transpiră. Aș vrea să mă vadă. Cu un efort, o întorc până reușesc să-i văd ceafa. Smulg cheia cu trei degete și o vâr în buzunarul interior de la uniformă. O s-o spăl cu cheia înăuntru. Vreau să uit unde este; să-mi amintesc, poate, în altă zi. Să-mi dar o nouă sarcină, cum ar fi să caut ceea ce deschide.
Înainte de a pleca, târăsc un scaun vechi sub aplică, mă urc și ascult cum trosnește becul.
Mi-ar fi plăcut să mă nasc în formă de păianjen.