View Colofon
Original text "Que el cielo quede despejado" written in ES by Matías Candeira,
Other translations
Published in edition #1 2017-2019

Cerul să fie senin

Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

      Înainte de a merge în celula lui – voi înainta cu lentoare, ca să mi-o ia înainte sunetul curb al cizmelor mele, vreau să se știe că mă îndrept într-acolo –, înșurubez becul în aplica de pe tavanul biroului meu. Când pare deja înșurubat, îl apăs cu mai multă putere și, imediat, se aude trosnetul acela de zăpadă în interiorul filetului. Un muget neînsemnat care spune ceva și despre mine, despre cum gestionez locul acesta.
      Pătrund în galeria de la etajul al doilea. Celulele sunt foarte aproape. Alături de fereastra albă, în scaunul lui, Im picotește cu brațele încrucișate. Când îi vâr arătătorul sub nas, respirația lui mă atinge ușor, ca și cum ar putea să se lege și să ridice ziduri de jur împrejur. Se poate îmblânzi respirația, cu strădanie, cu răbdare? Aș spune că da. În orice caz, când Im încuviințează în vis, zăresc ceva mai mult la el, tocmai în spatele tendoanelor: blândețea statică a unei balerine de porțelan și piruetele ei pe buza unei prăpăstii. O pipăie cu tălpile, toate degetele de la mâini, dar ce margine poate fi aceea. Oricine s-ar întreba dacă există o lege pe care o încalcă și o decojește din nou, ca pe un fruct. Sau dacă, în realitate, corespunde căinței sale; felul în care Im este capabil să îngenuncheze dinaintea unui superior, într-atât încât gestul este excesiv, chiar neplăcut. E singurul ucigaș de copii căruia i-am permis să se reintegreze printre oamenii de treabă. Trebuie lămurit un lucru: nu eu am fost răspunzător.
      A lăsat pregătite foarfecele, lama de ras și aparatul de tuns. Îl iau în mână. E robust, fabricat la Munchen. Acolo, totul se face ca la carte: berea densă, cu corp; și, în privința criminalilor, legile cele mai întunecate pentru a merge împotriva lor. Uneori, serile în care Im le tunde chilug pe aceste femei, îi sugerăm cu cele mai amabile cuvinte să nu-i treacă prin cap să fluiere, deoarece deținutele tremură mai abitir atunci când simt că muzica aceea răsărită de pe buzele lui li se încolăcește în interior, foarte încet, și-și croiește drum.
      M-am aplecat spre urechea lui.
─ Poate într-o zi îți tund ca-n palmă țeasta asta de focă.
Un țipăt subțire, isteric, umed și cade de pe scaun. Imediat îmi cere iertare. Se ridică grăbit și se scutură de praf.
─ Care e celula unguroaicei? întreb.
─ Mergeți dumneavoastră? E o sarcină nedemnă.
─ Vreau să aflu și eu cum este să le pregătești. În afară de asta, am isprăvit tot ce aveam de făcut azi.
Se freacă la ochi ca să se trezească de-a binelea.
─ O să vă placă, zice. Are părul foarte lung.

Când intru, mă așteaptă așezată pe banchetă.
─ V-am auzit venind.
─ Mulțumesc, zic eu. E bine să fii observat.
─ Toate încercăm să vă zărim biroul de aici, dar nu reușim.
Închid ușa fără zgomot înainte de a înainta.
─ Nu este la vedere.
Penumbra asta neplăcută le spală cu propriul burete. Uneori, le lăsăm pe întuneric. Le facem să se gândească la molii.
─ De când stați așa? întreb.
─ De trei zile.
─ Ajunge.
      Deocamdată, singura deferență posibilă este să aprind lumina în celulă și să ne cunoaștem mai bine. Îi dau ocol ca să o văd din toate unghiurile. Coama întunecată de păr îi coboară până în talie. Crima i-a adus niște plete viguroase. Intră aici pe jumătate femei, târându-și vina – un clopoțel pe care noi îl facem să sune – și ies, practic, pitice. Fluturi de câmp cu piciorușele chircite, lipsiți de voință. Dacă mai ies. Ea e diferită. Visează în mai multe limbi, iar uneori subordonații mei nu reușesc să afle ce spune. În rapoartele pe care le primesc apar spații albe iritante.
─ Celelalte deținute vorbesc despre dumneavoastră, îi spun.
─ Poate ar trebui să vă supravegheați gardienii. Unul a încercat să întreacă măsura.
Din treaba asta – gardianul Gobein; și ea – hubo que restar un ojo. Pe atunci, nu ne închipuiam că ea ar avea destulă imaginație pentru a rezolva primejdia ca pe o simplă problemă de anatomie.
─ Ați avut destul timp cu el, priviți problema în felul acesta. În afară de asta, a primit o mustrare. Am avut eu grijă.
Expresia abia dacă i se schimbă, dar mă privește cum aproape nimeni nu m-a privit vreodată.
─ Da, dar nu puteți împiedica să vină alții.
      Dacă a măsurat celula, știe în care centimetru m-am oprit. Trebuie să am grijă. Îi apăs palma peste ceafă până ce-mi transmite puțin din răceala ei. Când o privesc din nou, mai cu luare-aminte, capul ei se reduce la un oval cu margini dulci. În felul acesta, o reduc. Mai întâi, îi izolez liniile, din ce în ce mai subțiri; apoi, caut centrul geometric. Acum, pornesc aparatul de tuns și, fără bruschețe, îi aplec capul pentru a începe. Când apăs, pielea se înroșește. Din nou.
      La scurt timp după aceea, când îi trec aparatul prin plete a cincea sau a șasea oară, dau peste ceva. O găsesc acolo, lipită de pielea capului. E o cheie, dar prea mică. E greu de închipuit o broască în care să poată intra cu ușurință. Nu, nici măcar asta nu m-ar putea neliniști. Cineva care are chei în sânge, pregătite pentru ceva ce va să vină? Poate s-a întâlnit cu celelalte în pauză. Au plănuit provocarea asta. Dar noi putem pătrunde în cel mai mic ascunziș.
─ De ce o vreți? Nu e cheia de la celula asta.
─ N-am nevoie de ea, zice. Știu deja că o să mor.
Mătur cu cizmele smocurile de păr până ce alcătuiesc o grămăjoară. Nu-mi place haosul pe care îl provoacă trupurile lor, deși știu că dezordinea asta a materiei trebuie să existe, deoarece acolo se află viața. Ea clatină din cap, iar lumina becului îi smulge cheii scânteieri de sticlă, ca și cum ar reflecta o mare îndepărtată.
─ Și atunci? întreb.
─ Ceva o deschide.
─ Și dacă nu deschide nimic?
─ O să mor în continuare și-o să călătoresc în alte locuri. Ceva o deschide.
─ Dar ce?
Vocea-mi bolborosește. Mă calmez de îndată.
─ E doar o chestiune de timp, zice.
Mă îndepărtez de ea. Vorbește cu mine ca și cum ar stropi o grădină.
─ M-aș mulțumi să deschidă un sertar. E mai frumos așa. Un sertar de acolo. Să-mi vâr puțin nasul.
Trebuie să termin cu capul ei cât mai repede. Mai trebuie să desfac săculețul de pânză, să adun părul de pe podea și să-l duc de acolo. O să aleg o șuviță.
─ Nu ridicați capul până nu plec.
      Cobor treptele și mă opresc în penumbră. Luminatorul din tavan îmi amintește de un ochi, dar firește că nu se uită la noi, cei care avem grijă ca becurile să emită lumină sau să înceteze cu insistența asta. O adiere rece de vânt mă atinge pe spinare; se răsucește, tăioasă. Ba chiar simt mi-a făcut o crestătură. Im trebuie să fi lăsat vreo fereastră deschisă pe undeva. În curând, se va porni ninsoarea. O să așezăm mâna pe sobă, în tăcere, apoi o vom mirosi. Deținutele mai slăbite, așezate pe bancheta din celulele lor, vor trage în piept un val de aer proaspăt și înmuiat de culoarea pielii lor; din respirația aceea vor încerca să contureze o formă: pletele fiicelor lor, un bot de câine. Nu se știe ce artă sau ce sclipire arzătoare poate ieși din gura cuiva aflat în situația lor.

Dar toate astea nu sunt de ajuns. Nu sunt. Deloc. Noaptea, când nu mă vede nimeni și nimeni nu-mi bagă de seamă respirația sau prezența, nici nu e capabil să simtă dacă sunt neliniștit, ies pe tăcute din birou și mă îndrept spre depozit. Mă gândesc la ea. Am cerut să nu fie incinerată. Înainte de a coborî scările și de a intra acolo, îmi îngădui să contemplu curba silențioasă a cerului. Norii se înșiră asemenea unor fâșii dintr-un cearșaf jilav. Par nemișcați. Mai degrabă i-aș lipi mai bine, le-aș supune forma instrucțiunilor, decât să îi dezlipesc pentru colecția mea. Am liste ascunse în numeroase cotloane din biroul meu. Sarcini pe care-mi place să le găsesc pe neașteptate și pe care nu vreau să le uit. „Apasă o clanță pentru a-i auzi sunetul cel mai profund”. „Observă, de foarte aproape, părul lui Im; pedepsește-l în consecință”.
Când ridic cearșaful, ea încă emană un inel de clădură. Cineva i-a închis ochii, dar eu îi apăs degetele pe pleoape – mai întâi, pe cea stângă și apoi, pe cealaltă –. Îi deschid larg ochii. Mâinile îmi transpiră. Aș vrea să mă vadă. Cu un efort, o întorc până reușesc să-i văd ceafa. Smulg cheia cu trei degete și o vâr în buzunarul interior de la uniformă. O s-o spăl cu cheia înăuntru. Vreau să uit unde este; să-mi amintesc, poate, în altă zi. Să-mi dar o nouă sarcină, cum ar fi să caut ceea ce deschide.
Înainte de a pleca, târăsc un scaun vechi sub aplică, mă urc și ascult cum trosnește becul.
Mi-ar fi plăcut să mă nasc în formă de păianjen.

More by Oana-Dana Balaş

Comuniune

– O fi aici?  – Pe hârtie e trecută adresa asta, ți se pare cunoscută?  – Din câte-mi aduc aminte, aici era un loc viran. Era mai simplu  dacă ne preciza numele restaurantului.  – Ți l-a spus când te-a sunat.  – Trebuie să fie aici, am răspuns eu, punând avariile la mașină, hotă rât să parchez.  – Sun-o pe soră-ta, așa ne lămurim.  – Nu l-am reținut fiindcă m-am gândit că nu venim. Nici măcar n-o  cunosc pe puștoaică.  – Au fost foarte drăguți că ne-au invitat. Ar putea fi momentul po trivit să... Știi...  – Știu, știu, i-am retezat-o, fără chef de alte reproșuri.  – Cât e ceasul?  Luz și-a sc...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Roberto Osa

Nu hrăniți maimuțele

Luz aștepta în bătaia soarelui de mai bine de o jumătate de oră. Din când în  când, străbătea trotuarul de la un capăt la altul pentru a-și dezmorți picioa rele și ușura povara pântecelui. Privirea îi aluneca iute printre mașinile care circulau pe bulevard, mai ales când se auzea un motor accelerând brusc.  Dar nimic.  Hotărî să se ferească de căldură adăpostindu-se sub streașina unei  clădiri. Chiar în clipa aceea, din spatele unui autobuz țâșni șerpuind micul  automobil de culoare roșie. Luz îl văzu pe Jaime cum frâna și claxona de  mai multe ori, de parcă ar fi așteptat-o de o bună bucată d...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Roberto Osa

Strâmbi

În seara aceea mă striga și nu părea că are de gând să se oprească. – Mamă. Mamă! Rostea cuvântul astfel, oferindu-mi-l mie și încă perii în timp ce se ghemuia în întunericul de ceară, înțesat de jucării (sin gura lui posesiune). M-a strigat din nou, ridicând mai mult vocea, iar eu  mi-am abătut privirea și am mângâiat fundul paharului cu whisky până ce  umezeala a trecut pe buricul degetului.  Cuvântul era bine cusut de creierul lui de când era bebeluș. Am încremenit cu privirea ațintită la forma irizată și încăpățânată a  picăturii. Nu era o crimă să-l las să învețe ce înseamnă frigul sau cu...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

Hidro

– Nicăieri nu-i ca acasă, zice Saúl scoțându-și inelele pe rând.  Ivanka înaintează până în mijlocul cabinei și se oprește. O să mai aș tepte puțin. Îl urmărește mișcându-se pe lângă pat, mai repede, pentru ca  lumina roșiatică să-i estompeze corpolența iar respirația să se îndrepte către  freamătul oceanului. De fapt, a orchestrat o modalitate minuțioasă de a se  împrăştia prin încăpere în mici insule din sine însuși. S-a descălțat iute.  Sacoul cade, moale, pe cuier. Butonii auriți și papionul ajung pe noptieră.  Cu câtă atenție. Detaliile acestea o înconjoară.  – Ce ușurare că am scăpat de ...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

Copac monstru copil copac

Nici măcar acum nu știm cum de-a înghițit Oscar sămânța sau unde a gă sit-o. Nu înțelegem cum a putut crește copacul înlăuntrul lui, cum a ger minat sămânța nestingherită în epigastru, după spusele doctorului, irigată  doar de secrețiile biliare ale copilului. La șapte ani, tot doctorul ne-a spus,  stomacul își face treaba de minune. Corpul lui Oscar al nostru – pe atunci,  încă era Oscar al nostru – a îngăduit copacului să crească, rădăcinilor să se  întindă prin intestine și trunchiului să se lungească subțire, ceremonios,  de-a lungul esofagului, către gură, dibuind cu ramurile lumina soare...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Ființele vii

Capitolul 1 / Joi, 12:31 Mama s-a stins încet, în singurătate.  Cauza morții, declară medicii, a fost o intoxicație. Mama, otrăvită. Ce tâmpenie.  Nu m-am certat cu medicii, m-am mărginit să semnez hârtiile și să  mă ocup de înmormântare. Mama își cunoștea foarte bine rafturile cu lea curi. Întotdeauna a măsurat dozele cu precizie. Nu greșea. Fetiței mele i-am  spus, deocamdată, versiunea oficială, intoxicarea. Într-o bună zi, îi voi măr turisi eu însămi că bunica ei s-a sinucis.  Copila a fost de față tot timpul, după ce i-am dat vestea am dus-o la  morgă. A stat lipită de mine în timpul înm...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Paranteză

      Bănuiesc că nici ceea ce avem mai de încredere – simţurile, cu alte cuvinte, ce vedem, auzim sau percepem cu corpul nostru – nu se dovedește de încredere în împrejurări precum moartea unui părinte, naşterea unui copil sau primejdia de-a muri lovit de o mașină. Acum, că l-am înmormântat pe tata şi, în sfârşit, sunt singur cu gândurile mele, constat că ieri, la capelă, la fel ca în urmă cu treizeci de ani, timpul a stat în loc. Da, preţ de câteva secunde. Şi s-a întâmplat din nou. Am ştiut de îndată că este vorba de acelaşi fenomen pe care îl trăisem în copilărie.       Şi în seara aceea e...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres
More in RO

Eu nu mai locuiesc în casă, dar casa încă mai locuiește în mine

„Descrie-mi drumul pe care-l făceai de la ușa casei părintești până la patul în care dormeai când erai copil.” Asta e întrebarea pe care le-am pus-o oamenilor care dintr-un motiv sau altul și-au pierdut casa părintească. M-am inspirat din cinci povești deosebite ale unor oameni pe care i-am modelat în personaje. Am creat un spațiu mental în care cele cinci personaje hoinăresc și, visând, se întorc din nou acasă. Vis Marleen Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o femeie în a cărei casă s-a produs un incendiu din cauza căruia totul s-a acoperit de un strat de funingine. Mi-a spus că îna...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert

Un înger

“Ssst, vezi că vine.”  Bărbații își țin respirația și nu mișcă, ghemuiți în gang. Prin fața lor trece o  femeie într-un pardesiu verde, cu geantă, pantofi și mănuși din piele de  șarpe. Tocurile ei scot un sunet ascuțit și din părul ei strâns în coc au căzut  câteva șuvițe. Aleea pietonală e plină de lume ieșită la cumpărături, iar  femeia face notă discordantă cu luxul ei ieșit din comun. Cu toate acestea,  nimeni nu o fluieră, ba chiar unii oameni se dau din calea ei când o văd  venind.   “Haide, acum.” șoptește bărbatul mai în vârstă celuilalt și cei doi se  furișează pe urmele ei.   O urmă...
Written in RO by Anna Kalimar

Adunăm forțe pentru a o lua la fugă

[...] Lipsit de experiență, am intrat în club la scurt timp după ora deschiderii, când, prin cârciumile din jur, tinerii abia intrau în starea de spirit corespunzătoare. Deocamdată, pe ringul de dans pustiu se rostogoleau numai efectele de lumină, iar setul tehno introductiv al DJ-ului amintea mai degrabă de mantrele unui călugăr budist decât de vreo chestie satanică. După strălucirea umedă a podelei, era clar că o firmă de curățenie trecuse pe acolo cu o jumătate de oră în urmă. Ca atare, am meditat un timp asupra dimensiunii iluzorii a destinului uman, mergând din când în când la bar pentru ...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Ondrej Macl

Elogiul uraganului

      Mereu mi-a plăcut violența cotidiană: cum e, de exemplu, cea a unui pahar care se sparge în întuneric. Uneori mă întreb dacă e într-adevăr a mea amintirea asta. Retrăiesc scena cu o bucurie greu de stăpânit: obiectul care cade, se dezintegrează, se transformă într-un bubuit surd și apoi într-un vacarm de voci în plină noapte. Mama izbește întrerupătorul ca să lumineze cioburile împrăștiate. Palma ei deschisă în aer, deasupra mea. Sunetul loviturii care nu seamănă deloc cu sunetul sticlei pe podea și senzația că pricep că totul face parte dintr-un ritual. Violența care începe într-un paha...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Alejandro Morellón Mariano

Exilul

Patul era ca o corabie care străpungea apele nopții. Ei doi, îmbrățișați, aveau textura unui val întunecat, străfulgerat când și când de câte o rază de lumină.Corabia plutea lin și misterios, iar în jur peisajul era doar întinderea nesfârșită a apelor, fără însă ca aceasta să fie înspăimântătoare. Se regăsiseră de puțin timp.  Câteodată se jucau tenis. Câteodată chiar mai beau și o bere după. Astfel de tovărășii efemere se legau de multe ori între angajații singuratici care fuseseră transferați în acel oraș. În general, preferau să transfere necăsătoriți. Totuși, curios lucru, rareori aceștia...
Written in RO by Anna Kalimar

Acasă

Moara, poteca aceea care ducea la râu, fântâna, caii, vacile și grâul. Gălețile sparte pline de roșii sângerii, borcanele închise ermetic cu legume murate pentru iarnă. Albia îngustă a râului Severski Don, care leagă toate câmpurile între ele, care trage Rusia spre Ucraina, care ține laolaltă harta țării, precum tighelește străbunicul meu Nikolai cojoacele cu ac și ață. Adierea în pânzele morilor de vânt, fetele comsomoliste în piața din centrul satului. Dansează. Se iau la braț, se sprijină reciproc, înclinându-și trupurile într-o parte și luându-și elan de pe sol, exact cât le trebuie. Moara...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda