View Colofon
Original text "A Tapioca" written in PT by Daniela Costa,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Tapioca

Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Huruitul motorului de la camioneta asociației a fost cel care a anunțat ora prânzului în acea zi, în care soarele ardea atât de tare, încât nici nu se mai vedea. Bătrânul stătea sub smochin, purtând o cămașă foarte murdară, fără nasturi, și o grimasă ironică pe buzele închise între care ținea o țigară. S-a uitat la braziliancă – două pete mari și ude la subsuori și spatele uniformei la fel de îmbibat –, a urmărit-o cum cobora din mașină, cum a mers să ia caserolele și s-a îndreptat către anexa folosită pe post de bucătărie, unde stătea de obicei.
— Nene João! Nene João!
Râsul îi încrețea toate ridurile de pe chip, lăsând loc unor șiroaie castanii de transpirație și praf.
— Nene João! Ești aici, nene João?
Îi plăcea s-o vadă dezorientată, poate îngrijorată. Se distra făcând-o să-și piardă vremea.
— Nene João?! Uite, îți las prânzul aici pe clanță...
Jocul se terminase și bătrânul a fluierat fără să miște din loc. Mariete s-a uitat spre el și s-a arătat îmbufnată. Câinele a început să latre prevestitor. 
— E de la căldura asta, nici animalele n-o suportă, a comentat.
— Ar trebui să fii deja obișnuită cu căldura din țara ta. Ce ai acolo?
— Azi avem vită Stroganoff și tapioca la desert. E Adormirea Maicii Domnului și măicuțele au trimis ceva dulce pentru toată lumea.
— Ce dracu’? Nu mai știu să facă mâncare portugheză? Nu-i de ajuns că ne-au invadat hoardele de străini? Poți să iei porcăria asta de-aici, eu nu mă ating de nimic, ai auzit?
— Gustă, o să-ți placă.
— Nu gust rahatul ăsta. Ia plasa cu care ai venit și dispari.
Ea l-a privit ezitant, știa că doar face nazuri, ca să atragă atenția. A schimbat vorba:
— Ai grijă, incendiul se poate îndrepta încoace.
— Ce știi tu despre treburile astea? Focul e tocmai acolo, de cealaltă parte a muntelui, pe căldura asta, vântul nu-și schimbă direcția. Sunt aici de multă vreme...
— Așa e. Hai să facem așa, dau o raită prin sat și mă întorc să iau caserolele.
Știi că e pe cale să aibă loc o tragedie când animalele ies din bârlog și nu se mai tem. Fetele din camionetă rămăseseră în tăcere, mute de uimire. Acel sat în care de obicei nu vedeai mai mult de o mână de oameni era într-o vâltoare. Fiicele negustorului de vite, studente care nu se arătau niciodată curățau și săpau prin ogradă. Un grup de bărbați se apucaseră să doboare cu disperare un pin a cărui coroană atingea acoperișul casei lui nea Hermínio. Tanti Adelaide, burduhănoasă, uda cu un furtun pereții, acoperișul și ferestrele casei. Funcționarii de la primărie tăiau buruienile care de luni bune crescuseră din belșug printre pini și eucalipți.
Mariete a intrat în casa lui tanti Amélia la ora la care la știri se vorbea despre incendiu. Bătrâna plângea și se ruga, așa că angajata asociației a obligat-o să bea două pahare cu apă. Au mers apoi în capătul satului, unde locuia o pereche care deja plecase de acasă. Au aflat mai târziu că veniseră copiii lor să-i ia.
Era două după-amiază și pâcla de fum și scântei făcea ca lumina să fie slabă și densă. Era greu de respirat și ochii ardeau. Jorge își pusese o batistă împăturită în triunghi peste nas și gură. Împreună cu Zé Pedro, ducea animalele de la văcărie într-un loc sigur. A auzit motorul camionetei și s-a apropiat de drum. Mariete l-a văzut și a oprit. În acel moment, a trecut o mașină cu număr de Franța, care a încetinit, iar pasagerii, panicați, i-au anunțat că focul ajunsese deja în satul Valinhos. Trebuiau să fugă, să fugă.
— Deja am sunat de mai bine de douăzeci de ori la pompieri și nimic! 
Vocea lui Jorge părea o barcă în derivă.
— Nouă ne-au spus că incendiul e atât de mare, încât unul dintre fronturi a ajuns deja la drumul național. Pompierii s-au dus într-acolo. Atâta vreme cât nu primesc întăriri, nu reușesc să ne ajute aici. Ne-au spus să fugim!
Mașina a pornit, iar telefonul Marietei a sunat. Era de la asociație, cu instrucțiuni să-i ia pe bătrânii din sat și să se îndrepte imediat spre oraș.
— Ia-l pe tata! a rugat-o Jorge.
— Și tu?
— Tocmai am terminat de încărcat vitele, iau jeepul și o întindem. Ia-l pe tata, te rog!
Tanti Amélia era deja la ușă, ținea în mână o pungă de plastic cu medicamentele pentru somn și pentru tensiune, rozariul și o hârtie cu o rugăciune către Sfânta Barbara. Parcă ghicise că aveau să vină după ea. Pe pragul pe care bătrâna îl măturase de dimineață, scântei negre se prinseseră într-o horă ce dansa la cheremul vântului.
Nenea João era tot sub smochin și părea că mestecă aceeași țigară.
— Așa cum îți spuneam, nu m-am atins de nimic. Poți să iei punga așa cum ai adus-o.
— Am venit să te iau pe matale. Trebuie să fugim, incendiul a ajuns deja în Valinhos.
— Păi, plecați, că eu rămân.
— Nu începe, nene João, nu e momentul să fii încăpățânat. Plecăm toți acum.
— Nu-mi dai tu mie ordine, târâtură. Dacă poți să faci ce vrei cu nătărăul ăla de Jorge, să nu crezi că și cu mine-ți merge la fel.
Văzând situația încordată, Cidália a ieșit din camionetă și a încercat să-l convingă pe bătrân. După cincisprezece minute, au văzut că n-au nicio șansă. Câinele scheuna, alăturându-se astfel unui cor asurzitor. Aerul devenise mai apăsător și mai dens, fumul se împrăștia ca o ceață insuportabil de fierbinte și poluată. 
— Mergi tu cu tanti Amélia, rămân eu cu el, a decis Mariete.
— Ești sigură?
— Da, nu avem timp de pierdut și ăsta e mai încăpățânat ca un catâr. Vin mai târziu cu mașina lui Jorge, am cheia.
Mariete încerca să sune la asociație, la Jorge, la pompieri, la poliție, dar mobilul nu avea semnal. A intrat în casă și a încercat de la telefonul fix, tot fără nici un rezultat. Nu mai era curent și apa era pe ducă. Bătrânul se afla în spatele curții cu câinele. Lătrat și scheunatul animalului fuseseră deja înăbușite de gargara monstruoasă a focului. În timp ce umplea găleți și ligheane cu apă, Marietei i se tot învârtea în minte știrea curioasă pe care o auzise la radio de dimineață: cel mai înalt sunet înregistrat vreodată pe pământ a fost la căderea meteoritului Tunguska în Siberia. Cum e posibil așa ceva? Mai înalt decât această mistuire nesfârșită de flăcări, decât decibelii fricii, decât țipetele care vin din capătul satului? Apa n-a mai curs la robinet și a dat năvală în ochii fetei, care renunțase deja la bluza uniformei și umbla în sutien, fără rușine în mijlocul tragediei.
A sosit noaptea. Gâtlejul portocaliu al balaurului scuipa foc înspre grădina lui tanti Adelaide, înspre pășunile lui nenea João și acoperișul casei lui Zé Miguel. Infernul își făcea apariția printr-o coregrafie magnifică.
— Ce facem? striga Mariete.
Bătrânul își pierduse surâsul cinic și i se zărea un nor de seriozitate în privire. A spus doar atât:
— Adu mâncarea.
— Arde totul în jurul nostru și la mâncare vă e gândul acum?
Erau în ograda din spatele casei și ea s-a adus în bucătărie să ia punga. A deschis caserolele și i le-a dat, dar el n-a vrut decât desertul.
— Nu vreau să mor fără să gust asta.
— Tapioca-i zice, nene João.
— Chiar e bună.
Fata s-a ghemuit lângă piersic, cu capul între picioare, plângând cu sughițuri.
— Vino încoace, fată. Am văzut multe la viața mea, nu-ți fie frică.
Vocea lui era urzită din antidotul fricii, un fel de credință absolută în nimic.
S-a dus să caute o sapă și a început să lovească primele flăcări pe care vântul le aducea în ogradă. Ea a făcut la fel. Dintr-odată, au auzit un tunet asurzitor, o zvâcnire în grohăielile înnebunitoare din burta monstrului, o indigestie a incendiului. Mașina lui Jorge explodase.
Au fugit în spatele curții și au sărit în bazinul plin cu apa de colectare, aproape goi. Bătrânul a atins-o pe umăr:
— Să nu-ți fie teamă.
Ea l-a îmbrățișat, printre sughițuri. Lumea se prăbușea în jur, spectacolul distrugerii nu ducea lipsă de muzică, mișcare, miros, lumini, culori și o căldură teribilă. Mariete nu voia să sfârșească așa, nu pentru asta stătuse ore în șir la cozile de la pașapoarte. Își lăsase în Rio de Janeiro mama și frații pentru a-și urma visul de a fi manechin și nu prinsese decât niște contracte ca model de mâini și picioare pentru firme de manichiură și pedichiură. Lucra ca îngrijitoare domestică pentru a supraviețui și pentru viză – să accepte căsătoria cu Jorge ar fi fost mai ușor, însă asta i-ar fi tăiat aripile, lăsând-o izolată într-un sat unde nu se întâmpla nimic. 
Câinele era dezorientat, iar bătrânul a încercat să iasă din acel bazin ca să-l salveze. N-a avut însă forță să se cațăre și a zbierat:
— Pica, haide! Pica! Haide, Pica!
Smochinul ardea deja, acoperișul bucătăriei la fel.
— Butelia de gaz! a strigat Mariete.
— Pica, nenorocitule, hai!
Coada animalului era în flăcări. Mariete s-a repezit din bazin și bătrânul a strigat:
— Ce faci?
Câinele, înnebunit, fugea de sine însuși, învârtindu-se în jurul cozii. Mariete s-a ars pe tălpile desculțe și a urlat de durere. Dintr-o mișcare, a apucat câinele care a mușcat-o de încheietură, în timp ce ea, cu o putere pe care numai disperarea ți-o dă, l-a aruncat în bazin. Apoi, a sărit și ea, gemând de durere, frică și dezolare.
Bătrânul a îmbrățișat-o și i-a mulțumit.
S-au uitat împreună la focul care a mistuit pădurea de eucalipți, pe care Jorge avea de gând s-o vândă ca să înceapă construcția casei. Au văzut cum a coborât până la pârâu, nimicind lanuri de porumb, văcăria, fânarul, șopronul cu tractorul. Au văzut cum a urcat pe celălalt versant al muntelui când a început să se lumineze din nou, dând la iveală un tablou de cenușă, devastare și mici focuri care încă nimiceau rădăcinile groase.
Știi că tocmai a avut loc o tragedie când totul în jur e liniște și distrugere.
Fata și-a bandajat tălpile și încheietura cu resturi din cămașa uniformei și s-a îmbrăcat cu niște haine care scăpaseră pe sârmă. Spera să apară Jorge ca să o ducă la spital. Încă nu aveau lumină, niciun mijloc de comunicare cu lumea, nici apă. Bătrânul se ocupa de câine atunci când a apărut mașina poliției. Polițiștii au reacționat ca și cum ar fi văzut niște fantome – nu se așteptau să găsească pe cineva în viață. Au dus-o pe tânără la dispensar și au vrut să-l transporte pe bătrân la stadionul municipal, unde se adunaseră o mulțime de oameni rămași fără adăpost și evacuați. El a refuzat, ca să nu abandoneze animalul.
În sala de așteptare a cabinetului medical, Mariete a văzut imaginile oribile: o șosea plină de mașini arse, corpuri lângă... reporterii vorbeau de peste 50 de marți... și, în mijlocul coșmarului care părea să nu se mai termine, cea mai rea dintre bănuieli: jeepul lui Jorge.
A ajuns acasă la nenea João cu Zé Pedro, cu mașina. Șchiopăta și respira greu. A murmurat printre sughițuri:
— Jorge...
Întâi, bătrânul a râs, apoi a amuțit și s-a dus în spatele curții. Pica era agitat, lătra și scheuna. Dintr-odată, au auzit un schelălăit ascuțit și câinele a amuțit. Nenea João s-a întors cu cămașa stropită de sânge și cu briceagul încă deschis.
— Puteți să plecați. Acum nu mai am nimic.
Au rămas înmărmuriți.
— Plecați! a răcnit.
În ziua înmormântării, bătrânul a mers în oraș să se ocupe de documente. Apoi s-a dus la azilul de bătrâni, unde a murit o lună mai târziu.
Odată cu primele ploi ale toamnei au apărut de prin cenușă lăstari verzi de sorg și mărăcini. Mariete încă șchiopăta în timp ce mergea pe drumul către moara lângă care ea și Jorge se sărutaseră într-o după-amiază de duminică.
Nenea João îi lăsase tot ce avea: casa în ruină, pădurile, câmpurile și ceva bani. Phoenix a fost numele ales pentru proiectul de agricultură biologică pe care avea să-l inițieze pe terenurile moștenite.
În timp ce picioarele-i cicatrizate au călcat desculțe pe pământ, i-a trecut un gând prin minte: oare care era cea mai mare liniște înregistrată vreodată? Bănuia că cea pe care o auzea acolo, în sat.

More by Iolanda Vasile

O bombă luminează noaptea din Marão

Degetele mele îngroșate de muncă și de bătrânețe îmi zgârie pomeții de fiecare dată când îmi șterg lacrimile astea care nu îmi dau pace. Sunt convinsă că marea nu are sfârșit și nu știu de unde îmi tot apare câte-o supărare, de vreme ce sunt moartă pe dinăuntru. Când se termină totul, nu există pace? Nu am văzut niciodată marea, dar știu cum se fac drumurile. Nimeni nu poate stăpâni apa, curge mereu unde vrea ea, dar eu știu s-o adun și să mă folosesc de încăpățânarea ei, înainte să-mi scape și să meargă până departe, să umple spațiile necunoașterii mele. Încă nu am măsurat cât de mare este ui...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Lucruri care nu se schimbă niciodată

Și pe atunci, golit de frica ta, de asta ridicam mâna cerând să o cobori pe a ta. Și mâna ta cobora, muzică de lift, caldă ca o chiflă, avea vene ca muchiile cobrelor care sunt mereu tăcute, îți rodeai unghiile până se strângeau ca scoicile, și mâna ta cobora coborâșuri, ca să o urmeze pe a mea și ne înnodam prin aceste râme care sunt degetele. Bietul de tine. Înainte de asta m-ai ținut în brațe, murmurai cântece de leagăn în miezul nopții pe când ai fi avut și tu nevoie să sforăi. M-ai șters la fund de nenumărate ori, mi-ai atins cu râmele rahatul care atârna ca un balast și mi-ai uscat haine...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Presiune

Presiune, presiune, depresie. A fost atât de rapidă, a venit subit, ziua în care totul s-a schimbat.   S-a terminat internetul, de la o zi la alta, într-o clipă, imediat, dintr-o suflare.  Chiar așa: s-a terminat internetul, foarte repede, presiune, presiune, depresie. João a fost primul care și-a dat seama, pentru că el a inventat sfârșitul internetului. Era în drum spre muncă, deprimat, plecase de acasă de la maică-sa, care avea o depresie clinică, diagnosticată, justificatoare. Presiune, presiune, depresie, João se gândea ce înseamnă depresia. Filozofa, iar asta e mai enervant decât orice. ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Mâine

Întinsă pe spate în confortul molatic al așternuturilor, cu ochii fixați într-un punct invizibil din tavanul camerei, Carlota încerca din greu să-și regleze respirația tulburată de visul anxios care o trezise. Nici măcar nu-și mai amintea ce visase, însă rămăsese cu senzația de disperare care a obligat-o să se trezească. Și, încă de la trezirea abruptă din miezul nopții, tot încerca în toate felurile care-i treceau prin minte să își domolească ritmul cardiac, dar fără succes. A renunțat, a dat pătura la o parte și s-a ridicat din pat, nu înainte de a auzi o reclamație sub formă de mieunat din ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Jurnalul unei portugheze în Angola

Ani la rând am fost bombardată cu povești despre Angola. Povești diametral opuse, fie ale celor care se îndrăgostesc din prima clipă și se simt ca acasă, fie ale celor care urăsc Angola și nu reușesc să se adapteze. Acel gen de povești mirobolante care par inventate, pentru că mereu o parte din noi crede că ar putea fi adevărate. Întotdeauna mi s-a părut că exagerează destul de mult și, vorba proverbului, „Cine povestește înflorește“, așa că nici aici nu lipseau înfloriturile. Ani întregi am stat la îndoială dacă să cunosc sau nu această țară atât de mistică. Uneori, mă gândeam că e o țară pe ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca
More in RO

Văgăuna bondarilor Sau ce s-a întâmplat la Fundata în săptămâna abonamentului la schi

Ziua 0 Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne ...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Comunismul văzut de copiii foarte mici

Am patru ani și nu am urcat niciodată mai sus de etajul I. Sunt încredințat  că șarpele albastru al balustradei e nesfârșit, că el urcă și urcă și urcă, spul beră acoperișul de smoală al blocului nostru și înaintează nevăzut către cer.  E un gând pe care nu îl împărtășesc nimănui. Frica mi se încălzește la fla căra acestui gând.   Oamenii coboară de la etajele superioare, dinspre cer, uneori vor besc între ei în șoaptă și eu nu aud ce își spun. Dar niciodată nu e o tăcere  încheiată între ei. Niciodată nu e li-niș-te. Șoaptele plutesc de la unul la ce lălalt. Sunt ca niște albine sau poate ca ...
Written in RO by Andrei Crăciun

Very Important Person

Iar m-am holbat toată ziua la cifrele de deasupra liftului. 8... 7... 6... 5... 4... 3... 2... 1... — Bună dimineața, domnule Seljak.  Îl salut mereu, că doar îmi fac treaba ca un profesionist. Îmi răspunde tăcând, că doar și el e profesionist. Când am noroc, pe fața lui împietrită răsare o cută. Dacă are o zi bună, ridică sprânceana dreaptă de parcă mi-ar spune: „Știu că ești aici, dar am preocupări de director.“ De multe ori mi-am zis să-l las în pace. Fiindcă mă ignoră, să-i răspund și eu ignorându-l. Dar mama m-a învățat că trebuie să mă port frumos cu oamenii care poartă costum și cravată...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman

Mâine

Întinsă pe spate în confortul molatic al așternuturilor, cu ochii fixați într-un punct invizibil din tavanul camerei, Carlota încerca din greu să-și regleze respirația tulburată de visul anxios care o trezise. Nici măcar nu-și mai amintea ce visase, însă rămăsese cu senzația de disperare care a obligat-o să se trezească. Și, încă de la trezirea abruptă din miezul nopții, tot încerca în toate felurile care-i treceau prin minte să își domolească ritmul cardiac, dar fără succes. A renunțat, a dat pătura la o parte și s-a ridicat din pat, nu înainte de a auzi o reclamație sub formă de mieunat din ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Aproape mortală

Disclaimer: Aproape mortală este o colecție de proză scurtă formată din șase cicluri („O veste neobișnuită“, „Păsările nu zboară peste mahala“, „Schițe din microbuz“, „Aproape mortală“, „Pe gură“, „Nu contează că ne-ați bombardat“). Fiecare ciclu conține cinci proze scurte, în care sunt comprimate personaje și evenimente cu final deschis, adesea fără introducere și interconectate spațial. Ca întreg, colecția Aproape mortală tratează cu umor și ironie o serie de subiecte grave din viața de zi cu zi a personajelor aflate în situații-limită, într-o anumită perioadă istorică sau intimă. Păsările ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

Când minciunile se înmulțesc ca ciupercile după ploaie

Extras din: Întreabă fulgerul, Editura Polis, 2015 N-a fost intenția mea să scot o nouă modă. Dar s-a întâmplat pur și simplu. Am povestit la școală despre accident și așa a pornit toată chestia.  Așa eram de sătul de examene încât mereu mă trezeam prea târziu, deși îmi  propuneam mereu să mai răsfoiesc o dată cu atenție tot ce încă n-apucasem  să învăț. După bipuitul exasperant de la alarma mamei care mergea la servi ciu mult mai devreme, mă lua iar somnul mereu și adormeam adânc. Atât  de adânc încât abia mai auzeam deșteptătorul meu. Tata venea atunci exact  la timp să mă scoată din culcu...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels