Dicţionarul Deţinutului cuprinde vocile şi istoriile oamenilor închişi în închisoarea din Torino, Centrul de Detenţie „Lorusso e Cotugno“, secţia V din Pavilionul C, destinată „deţinuţilor protejaţi”. Porneşte de la un laborator de scriere condus în penitenciar pe parcursul a doi ani.

Cu toţii ştim ce înseamnă „casă“, „iarnă“, „dragoste“, semnificaţia lor e absolută. Dar, în închisoare, semnificaţia cuvintelor se schimbă şi această schimbare provine dintr-un spaţiu: înăuntru există doar înăuntru, iar cuvintele devin preistorice. Ca şi cum ar fi oprite într-un timp primordial. Doar în aceste cuvinte împărtăşite se află puterea: cuvinte care afară sunt normale, în închisoare devin urgente.

Lumină

Acesta e un dicţionar, însă nu găsesc cuvinte pentru a vă spune cum s-a născut. Cuvintele care contează şi pe care ar trebui să le folosesc sunt deja la locul lor şi vor ajunge în curând.

Ceea ce pot să fac e să vă spun că, într-o amiază de septembrie, citeam Cu sânge rece. La un moment dat, Truman Capote scrie că unul dintre ucigaşii familiei Clutter, Perry Smith, păstra în celulă un dicţionar personal: o listă diversă de cuvinte pe care le credea „frumoase“, „utile“ sau cel puţin „demne de reţinut“.

Era ceva în acel gest care îmi părea extraordinar şi dramatic în același timp.

A colecţiona cuvinte, iată ce mă emoţiona. În scurt timp, Perry Smith urma să fie executat şi totuşi colecţiona cuvinte.

Nu ştiu să spun dacă aşa a început totul. Dacă o fi să mă gândesc, cred că da.

Acele cuvinte îmi păreau de o importanţă vitală pentru că cel care le-a înregistrat a fost nu un om oarecare, ci omul care, într-o noapte, avea să masacreze patru fiinţe umane. Neapărat trebuia să fie în alegerea sa o urgenţă.

Unicul mod de a încerca să aflu ar fi acela de a intra în închisoare şi de a cunoaşte mai mulţi Perry Smith de la care să cer explicaţii.

Nu a fost uşor.

Dar s-a întâmplat. Într-o dimineaţă de octombrie. La Torino, în Centrul de Detenţie „Lorusso e Cotugno“.

Am obţinut permisiunea de a cunoaşte câţiva deţinuţi, în timpul întâlnirilor colective.

Două educatoare m-au însoţit înăuntru. Am intrat în secţia V a Pavilionului C, care e o secţie rezervată „deţinuţilor protejaţi“.

În puşcărie îi numesc infami.

La infami m-am întors în fiecare sâmbătă, de la 13 la 14:45, timp de un an.

Singură.

Întâlnirile se năşteau ca lecţii de gramatică şi de scriere.

În scurt timp, au devenit altceva: conversaţii viscerale şi primitive.

Dicţionarul era o obsesie a mea, dar îi ignoram conţinutul.

Asta s-a întâmplat ulterior, când fiecare dintre ei mi-a povestit viaţa sa. Ne întrebam împreună care e sensul anumitor cuvinte. Atunci i-am rugat să le scrie şi să le explice.

Câteva aparţin închisorii şi le poţi trăi doar acolo înăuntru. Altele sunt cotidiene, dar de un cotidian exasperat. Sunt nume de locuri, o poreclă, câteva desene, un verb.

Fiecare cuvânt are doar o accepţiune. Am luat în serios fiecare fragment, fiecare voce, lăsând hârtie goală cuvintelor aşa cum se cuvinea.

Fiecare definiţie în parte poartă numele şi pedeapsa celui care a scris. Numele e fictiv, precum dictează circumstanţele. Pedeapsa, în schimb, nu.

Printre cuvinte, în mijloc, se află istoria mea, mai exact ceea ce istoria lor a schimbat în interiorul meu.

Când zilele au început să crească, ei spuneau că e un lucru rău. Pentru ei, înăuntru, lumina e o condamnare în plus. Şi aşa pentru toate.

Să ascult acea definiţie a „luminii“ mi-a schimbat percepţia cuvântului însuşi. A fost de parcă, de mult timp, aş fi privit din afară cuvintele. Acum se adaugă înăuntrul.

Vreau să spun că, în închisoare, se blestemă lucruri pe care noi toţi le binecuvântăm.

M-am pierdut deseori în acest timp lung şi monoton care e închisoarea. A trebuit să desenez o hartă pentru a-mi aduce aminte traseul.

Coridorul

E unicul mod de a ajunge la ei. E lung de nouăzeci şi trei de paşi şi larg de patru braţe.

Pe partea stângă se află caloriferele vopsite în azuriu şi un şir de ferestre cu gratii printre care se zăresc curtea şi tomberoanele.

Pe partea dreaptă se află baza peretelui, azurie precum caloriferele, iar peretele e vopsit într-un verde spălăcit.

Dacă îl parcurg, mă las atinsă de frică, holul e gol; în afară de mine e un motan negru care nu miaună niciodată. Motanul e mereu ud din cauza apei care picură din tavan, formând băltoace care se ramifică precum venele.

Odată, am văzut venind din partea opusă un deţinut cu păr vâlvoi însoţit de cinci paznici care îl ţineau de încheieturi. M-am prefăcut că mă uit la picioare. Când mirosurile noastre s-au încrucişat, afară, un stol de porumbei s-a ridicat în zbor.

Pot să spun că am cunoscut mulţi Perry Smith, dar în niciunul dintre ei nu am găsit sămânţa bolnavă la care mă aşteptam. Nu ştiu dacă e din păcate sau din fericire.

Poate că vina este a mea; am simţit afecţiune pentru lumea care îşi aşteaptă judecata sau e deja condamnată.

La fiecare sfârşit de întâlnire, corpul se făcea ca de hârtie mototolită şi simţeam că i-am lăsat acolo, cu sufletul lor.

Câţiva au ieşit din închisoare, alţii nu. Oriunde s-ar afla azi, Dumnezeu să-i binecuvânteze.

Puşcăria

Puşcăria te face să intri într-o altă dimensiune. E un loc unde viaţa se opreşte. Ca într-o vrajă.

Puşcăria e un loc unde natura nu există. Un loc pe care omul l-a construit pentru a-ţi face rău.

Nu te obişnuieşti cu nimic. Aceasta e o constrângere, nu o obişnuinţă.

E o constrângere zgomotul cheilor care îţi deschid şi îți închid, ziua şi noaptea. Până când?

Le auzi de departe, cheile. Stau pe biroul mareşalului sau prinse de agățătoarea pantalonilor de uniformă.

Sunt făcute din aur şi la început credeam că glumesc.

Acelea sunt chei inventate, deschid uşile poveştilor. Sunt chei de vrăjitoare, ca aceea din Albă ca Zăpada.

Totuşi, spuneam că puşcăria e de rahat. Te formezi în chipul şi asemănarea închisorii deoarece trăieşti ani şi ani aruncat aici înăuntru şi cimentul te plăsmuiește. Devii una cu el.

Mattia, omor

Pentru a ajunge la închisoare, tramvaiul parcurge un drum pe marginea căruia o prostituată merge înainte şi înapoi. Prostituata e de culoare şi e îmbrăcată într-un șort inutil. Din când în când se sprijină de un scaun dărăpănat care pare nelalocul lui pe trotuar.

Depăşind acel drum, tramvaiul cotește spre închisoare. Se înţelege de la sine că peisajul se schimbă, însăşi natura se întunecă. Văzându-o de afară, închisoarea pare un loc vechi şi nelocuit.

Pe Google Maps, închisoarea se vede de sus şi e un dreptunghi gri. Împrejur sunt maşini parcate şi câteva rânduri de copaci, li se vede coama rotundă, apar ca niște pete verzi. Mărind imaginea, se poate vedea până la punctul de pază, nu mai departe. Din partea rudelor, un om s-a oprit în faţa intrării, pe când altul stă aşezat pe a doua bancă. În schimb, din partea civililor, un om din faţă ţine mâinile în buzunar şi e îmbrăcat într-o pereche de blugi. Puţin mai înaintea lui se află o pereche, un domn aşteaptă să-şi ia buletinul de identitate. Din spate răsare o parte a secţiei şi cerul e greoi, pare că din clipă în clipă va începe să toarne. Mărind-o din nou, imaginea pierde din claritate şi închisoarea devine înceţoşată, de parcă ar fi cufundată în mare.

Casaţia

Casaţia e al treilea proces, acela care îţi spune dacă eşti înăuntru sau afară. De obicei confirmă cele două sentinţe, dar alteori te face să speri. Am văzut mulţi colegi de-ai mei care păreau terminaţi, dar au repetat toate apelurile din nou. De exemplu, noi spunem: „Nu te duce în casaţie”, când unul vorbeşte despre un lucru şi lungeşte povestea, pentru că asta e Curtea de Casaţie.
Buddha, 43 de ani pentru privare de libertate

Eu şi Buddha am rămas în linişte mult timp, până când el, parcă trezindu-se dintr-un somn neîmplinit, a zis: „Povestea care m-a impresionat se referă la un copil. Dar aş vrea să-l las acolo.“

„De care copil vorbeşti?“ l-am întrebat.

„Ştii de ce îmi spun Buddha?“ Devenise serios şi mă privea în profunzime. „Copilul acela a început să-mi spună așa. Când l-au adus acasă, era tot murdar de pământ, părea un primitiv. Cârlionţii părului pierduseră blondul iniţial şi erau plini de praf. Mama lui îl tot îmbrăţişa, termina prima îmbrăţişare şi începea cu a doua, încât părea să fie o îmbrăţişare unică, întreruptă doar pentru a-l lăsa să respire. Eu nu l-am văzut, am reuşit să fug înainte ca ei să ajungă, dar mi-au povestit.“ Învârtea între palme o caramelă cu gust de mentă, apoi a desfăcut-o. „Copilul a rămas şocat mult timp“, a reluat, muşcând caramela şi rupând-o în două, „părea că s-a oprit, cum se opreşte o maşină, un tren, un mixer, orice lucru care s-a mişcat cândva. Iac-așa, părea un mixer oprit. A început să deseneze figuri care semănau cu mine, oameni giganţi la mijlocul foii. Erau toţi albi, fără culoare, de parcă voia să mă decoloreze. Odată, când au trecut deja două luni de la întâmplare, lângă unul a scris «Buddha». A scris cu o cariocă neagră, foarte neagră, sfârșind prin a mâzgăli toată foaia, umplând-o de rotocoale. Nu ştiu de ce m-a numit aşa; vreau să spun, nu cred să-i semăn.“ Buddha a respirat cu putere şi a spus: „Copilul acela era puţin straniu, a fost de la început. În primele zile se trezea noaptea şi se punea pe alergat prin toată ferma, cu picioruşele pluşate, părea o pisică. Nu mă deranja, important e că tăcea, fără să sufle. În schimb, într-o zi a auzit Sasà că mă chema pe nume şi a făcut-o şi el. I-am tras o chelfăneală zdravănă şi l-am legat la ochi, mă simţeam mai sigur în felul ăsta.“