Ani la rând am fost bombardată cu povești despre Angola. Povești diametral opuse, fie ale celor care se îndrăgostesc din prima clipă și se simt ca acasă, fie ale celor care urăsc Angola și nu reușesc să se adapteze. Acel gen de povești mirobolante care par inventate, pentru că mereu o parte din noi crede că ar putea fi adevărate.
Întotdeauna mi s-a părut că exagerează destul de mult și, vorba proverbului, „Cine povestește înflorește“, așa că nici aici nu lipseau înfloriturile.
Ani întregi am stat la îndoială dacă să cunosc sau nu această țară atât de mistică. Uneori, mă gândeam că e o țară pe care musai trebuie să o vizitez, ca să am pe pașaport ștampila asta care să confirme cât de temerară pot să fiu. Alteori, fricoasa care sălășluiește în mine își nega o asemenea aventură și mă gândeam că nu o să ajung niciodată acolo. 
Dar, când s-a ivit ocazia, nici nu am mai stat pe gânduri. Mi-am reînnoit pașaportul, mi-am făcut toate vaccinurile obligatorii și am încercat să nu mă sperii de nenumăratele boli pe care le-aș fi putut lua, m-am ocupat de viză, mi-am luat la revedere de la cel mai bun prieten felin, am făcut valiza și iată-mă... gata să cuceresc țara necunoscută și, cine știe, să mă îndrăgostesc de ea. 

Partea întâi
Luanda
Prima zi

M-am trezit devreme, cu sentimentul acela, ca în filmele americane, de aventurieră care pornește în călătorii către țări complicate sau îndepărtate, înarmată doar cu dorința de a cunoaște alte culturi și noi popoare, chiar dacă, în cazul meu, țara fusese deja colonizată de poporul portughez. Eram atât de entuziasmată de plecare, încât nici n-am dormit bine noaptea aceea, de frică să nu mă trezesc târziu și să pierd avionul. 

Trebuie să mărturisesc că ador aeroporturile. Acea forfotă de persoane alergând dintr-o parte într-alta în căutarea ghișeului de check-in, ecranul cu toate acele destinații pe care mi-ar plăcea atât de mult să le vizitez, despărțirile lungi și lacrimogene, cele timide și grăbite, să nu își dea seama nimeni că îi podidește plânsul, cele apăsătoare, cu îmbrățișări strânse, care dau măsura dorului ce va urma, și cele scurte și surâzătoare, care lasă să se înțeleagă concediul mult așteptat.
A fost o călătorie de opt ore destul de liniștită, am stat pe locul meu cu căștile la urechi, cu privirea la filme și cu imaginația slobodă, încercând să anticipez cum va fi sosirea. Oare oamenii aveau să-și dea seama cât de entuziasmată sunt să le cunosc țara? Oare aveau să mă trateze bine? Oare urma să mă adaptez din primul moment? Acestea erau întrebările care îmi dădeau târcoale. Am respirat adânc și am lăsat optimismul să pună stăpânire pe mine.
Am ajuns în Luanda la o temperatură cu care nu sunt obișnuită, 30 de grade cu multă căldură și umiditate, de parcă aș fi fost îmbrățișată într-o pătură înăbușitoare care m-a alinat și mi-a dat o senzație de bun venit. Prima dată e prima dată și totul e nou, iar eu încerc să absorb totul încet, ca să nu pierd niciun strop.
M-am uitat la parada obișnuită a bagajelor, cu degetele împreunate într-o rugăciune mută pentru ca valiza mea să nu se fi pierdut. Apoi, am încercat să mă fac comodă în așteptarea transportului promis. În ora de așteptare, așezată pe băncile incomode și tari, nu mi-a fost greu să uit de disconfort și să observ tot ce se întâmplă în jurul meu. Mă uitam ca un orb care vede pentru prima dată, pentru că acel aeroport e o experiență unică, care nu se compară cu niciun altul în care am mai fost.   
Ambuteiajul e scuza cea mai comună și nimeni nu îndrăznește să se opună, de vreme ce, cum intrăm în trafic, acesta este cuvântul care se aude cel mai des pe aici. Aveam o oarecare idee despre ce mă aștepta, însă nu îmi spusese nimeni că nu există drumuri în capitală. Până la urmă, e o capitală. În schimb, există gropi suficient de mari cât să cuprindă mai mulți oameni, iar după zilele ploioase, devin și mai adânci. Ca să nu mai vorbesc despre lipsa iluminatului nocturn. Stâlpii de iluminat există, la fel ca și numeroasele semafoare menite să înlesnească traficul, ceea ce nu există însă e electricitatea... niciunde, nici pe stradă, nici înăuntrul caselor. Ne-a luat o oră de ocolișuri (atât în jurul gropilor, cât și al oamenilor care traversează ca și cum s-ar afla pe trotuar, nu pe carosabil), de drumuri întunecate, de focuri aprinse din gunoaie (singura sursă de lumină), de depozite distruse și case (OK, recunosc că denumirea de casă pare exagerată, dar cum poți să numești patru pereți dintr-un material ciudat, cu un acoperiș de zinc, fără uși sau ferestre?), apoi am ajuns la destinație.
Trebuie să mărturisesc că, după ce văzusem majoritatea caselor existente, îmi era destul de teamă să aflu unde aveam să locuiesc timp de o lună, dar probabil am o stea norocoasă care mă iubește, pentru că locuința noastră e mai degrabă o vilă decât o casă și are două lucruri pe care le consider esențiale: baie cu apă curentă și aer condiționat. Viața e frumoasă. Pasul următor a fost o baie bună, ca să înlătur mozoleala căldurii, apoi o noapte de somn, ca să-mi îndrept oasele și articulațiile atinse de călătorie, și aveam să fiu ca nouă.
Din cauza căldurii asupritoare, nu pot să respir adânc și, de la atâta umiditate, e un miros de iod în aer. Țânțarii dansează în jurul oricărui punct de lumină pe care-l găsesc, iar eu sper să rămână departe și să mă lase în pace. Una peste alta, niciodată nu mi-au plăcut prea mult insectele și, după lecția despre bolile pe care le poți lua în această țară tropicală, mărturisesc că mi-e teamă de ele.
Dar, cu toate astea... cred că o să-mi placă experiența.

Ziua a doua

Am dormit ca un bebeluș. Cumulat, cele șapte ore de zbor, o oră cu mașina și căldura asupritoare mă fac să fiu extrem de recunoscătoare pentru aerul condiționat din cameră. Un mic mare lux. Împart camera cu o tânără localnică pe nume  ngela, nepoata stăpânei casei, care o crește.  ngela e partenera mea de călătorii și aventuri. O cameră roz (care mi se potrivește ca o mănușă, doar sunt o prințesă), cu două paturi suprapuse, un birou și un televizor cu ecran plat care nu funcționează, dar dă bine la decorul camerei.
Și iată că m-am dus la baie, înarmată cu periuța de dinți și o sticlă cu apă pentru igiena matinală. Mi se pare o risipă să te speli pe dinți cu apă plată, însă nu îndrăznesc să încalc ordinele medicului; și, de îndată ce dau cu ochii de culoarea apei de la robinet, deja nu mi se mai pare o exagerare. Un alt motiv e că pur și simplu nu vreau să mă îmbolnăvesc aici, într-o țară cu un sistem de sănătate atât de precar, dar și excesiv de scump.
Iau micul dejun, care nu e cu nimic mai prejos decât cel din Portugalia, din care nu-mi lipsesc cafeaua cu lapte și pâinea proaspătă, pe care micuța  ngela s-a dus să o cumpere, și mă pregătesc pentru primul meu drum în capitală, pe timp de zi. 
Tot ce se petrece pe trotuare e nou pentru mine; și mereu se întâmplă atâtea lucruri, încât mă ia amețeala preț de câteva momente, într-atât de mult îmi rotesc privirea, ca să nu pierd nimic. O noutate stranie, atât de diferită față de lucrurile cu care sunt obișnuită, dar care mă fascinează. Șoferul nostru este cel de-al doilea fiu al doamnei care ne oferă găzduire, mâncare și un tratament demn de o prințesă.
După câtva timp de mers cu mașina, oprește jeepul negru cu geamuri fumurii chiar la marginea unui șiroi de apă unde se află o mulțime de băieți și nenumărate mașini parcate, cu ușile deschise. Chiar în dreptul meu se află un băiat la bustul gol, cu bermude pline de găuri și încălțat cu o pereche de șlapi cu două numere mai mici, ținând în mână o găleată plină cu apă, și nu mică mi-a fost uimirea când a aruncat toată găleata în interiorul unei mașini.
Mă bucur de geamurile fumurii, pentru că astfel băiatul n-a putut să vadă cât de năucită am rămas văzându-l. Când am întrebat de ce face asta, mi s-a explicat că așa se spală mașinile pe aici. Cantitatea de praf din aer nu poate fi înlăturată altfel și, cum temperaturile sunt extrem de ridicate, tapițeria se usucă într-o clipită. Chiar și așa, mi se pare ciudat, dar cine sunt eu să judec. 
După ce-a trecut o oră, timp în care jeepul ne-a fost spălat, ne îndreptăm către Luanda. De îndată ce ajung în capitală, aștept în continuare să regăsesc caracteristicile unui oraș, însă acestea se lasă așteptate. Drumurile sunt un haos fără benzi delimitate, pietonii traversează când și pe unde vor, nici nu există treceri de pietoni, văd pământ roșiatic în loc de trotuare și gunoi. Grămezi și grămezi de gunoi oriunde întorc privirea.
Îmi petrec ziua urcând și coborând din mașină, oscilând între căldura care ne lasă fără vlagă, de pe stradă, și frigul nordic din interiorul mașinii, intrând și ieșind din Belas Shopping (centrul comercial cel mai in din zonă), în care m-am simțit aproape ca în Portugalia și, cireașa de pe tort, vizitând echivalentul angolez al unui Pingo Doce. Mai multe case deschise, cu cozi de peste zece oameni la fiecare, mai mulți angajați decât reușesc să număr și, cu toate astea, eu și alți patru clienți am așteptat vreo douăzeci de minute bune la vitrina de mezeluri, în timp ce șase angajați care trebuiau să se ocupe de clienți stăteau foarte „ocupați” de vorbă în spatele tejghelei sau se perindau de colo-colo. Orice, mai puțin să se ocupe de clienți. Tipic.
Ca să închei ziua și să mă simt mai angoleză, nimic mai bun decât o mâncare tradițională. Tarpon la grătar cu banană fiartă. Concluzie: delicios. Cel puțin mă liniștesc la gândul că nu o să mor de foame cât timp ignor câteva norme elementare de igienă, așa că adopt vechea zicală: n-ai văzut, nu s-a întâmplat. În cazul de față, nici n-am văzut și nici n-am simțit nimic la stomac. 
Mă mir și eu de naturalețea și nonșalanța cu care accept realitățile acestei țări. 

Ziua a treia

Ieri a fost o noapte cu tunete și ploaie. Pentru mine a fost un spectacol frumos al mamei naturi, în care cerul întunecat era mereu luminat de fulgere. Prima dată când am văzut iluminare nocturnă în țara asta. Dar, din această pricină, au fost pene de curent în aproape toate casele, mai puțin în a noastră, pentru că, slavă cerului și tuturor sfinților, avem generator electric.
M-am trezit foarte devreme, mai ales că aici nici nu prea poți să dormi până târziu. Avem drumuri de făcut, locuri de vizitat, la care se adaugă și timpul pierdut în ambuteiaje. Pentru un drum care altundeva nu ar dura mai mult de cincisprezece minute, aici pierdem o oră și jumătate cu indulgență. Însă nu mă plâng, pentru că am mereu altceva de văzut, chiar dacă trecem prin aceleași locuri. Prima vizită pe care o primesc dimineața, în drum spre micul dejun: gândaci de o mărime neînchipuită, cel puțin după standardele mele, umblând peste tot pe podea, ca într-un film de groază, ce e de făcut? Am țipat cât m-au ținut plămânii, speriată, strigând după ajutor? M-am transformat într-o exterminatoare, cu pantoful la atac? Nuuu, nici vorbă. Pe vârfuri, ca și cum aș fi mers pe un teren minat, cu mare grijă să nu calc niciunul, mi-am văzut de drum și i-am lăsat să-și vadă de-ale lor.