View Colofon
Original text "O arrendamento" written in PT by Daniela Costa,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

O bombă luminează noaptea din Marão

Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Degetele mele îngroșate de muncă și de bătrânețe îmi zgârie pomeții de fiecare dată când îmi șterg lacrimile astea care nu îmi dau pace. Sunt convinsă că marea nu are sfârșit și nu știu de unde îmi tot apare câte-o supărare, de vreme ce sunt moartă pe dinăuntru. Când se termină totul, nu există pace?
Nu am văzut niciodată marea, dar știu cum se fac drumurile. Nimeni nu poate stăpâni apa, curge mereu unde vrea ea, dar eu știu s-o adun și să mă folosesc de încăpățânarea ei, înainte să-mi scape și să meargă până departe, să umple spațiile necunoașterii mele. Încă nu am măsurat cât de mare este uimirea de a contempla oceanele, sunt analfabetă de orizonturi, și nu mai am adâncime înăuntrul meu pentru a umple mările curiozității acelor cercetători de acolo. 
Ce pot să le spun? Ce știu eu? Doar că nu avem cum să dăm timpul înapoi? Doliul meu era pe viață, dar cu asta mă descurcam, mă îmbrăcam în negru, respectam rânduielile pe care le cere făcute pe pământ un suflet ca să fie primit la Domnul, mă abțineam de la nechibzuințe – de parcă aș fi fost în stare! – și m-am obișnuit cu felul ăsta de viață încleștat de negură. Însă nu cunoscusem încă gustul care-i vine omului în gură când tragedia bate la ușă și anunță că fiecare zi care urmează are să fie mai grea decât cea dinainte. Abia acum am simțit zvâcnirile abisului, chiar dacă îi bănuisem deja adâncimea. 

Câteodată, mă trezeam gândindu-mă că preotul e în pericol. Chiar i-am spus: 
— Fugiți în Franța, la părinții dumneavoastră, acolo nimeni n-o să vă facă rău.
Însă, nu știu prin ce îndemânare, el speria frica, de parcă și cum s-ar fi născut liber de orice slăbiciune, și îmi spunea:
— V că Hristos a luptat, chiar dacă a știut că va fi omorât. Știa toate prin câte avea de trecut și avea puterea să se elibereze de moarte, și totuși a preferat să nu fugă. 
Să-mi ierte slaba mea credință, care e jumătate frică și încă pe atât neștiință, dar eu i-am răspuns:
— Nu sunteți Dumnezeu. Fugiți! 
El m-a privit cu ochii aceia ca niște cai sălbatici, care m-au făcut să intru în pământ.
— Dacă fug, sunt laș – și acolo s-a încheiat discuția. 

Am trăit mereu în sat, iar în viață nu am avut parte de multe întâmplări însemnate. Sunt o bătrână care nu știe decât să sape pământul și să ghicească vremea după culoarea și graba norilor care răsar pe după munte. Sărăcia era un dat lipit de pielea noastră ca pământul de unghiile de la picioare. Cu toate astea, copii mei au vrut să o sfideze și eu i-am sprijinit. Voiam ca lor să le fie mai bine decât mi-a fost mie. Rând pe rând, i-am văzut luând drumul Franței. Apoi, am început să primesc scrisori, bani, fotografii cu nunțile și cu nepoții și vorbă să pun să li se facă case. Cea mai mare bucurie a mea era atunci când veneau să mă viziteze, chiar dacă familiile lor crescuseră în număr și pretenții și casa mea nu era cu mult mai mare decât o șură. A fost nevoie să văd cât de mari erau caselor pe care și le-au construit în sat, feluritele unelte și mobile pe care și le-au cumpărat ca să le umple, hainele pe care le aveau pentru diferite ocazii și cantitatea de mâncare cu care se aprovizionau din oraș ca să înțeleg câte nu le oferisem niciodată. Priveam atent toate astea, fără vină sau ranchiună, nici de o parte, nici de alta. Fiecare se întinde cât îl ține plapuma.
Într-o bună zi, pe eram deja văduvă, am chemat o vecină și i-am dat o prăjitură ca să-mi citească o scrisoare de la Margarida a mea. Îmi spunea că cea mare a lor era de școală și că voiau să învețe în Portugalia. Atunci, să o trimită aici, că am eu grijă de ea, asta i-am spus și fetei să scrie pe hârtia de douăzeci de cenți pe care o cumpărasem din oraș. Vara următoare, fata a venit în vacanță și, la plecare, s-a rupt în două de plâns când a văzut că familia pleacă și ea rămâne. Mi s-a frânt inima, dar am făcut tot ce mi-a stat în putere ca nepoata mea să se simtă bine cu mine. După aceea, anul următor, ni s-a alăturat și sora ei și a fost deja mai ușor, pentru că măcar se aveau una pe cealaltă să se consoleze. Când puneau la cale vreo boacănă, vorbeau în franceză, iar eu mă prefăceam că mă supăr, dar dar de fapt îmi plăcea.
Asta până ce Paula a terminat școala primară și părinții au vrut s-o dea la liceu. Păi, și cum să facem asta, dacă nu exista nici măcar un drum care să lege orașul Vila Real de cătunul nostru? Nici gând să trimitem fata pe jos, ar fi fost mai mult de o oră și jumătate dus și alta întors, ca să nu mai vorbim de temperaturile extreme de la munte, atât vara, cât și iarna. Până la urmă, fata mea a rezolvat așa: a strâns ce avea și ce n-avea, a cumpărat o casă în Vila Real și m-a rugat să merg acolo să locuiesc cu fetele. Mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu viața aceea în care-ți cumperi totul de-a gata și stai mai mult în casă decât afară, dar pe atunci eram deja atât de atașată de micuțe, încât sunt sigură că m-aș fi dus oriunde ar fi avut nevoie de mine. Și uite așa am ajuns să fiu musafir la mine-n sat și să am ochi de văzut ce nu deslușesc cei de dinăuntru. Doar atunci, când le luam pe nepoate și mergeam în sat la sfârșit de săptămână sau în vacanțe, ca să ne ocupăm de grădină – pentru că animalele fuseseră toate ori mâncate deja, ori vândute, ori date –, mi-am dat seama de mizeria la care eram supuși. Fără o șosea pe care să poată circula o mașină ca să ajungă la oameni la nevoie, fără un telefon ca să vorbești cu cei plecați la război, cu cei emigrați sau măcar să suni un doctor, fără electricitate ca să pui un aparat... Înțelegeam acum că cine ieșea din văgăuna asta nu avea cum să se întoarcă și un nor negru de supărare mi-a apăsat pieptul de dorul copiilor și al nepoților, întețit de ideea despărțirii de neîndreptat. 
Casa în care locuiam se află imediat la intrarea în oraș, cum treci Cruz das Almas înspre Școala Industrială. Era foarte bună și avea o grădină pe care m-am învățat s-o îngrijesc din nerăbdarea mea de a-mi murdări picioarele de pământ. Chiar dacă se afla într-un bloc cu două etaje, străzile din apropiere erau înconjurate de case frumoase, unde locuiau ingineri, profesori și medici, iar unul dintre ei era doctorul Bento, care venea de obicei în ajutor ori de câte ori vreun necaz din sat ne punea să chemăm doctorul și preotul; vecin era domnul Felismino Morgado, judecător, sărac la vorbă. Marțea și vinerea, în zilele de târg, nevestele acestor bărbați de vază porneau foarte devreme cu menajerele lor ca să-și aleagă cele mai bune produse înainte să se umple de lume venită la cumpărături de prin toate satele de primprejur. Eu preferam să merg mai târziu, ca să întâlnesc vreo vecină din sat, să-mi povestească ce mai era nou pe la noi. De multe ori, îmi cereau favoruri pe care le îndeplineam cu mare drag, de pildă, să duc hârtii pe la ghișee sau să aflu informații la poștă. Aveam destul timp în zilele în care stăteam închisă în casă și orice scuză să ies mă bucura, cu atât mai mult dacă reușeam să fiu cuiva de folos. Pe de altă parte, mă simțeam o înstărită, o boieroaică, pentru că nu eram nevoită să-mi îndoi spatele ca să culeg ce să mănânc, precum vecinii mei, și aceste mici gesturi pe care le făceam mă ajutau să-mi liniștesc conștiința. După ce mi-am luat obiceiul să merg zilnic la slujbă, am descris în spovedanie sentimentul apăsării de a avea un privilegiu care mă despărțea de semenii mei. 
Între timp, fiica și ginerele meu aveau multe cheltuieli cu casa și au hotărât să închirieze o parte. Cum avea două etaje, am dat cu chirie dormitorul și sălița de jos. Lângă era o baie care putea fi folosită numai de chiriaș. La același etaj se aflau camera de zi și bucătăria, iar la cel de sus erau camerele noastre și încă o baie. În funcție de ce contract încheiam, eu puteam să-i fac de mâncare chiriașului, de vreme ce nu putea folosi bucătăria. 
Ei bine, printre cei care s-au arătat interesați să închirieze camera a apărut un preot. Eu nu luam nicio hotărâre, făceam numai ce îmi zicea Margarida a mea, dar când am vorbit cu ea la telefon, i-am dat de înțeles că îl prefer pe el. În primul rând, pentru că era un bun exemplu și ar fi putut să aibă o influență bună asupra nepoatelor, care nu aveau multă aplecare pentru biserică. Apoi, pentru că avea ceva, nu pot să explic. Mi-a plăcut de el și mi-a inspirat încredere, cred că asta a fost. Guida a mea a fost de acord și, la scurt timp, am început să gătesc pentru patru. N-a durat mult și i-am încredințat domnului preot educația celor două fete, care erau eleve de liceu și aveau nevoie de un responsabil cu educația în stare să urmărească materiile și să le ceară cele trebuincioase. Cum vă spuneam, eu sunt analfabetă. 
Durerea aceasta mă sufocă și urăsc să fiu în locul ăsta. De-a lungul vieții, m-am rugat mereu pentru aceleași lucruri: să mă apere Dumnezeu să nu mor în păcat de moarte, să aibă grijă de sănătatea alor mei, să mă țină departe de scandal, să nu îngăduie să ajung la închisoare, spital și tribunal. Se vede că nu m-a ascultat, și nici n-am înțeles încă ce păcate am săvârșit ca să merit toate astea.
Au trecut șase ani de când am închiriat dormitorul de jos și nici că pot fi mai mulțumită de chiriașul meu. Mereu binevoitor, corect, binedispus și meșteșugit la vorbe ca nimeni altul. Nu încape îndoială că am reușit ca nepoatele mele să aibă parte de o bună influență, căci ascultau de el și sfaturile pe care li le dădea erau mereu spre binele lor. Nu pot să uit cum într-o seară cea mai mică, Lisete, a spus o minciună când eram la masă. Nu-mi mai aduc aminte despre ce era vorba, dar era ceva fără importanță. Părintele și-a dat seama și a repetat de mai multe ori aceeași întrebare, ca ea să înțeleagă că poate să-și corecteze răspunsul. Nu sunt sigură dacă lipsise de la ore sau era ceva mai neînsemnat, dar știu că el, cu răbdare, a lăsat să se vadă că nu credea ce-i spune, ca ea să se corecteze, timp în care fata susținea cu încăpățânare ce spunea. După o vreme, fără să-și schimbe tonul sau să rostească vreun cuvânt care s-o nesocotească sau să o umilească, el a lămurit-o că știe că ce spusese ea nu e adevărat și că nu tolerează minciuna. Nu știu cum reușea să facă asta, să le facă să-și recunoască greșeala fără să se înfurie. Până și eu, care nu mințisem niciodată, m-am trezit gândindu-mă la momentele în care, forțată de împrejurări, am răstălmăcit lucrurile sau n-am spus tot... și că poate și asta e minciună.
Apoi, el a plecat. S-a dus la Lisabona. Nu știu exact cu ce se ocupa acolo, dar cred că a rămas profesor, așa cum fusese până atunci, la seminar.

More by Iolanda Vasile

Tapioca

Huruitul motorului de la camioneta asociației a fost cel care a anunțat ora prânzului în acea zi, în care soarele ardea atât de tare, încât nici nu se mai vedea. Bătrânul stătea sub smochin, purtând o cămașă foarte murdară, fără nasturi, și o grimasă ironică pe buzele închise între care ținea o țigară. S-a uitat la braziliancă – două pete mari și ude la subsuori și spatele uniformei la fel de îmbibat –, a urmărit-o cum cobora din mașină, cum a mers să ia caserolele și s-a îndreptat către anexa folosită pe post de bucătărie, unde stătea de obicei. — Nene João! Nene João! Râsul îi încrețea toate...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Lucruri care nu se schimbă niciodată

Și pe atunci, golit de frica ta, de asta ridicam mâna cerând să o cobori pe a ta. Și mâna ta cobora, muzică de lift, caldă ca o chiflă, avea vene ca muchiile cobrelor care sunt mereu tăcute, îți rodeai unghiile până se strângeau ca scoicile, și mâna ta cobora coborâșuri, ca să o urmeze pe a mea și ne înnodam prin aceste râme care sunt degetele. Bietul de tine. Înainte de asta m-ai ținut în brațe, murmurai cântece de leagăn în miezul nopții pe când ai fi avut și tu nevoie să sforăi. M-ai șters la fund de nenumărate ori, mi-ai atins cu râmele rahatul care atârna ca un balast și mi-ai uscat haine...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Presiune

Presiune, presiune, depresie. A fost atât de rapidă, a venit subit, ziua în care totul s-a schimbat.   S-a terminat internetul, de la o zi la alta, într-o clipă, imediat, dintr-o suflare.  Chiar așa: s-a terminat internetul, foarte repede, presiune, presiune, depresie. João a fost primul care și-a dat seama, pentru că el a inventat sfârșitul internetului. Era în drum spre muncă, deprimat, plecase de acasă de la maică-sa, care avea o depresie clinică, diagnosticată, justificatoare. Presiune, presiune, depresie, João se gândea ce înseamnă depresia. Filozofa, iar asta e mai enervant decât orice. ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Mâine

Întinsă pe spate în confortul molatic al așternuturilor, cu ochii fixați într-un punct invizibil din tavanul camerei, Carlota încerca din greu să-și regleze respirația tulburată de visul anxios care o trezise. Nici măcar nu-și mai amintea ce visase, însă rămăsese cu senzația de disperare care a obligat-o să se trezească. Și, încă de la trezirea abruptă din miezul nopții, tot încerca în toate felurile care-i treceau prin minte să își domolească ritmul cardiac, dar fără succes. A renunțat, a dat pătura la o parte și s-a ridicat din pat, nu înainte de a auzi o reclamație sub formă de mieunat din ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Jurnalul unei portugheze în Angola

Ani la rând am fost bombardată cu povești despre Angola. Povești diametral opuse, fie ale celor care se îndrăgostesc din prima clipă și se simt ca acasă, fie ale celor care urăsc Angola și nu reușesc să se adapteze. Acel gen de povești mirobolante care par inventate, pentru că mereu o parte din noi crede că ar putea fi adevărate. Întotdeauna mi s-a părut că exagerează destul de mult și, vorba proverbului, „Cine povestește înflorește“, așa că nici aici nu lipseau înfloriturile. Ani întregi am stat la îndoială dacă să cunosc sau nu această țară atât de mistică. Uneori, mă gândeam că e o țară pe ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca
More in RO

Rezumat

Povestirea pe care am început s-o scriu ar putea deveni fie un fragment dintr-o antologie de povestiri scurte – concentrate pe diferite personaje legate între ele –, fie un fragment dintr-un roman de tipul young adult. Suntem în viitorul apropiat şi într-un chat de părinţi îngrijoraţi explodează alarmisme şi scandaluri, creând un lanţ într-o comunitate restrânsă, în aparenţă atentă şi corectă, dar în realitate verde de invidie şi individualisme. Apare evidentă – între timp ce se dezleagă discuţii, minciuni, atitudini şi afirmaţii de mici puteri meschine – neînţelegerea totală a vieţii emoțion...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Un automobil din Grecia antică

Era o zi fierbinte de iunie. Doar că nu se numea iunie, ci, după caz, fie thargelion, fie skirophorion. Două personaje părăsiseră meterezele cetății ateniene și, purtând o conversație prietenească, porniseră la o plimbare în mijlocul naturii, de-a lungul râului Ilisos. Discutau mai ales despre dragoste. Cel mai tânăr dintre ei, un băiat, avea cu sine copia unui discurs al altcuiva despre răul pe care îl reprezintă iubirea, ceea ce, de altfel, credea el însuși. De fapt, vorbea numai despre acel discurs străin. Bărbatul mai în vârstă care îl însoțea nu-i dădea dreptate în sinea lui, dar exaltar...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Ondrej Macl

Lucruri care nu se schimbă niciodată

Și pe atunci, golit de frica ta, de asta ridicam mâna cerând să o cobori pe a ta. Și mâna ta cobora, muzică de lift, caldă ca o chiflă, avea vene ca muchiile cobrelor care sunt mereu tăcute, îți rodeai unghiile până se strângeau ca scoicile, și mâna ta cobora coborâșuri, ca să o urmeze pe a mea și ne înnodam prin aceste râme care sunt degetele. Bietul de tine. Înainte de asta m-ai ținut în brațe, murmurai cântece de leagăn în miezul nopții pe când ai fi avut și tu nevoie să sforăi. M-ai șters la fund de nenumărate ori, mi-ai atins cu râmele rahatul care atârna ca un balast și mi-ai uscat haine...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Eu nu mai locuiesc în casă, dar casa încă mai locuiește în mine

„Descrie-mi drumul pe care-l făceai de la ușa casei părintești până la patul în care dormeai când erai copil.” Asta e întrebarea pe care le-am pus-o oamenilor care dintr-un motiv sau altul și-au pierdut casa părintească. M-am inspirat din cinci povești deosebite ale unor oameni pe care i-am modelat în personaje. Am creat un spațiu mental în care cele cinci personaje hoinăresc și, visând, se întorc din nou acasă. Vis Marleen Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o femeie în a cărei casă s-a produs un incendiu din cauza căruia totul s-a acoperit de un strat de funingine. Mi-a spus că îna...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert

Natalya

Imediat ce am aflat că problema era evaziunea fiscală, l-am sunat pe conta bilul meu auzi, Zeferino, ce căcat e ăsta, ia explică-mi ce căcat e ăsta, mi-ai zis că  ai totul sub control, că să ignor scrisorile de la finanțe că te ocupi tu de  toate, explică-mi ce căcat e ăsta, și pe Misé, căreia îi dădusem cu doar două zile în urmă un inel de zirconiu  foarte decent, trebuie să dăm bijuteria înapoi, prințeso, îți explic mai încolo mi-am spălat mațele cu două calmante și jumătate de sticlă de vodcă, m-am  întins pe canapea și mi-am pus laptopul pe jos să vomite foi de Excel, ca, în  cazul în care...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by Valério Romão

Dicţionarul Deţinutului

Dicţionarul Deţinutului cuprinde vocile şi istoriile oamenilor închişi în închisoarea din Torino, Centrul de Detenţie „Lorusso e Cotugno“, secţia V din Pavilionul C, destinată „deţinuţilor protejaţi”. Porneşte de la un laborator de scriere condus în penitenciar pe parcursul a doi ani. Cu toţii ştim ce înseamnă „casă“, „iarnă“, „dragoste“, semnificaţia lor e absolută. Dar, în închisoare, semnificaţia cuvintelor se schimbă şi această schimbare provine dintr-un spaţiu: înăuntru există doar înăuntru, iar cuvintele devin preistorice. Ca şi cum ar fi oprite într-un timp primordial. Doar în aceste c...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Sara Micello