Povestirea pe care am început s-o scriu ar putea deveni fie un fragment dintr-o antologie de povestiri scurte – concentrate pe diferite personaje legate între ele –, fie un fragment dintr-un roman de tipul young adult.

Suntem în viitorul apropiat şi într-un chat de părinţi îngrijoraţi explodează alarmisme şi scandaluri, creând un lanţ într-o comunitate restrânsă, în aparenţă atentă şi corectă, dar în realitate verde de invidie şi individualisme. Apare evidentă – între timp ce se dezleagă discuţii, minciuni, atitudini şi afirmaţii de mici puteri meschine – neînţelegerea totală a vieţii emoționale a copiilor din partea părinţilor, de asemenea eşecul vădit al încercării de a-i salva, deoarece tot acel control are drept efect pierderea încrederii reciproce şi deteriorarea legăturii cu ei.

Totul, într-o lume viitoare unde aceşti copii, pentru a se bucura de libertatea de odinioară, se refugiază în lumi virtuale creative sau luptătoare, mult mai reale decât jocurile video de azi, şi din care adulţii nu înţeleg nimic.

Extras

Edna intră în baie cu pad-ul înfăşurat în prosop, îşi udă părul foarte puțin, fără să se săpunească, apoi lăsă apa deschisă, aranjă electrozii pe cap şi se aşeză pe marginea căzii să vorbească pe chat. Picături mici cădeau pe pad-ul impermeabil.

Era un mesaj de la Orlando: Mâine Lea face chef la coafeză. Te duci?

De câţiva ani încoace, băieţii erau invitaţi şi la chefurile unde fetele se dădeau cu ojă, pentru a evita stereotipuri de gen.

Nu știu, am un casting de rahat. Ţi-arăt ceva.

Edna desfăşură electrozii fucsia conectaţi la pad, îi lipi de cap şi își descărcă visele din acea noapte direct pe Starcraft. Salvă visul pe planeta Somn. Îl privi încă o dată: casa ei se afla în vârful lumii şi de la ferestre erau vizibile monumente antice generice, sub formă de ruine situate în neant. Ea ieşea şi traversa diferite peisaje, asemănătoare cu nivelele unui videogame, până se regăsea în casa ei adevărată. După care mergea pe terasă şi o mână invizibilă o înşfăca şi o ducea în cer. Nu se auzea niciun zgomot, dar conştiinţa sa simţea că un zeu o scana şi rămânea mulţumit de ceea ce vedea. Astfel, îi transmise o senzație de pace, într-o linişte zumzăitoare, apoi o puse pe pământ. Aici videoul se întrerupea.

Edna împărtăși visul cu Orlando. El îl privi în dublă viteză şi comentă doar, cu vocabularul sec: Grozav. Şi apoi: Îmi împrumuţi sabia ta stelară anticeaţă cosmică?

Da, te aştept pe Steaua Pitică.

Edna programă electrozii din „Ieşire“ în I“, închise ochii şi se pregăti pentru o altă dimensiune.

Avatarurile copiilor își făcură apariția, mai întâi Or, apoi Ed, pe o planetă albastră şi caldă, înfăşuraţi în învelişuri termorezistente. Ea ridică braţul pentru a deschide o perdea impalpabilă, dădu clic cu degetul pe casca care el i-o împrumutase după-amiază şi o îmbracă. Ştiau că e cald, dar nu puteau să simtă asta pe piele, pentru că nu activaseră modul „Temperatură“.

Să construim o casă.

Okay.

Aleseră, tot din meniul în formă de perdea care se desfăcea cu manual, cărămizi care erau cuburi transparente pline de apă şi peştişori. Şi alte cărămizi de gelatină verde. Începură să construiască terase, terase încastrate una peste alta, cu vedere peste o landă pustie şi albastră. Mutau blocurile de construcţie cu vârful degetelor care le păreau tridimensionale dar nu simţeau greutatea lor, şi totuşi vedeau picături mici de sudoare care se formau pe mâinile goale. Toate planetele lor aveau diferite atmosfere: se numeau nebunosferă, porcosferă, ratatosferă, scrotosferă.

Când micul palat descoperit fu terminat, adăugară animale care păreau câini cu trompă, pe care Orlando îi visase odată și îi descărcase din creierul său, apoi nişte plante violete şi argintii pe care le luară din cloudul Visurilor Comune.

Ed şi Or nu se jucau niciodată în modul „Supravieţuire“, ci mereu „Creativ“, deoarece nu voiau să ajungă ca monştri sau calamităţi naturale să-i ucidă sau să devasteze planete: exista deja controlul periodic din partea părinţilor, care se conectau la dispozitivele lor ca să introducă blocaje, să controleze cronologii, să descarce chaturi şi să vagabondeze prin lumi. Dacă ar fi descoperit acele planete ale copiilor, le-ar fi analizat cu ajutorul psihologului. Dacă ar fi descoperit cu care colegi de clasă se întâlneau în acele lumi, ar fi notat în Registrul Electronic Emoțional şi ar fi vorbit pe chat cu specialişti. Când aveau loc acele controale, copiii salvau toate amintirile, visele şi locurile inventate pe discul de memorie a unui prieten, încercând să lase pe pad doar căsuţe sărăcăcioase, pentru a-și deruta părinții.

Avatarurilor Ed şi Or le era foame. Deschiseră un portal către alt sistem solar, unde-și ţineau rezervele de cereale astrale. Activaseră simultan modulul „Papile“. Se pregătiră să simtă în gură gustul acela savuros de crenvurșt vegan amestecat cu îngheţată de scorţişoară, tipic felurilor inventate de doi copii bogaţi care-și amestecau gusturile potolite de educaţie. Între dinţi, senzaţia era de polistiren, sau mai degrabă de cărămiduțe pentru construcţie făcute din porumb.

Văzută din afară, acum, Edna, aşezată pe marginea căzii, cu pad-ul pus în poală, cu electrozii fluo pe tâmple, ochii închişi și părul ud pe jumătate, mişcă braţele pentru a prinde şi a vărsa cereale într-un castron invizibil. În acel moment, mama sa bătu la uşă. O dată, de două ori. Ednei îi era prea poftă să mănânce chestia ceea care nu se afla în Planul Dietetic şi care nu ar fi îngrăşat-o, nici n-ar fi poluat-o, nici nu i-ar fi provocat crize alergice. Deodată, percepu bătăile acelea îndepărtate care se adăugau la gălăgia surdă a universului – parcă a unei continue vâjâieli de aşchii de praf zburând la viteză supersonică prin aer.

„Mama!“ urlă ea și scăpă castronul, care căzu lent, deoarece masa planetei albastre făcea ca totul să fie uşor. Căzând, scoase un zgomot metalic, ca de gheaţa spartă. Edna desfăşură perdeaua cu ambele braţe subţiri, selectă „Ieşi“, „Confirmă“, și astfel reluă contactul cu corpul său adevărat. Descleştând mâna, îşi smulse căştile, acoperi pad-ul cu rufe murdare şi porni foehnul. Mama sa urla. „Edna, Edna, totulbine! Totulbine! Totulbine!“

Părea o exclamaţie, nu o întrebare.

Edna se privi în oglindă, între timp ce apa îi brăzda faţa. Pe Starcraft era mai frumoasă, fără alunița albastră de lângă buză.

Acel totulbine, totulbine continua dincolo de uşă, ca o gălăgie cosmică. Edna încercă zâmbetul ca scos dintr-o reclamă pentru familiile formate din părinți de același sex. Avea dinţii gălbui şi îi era poftă de cereale astrale.