În seara aceea mă striga și nu părea că are de gând să se oprească. – Mamă. Mamă! Rostea cuvântul astfel, oferindu-mi-l mie și încă perii în timp ce se ghemuia în întunericul de ceară, înțesat de jucării (sin gura lui posesiune). M-a strigat din nou, ridicând mai mult vocea, iar eu  mi-am abătut privirea și am mângâiat fundul paharului cu whisky până ce  umezeala a trecut pe buricul degetului. 
Cuvântul era bine cusut de creierul lui de când era bebeluș. Am încremenit cu privirea ațintită la forma irizată și încăpățânată a  picăturii. Nu era o crimă să-l las să învețe ce înseamnă frigul sau cum să-l  soarbă. Îmi închipuiam cum i se încordează limba, excesul de salivă când  spunea limpede cine sunt eu în casa asta, mama, mama, mama; ruga asta  sufocată, implorând singurul Dumnezeu pe care-l cunoștea cu adevărat.  Uneori, de când se născuse și îl ținusem în brațe, mi-am dorit să fiu privită  de alți ochi. Să fiu, pur și simplu, o necunoscută care se îndepărtează de  toate, dar care în același timp se răsfrânge, pentru o clipă, în pupilele celui  care o privește. Nu mă striga niciodată pe numele meu adevărat. Din nou,  altă rugă, mamă, vino, picătura tensionată și prelungă pe buricul degetului  meu, mama, mami, deviind. Acum, cuvântul alerga spre mine cu un sunet  jilav; înmuiat de atâtea ori până la scâncet din pricina febrei sau a piciorului  pe care și-l prinsese când cobora din mașină. 
– Vino, a repetat. 
Vorbește cu mine. 
Mi-am apăsat palmele peste urechi. Recunoșteam durerea. Apoi  mi-am îndreptat privirea spre masa de lemn la care mâncam (uneori cu  mâinile, ca personajele dintr-un film care îi place; veverițele vorbesc cu  elocvență elină printre crengile unui stejar impunător și sparg nuci cu man dibula, au dinții netezi și prelungi; mai târziu înving un personaj rău). Trei  scaune erau așezate departe unul de celălalt. Erau un model industrial, de  culoare neagră, și luceau sub lumina lustrei. Scaunul meu, al fiului meu și  scaunul din față. Numai Adrian se juca în sufragerie. Probabil că el îl tră sese la o parte pe al treilea. M-am întors la pahar, care devenea din ce în ce  mai rece. E posibil să-i fi lins fundul încercând să pricep. În spatele acelei  imagini vibra o intuiție; faptul că al treilea scaun, îndepărtat de masa din  sufragerie, era atât de aievea în detaliile sale. Rămăsese într-o poziție neo bișnuită, ca și cum cineva tocmai s-ar fi așezat acolo ca să stea de vorbă cu  mine; să-mi spună..., n-am putut duce gândul până la capăt. – Mamă, vino, a strigat din nou. 
– Dormi, Adrian. Vreau să fiu singură. Sunt multe alte dăți în care  stau cu tine. 
– Dar... 
– Dormi, când îți spun.

Când m-a auzit, probabil și-a tras peste față cuvertura cu impri meuri cu avioane până când aerul n-a mai avut pe unde să treacă. De data  asta, n-a tăcut. Era ciudat. Fusese întotdeauna un copil ascultător, cu dinți  albi și depărtați. Îi luceau în întuneric. Nici măcar nu avea vărsături când se  îmbolnăvea de gripă. 
– Vorbește cu mine. 
Am început să tremur din nou, luând o înghițitură, și mi-am apăsat  paharul pe piept. Pielea de pe buricele degetelor se albea treptat, golită de  sânge. 
– Acoperă-ți gura, fiule. Strânge bine din dinți. 
Mi-am înfipt vocea pe hol, în mingea dezumflată, în toți războinicii  lui mutanți de jucărie, îngrămădiți într-un soi de nișă (o dată băusem și,  înainte să închidă ușa de la camera lui, i-am spus să scoată capul fiecărei  păpuși și să mi-l arate). Cine putea vorbi cu el? Din pricina gustului acru și  vâscos al whisky-ului, mintea mea dădea ocol miezului acelei fraze. Se rami fica și se deschidea din ce în ce mai mult. Brusc, părea că fiul meu m-ar fi  putut îmbolnăvi într-atât, încât mi-ar fi apărut vânătăi pe piele și, mai apoi,  ar fi fost în stare să vadă alături de mine pe unul dintre prietenii săi invizi bili. Așezat, fără să se clintească. 
– Taci odată... 
Mi-am înfipt vocea în ușa de la camera lui și am răsucit-o ca să nu mă  mai strige. Îmi mai rămăsese aproape o jumătate de sticlă. Dar el mă ruga în  continuare să mă duc la el. N-avea de gând să înceteze. Poate nu avea cum,  iar acum trupul lui era bolnav de verbul ăsta. Vino în mușchi, în spatele  ochilor. Vino, îmi vorbește, băltind în sânge. Mă cuprinsese o amețeală pu ternică, așa că m-am ridicat, am tras aer adânc în piept și m-am acoperit din  nou cu cuvântul. Am mai luat o înghițitură ca să sting lumina. – Mamă 
Când a rostit cuvântul cu voce tare mi s-a părut prea moale, din pri cina amețelii. Se scâlciase. Pe stradă nu se auzea trecând nicio mașină. Mi  s-a părut că zăresc niște păsări neclintite, pironite parcă pe ramurile salcâ mului din fața ferestrei. Pâcla se lipea de geam ca o limbă. Era doar un bule vard pustiu unde cădea ca un bolovan cuvântul mamă, iar eu nu puteam  merge după el, aproape că nu-l puteam urma sau nu puteam alerga după el.  Trebuia să rămân închisă cu el acolo. Am trecut pe lângă al treilea scaun și  i-am mângâiat spătarul. Pune-ți o dorință. Lumina îl făcea să pară alunecos,  de un negru neverosimil. Pune-ți o dorință. O crăpătură în mijlocul casei. 
Am mers mai departe și am ajuns cu greutate în hol. Dintr-o dată,  am călcat pe ceva tare și m-am împiedicat. M-am lovit cu spatele de perete,  dar am reușit să-mi păstrez echilibrul. Sigur era o păpușă. Trosnetul alb de  plastic sfărâmat mi s-a cățărat pe picior.

– Vine mama, am spus cu voce tare și am râs singură. E foarte  aproape. 
M-am oprit din nou și m-am uitat la fotografiile cu noi atârnate pe  perete. În câteva dintre ele, aveam brațul petrecut cu delicatețe pe după  umerii lui Adrian și nu mai păream mama, mama, mama. Senzația de di nainte îmi țâșni, și mai intens, în gâtlej. Pătrundea în interior. Vino. Dar  nu-mi puteam lua privirea de la fotografii. Părea că în locurile acelea unde  ceruserăm vreunui localnic să ne fotografieze –satul unde ne petreceam va canța, ceața subțire și jilavă, ochii lui de după perdeluțe– lăsasem, de ase menea, un loc liber, întotdeauna la stânga, pentru încă o persoană. În  dreptul mai multor rame am observat dâre de creion roșu și galben. Vârful  creionului lăsase adâncituri în perete. Erau desene de-ale lui Adrian.  Capetele cu dinți ale unui grup de copii, cu siguranță. Oare oi fi fost și eu  acolo? Nu te pot vedea, Clara. Figurile noastre se amestecau cu desenele  strâmbe, făcute cu creionul, care înfățișau copii. Desenase câte unul de fie care culoare, fără față, cu brațele ca niște bețigașe sau cu picioarele închipu ind spirale, cârlige, drepte. Voia ca ei să pătrundă în fotografiile noastre?  Erau foarte aproape. M-am dus până la bucătărie și am deschis fereastra, ca  să privesc ceața și s-o las să se aștearnă pe pervaz. 
Când am intrat în camera lui, începuse să schimbe strigătul. De  îndată ce m-a văzut în pragul ușii, a scos capul de sub cuvertură. A lăsat la  vedere doar ochii și nasul. Îmi șoptea ceva cu un firicel de voce, dar nu pri cepeam ce voia să-mi spună. 
– Ce-ai făcut pe perete? am zis. 
Am strâns pumnul. Tremuram și nu-mi păsa că mă vede așa. – Sunt prietenii mei. 
– Ăia nu sunt prietenii tăi. Trebuie să desenezi mai bine liniile feței. Poate era momentul să încep să-i vorbesc ca unui adult și să fiu în  avantaj. Știu că o mamă nu trebuie să închine niciodată paharul de față cu  copilul ei. Eu am făcut-o. 
Prosopul acoperea un cuier din perete, față în față cu patul. Îi aran jasem camera în așa fel încât să nu-mi stea în cale jucăriile lui și, mai ales,  masca de urs pe care o agățasem acolo când el avea patru ani. Acum câtva  timp, îl învățasem să o acopere când nu se mai juca cu ea. Când avea coșma ruri, îmi cerea s-o iau de acolo. În unul dintre ele, mi-a povestit, dentistul îi  smulgea dinții unul câte unul și înfigea creioane colorate de ceară în scobi turi. Apoi, mă ruga să o pun la loc, iar atunci ursul devenea regele din încă pere. Părea că, acoperindu-l cu prosopul, îi răpeam singura fărâmă de  frumusețe. 
De data asta, am luat prosopul din cuier și am chicotit, strângând  tare paharul. Am luat o înghițitură. L-am mângâiat pe bot. Avea o moacă  dintr-alea de animal caraghios, cu nasul și botul exagerat de mari. 

Fabricantul îl lăsase fără dinți, îmi închipui că din pricina unor temeri  întru totul absurde: că aveau să traumatizeze copilul. Interiorul gurii era  doar o masă de plastic tare, un fel de chit însângerat. Ursul râdea. Amândoi  râdeam. Nu l-am mai acoperit. 
– De ce nu dormi? 
– Păi vorbește întruna cu mine. 
– Urșii nu vorbesc, Adrian. Nu are limbă. 
Însă nu mă uitam la animal când i-am spus aceste cuvinte. Ceața în văluise aproape toată strada, un maț care se zărea de cealaltă parte a ferestrei  și se strecura pe sub mașini. Frunzele de pe ramuri se încovoiau, se răsuceau  în bătaia vântului și cădeau fără zgomot. Adrian tremura; eu simțeam  nevoia să beau, să mă întind la loc pe canapea sau să caut alt loc. Afară. 
– Mai bine te culci, am spus, și-am simțit că dezgropam cuvintele.  Ascultă-mă odată. 
Când m-am apropiat, am băgat de seamă că era palid și ochii îi stră luceau, ca și cum cineva i-ar fi aprins din interior. L-am atins pe frunte și  l-am luat în brațe. Era cald, deși încă nu avea febră. Mi s-a părut că mișcă  buzele și că articulează vino. A mai gemut o dată. 
– Mami, ți-e frig, ca și lui. 
– Da, ai dreptate. Mi-e foarte frig. 
M-am așezat lângă el și am observat că patul părea mai lăsat decât de  obicei. Pentru o clipă, m-am gândit la al treilea scaun depărtat de masă. Am  așezat paharul pe podea. Cred că am auzit cum se răstoarnă. Apoi i-am luat  capul între palme și l-am apăsat la piept. Acum, îmi zăream picioarele  goale. Botul ursului se estompase în privirea mea; era negru, larg deschis,  cu gingiile la vedere. Am luat mâna de pe pat, am încercat să apuc paharul,  însă îmi simțeam degetele foarte greoaie și nu l-am găsit. Le-am muiat în  whisky. Simțeam că delirez, înnot, într-un cerc, ca și cum aș fi putut să văd  mai limpede, să-i cufund capul acolo, în culoarea roșie și în culoarea gal benă –voiam să beau, iar el se împotrivea în brațele mele–; să-l cufund în  mamă și, la fund, un lac plin de copii care plutesc nemișcați la suprafață.  Eu însămi, luând foarte încet locul unuia dintre copiii aceia desenați pe  perete, pătrunzând într-o fotografie în care apărea doar silueta mea. Voiam  să rămân acolo. Să mă întorc și să plec, să așez scaunul la loc. – Haide, vino, am spus. 
Încă îi strângeam capul la piept.