View Colofon

Dilema umbrelei maro Prima uşă la dreapta Nimic

Written in RO by Anna Kalimar

Dilema umbrelei maro

S-a găsit odată, în realitate, o umbrelă maro. Era genul acela de umbrelă  mare, sub care încap şi doi oameni, şi avea un mâner de lemn. Rezida în tr-un magazin de îngheţată, într-un colţ prăfuit. În ea aveau casa câţiva păi enjeni cu picioare lungi. Într-o seară… -era o seară de vară-, umbrela a  deschis ochii şi a decis: ”Plec.” Problema era că umbrela maro nu avea pi cioare şi nu putea merge nicăieri de una singură. Cineva trebuia să o ia. 
A doua zi, dimineaţa, Carl a deschis magazinul ca de obicei şi s-a  aşezat în spatele tejghelei, în aşteptarea clienţilor. Avea să fie o zi mai speci ală – Carl împlinea 310 ani. Era o vârstă numai bună pentru a se căsători şi a  avea copii. Avea să fie fericit. Corniţele lui purpurii reflectau lumina soare lui. Ce noroc să te naşti într-o lume perfectă! Chiar când se gândea mai adânc, clopoţelul de la uşă sună şi în magazin păşi o fetiţă. Cumpără o în gheţată de alune, apoi se făcu nevăzută. Carl oftă. Cât de departe era ziua  când avea să fie şi el perfect! Încă îi mai lipseau multe piese – dorea să pri mească în special inima. De obicei, inimile erau roşii şi arătau aşa:  

Ţi le înşurubau în piept, din câte auzise el. 
În magazin intră Anette, care îi zâmbi şi îl privi cu ochii ei mari şi  portocalii. Carl zâmbi şi el şi spuse: 
–Salut, ce mai faci? Nu ne-am mai văzut de mult! 
–Bine, cred… Uite, m-a trimis d–l G. să iau umbrela aia maro. –Umbrela maro?! 
Carl era vizibil surprins. Ce treabă să aibă d-l G. cu umbrela aia  veche? 
–Da, chiar ea, spuse Anette arătând cu degetul spre umbrelă. –Bine… ia-o, zise Carl descumpănit. Dar ce are de gând cu ea? –Habar n-am! Răspunse ea ridicând din umeri. 
Carl îi întinse umbrela şi ea o prinse de mâner. 
–Să mai treci pe aici! 
Anette încuviinţă. 
–Apropo, spuse ea oprindu-se din drum. Ai văzut că noua casă de  pe Bulevard se renovează? 
–Da. 
–Ei bine, acolo mă mut eu la anul, zise ea făcându-i cu ochiul. El se miră: 
–Oau… şi cum rămâne cu slujba ta de la Shoe Area? 
–Nu m-am gândit încă. Nu cred că e atât de important. Oricum,  mai am doar 3 ani până primesc lentilele.

–Ehehe, mă bucur să aud asta. Şi, cu Sensul cum stai? 
–Încă îl caut, răspunse ea râzând. 
Umbrela maro era foarte fericită. În sfârşit avea să plece din locul  acela prăfos. Poate primea şi ea o inimă. 
Anette plecă după câteva secunde târând umbrela în urma ei. D-l G.  o aştepta nerăbdător în castelul de pe deal. Castelul era făcut practic din  stâlpi şi perdele prinse de ei. Nu avea nici un fel de acoperiş. De-aia d-l G.  avea nevoie de umbrelă. D-l G. avea o barbă foarte lungă şi un cerc străluci tor deasupra capului. Unii îi mai spuneau şi Dumnezeu. Anette lucra de  mult pentru d-l G. Puteau să fie mai bine de 100 de ani. Încă puţin şi  primea lentilele. Cu ele era capabilă să vadă cât mai avea fiecare de trăit.  Desigur, nu putea să le spună, dar îi putea îndruma să nu-şi trăiască ultimii  ani în zadar. Ultimii ani erau cei mai importanţi – dacă îi ratai, nu mai aveai  nicio şansă la a doua inimă. Şi doar cu o inimă, îţi era imposibil să găseşti Sensul. 
Umbrela maro nu ştia toate astea. Probabil avea să nu le afle vreo dată. D-l G. o speria. O s-o deschidă când va ploua şi probabil o să răcească.  Aşa urma să se întâmple, ştia ea. A mai auzit de la altele care au păţit-o tot  aşa. La groapa de gunoi. 
D-l G. o inspectă pe toate părţile, o deschise şi o închise de mai  multe ori. Da, era funcţională. Şi de bună calitate. Cum se rătăcise într-un  magazin de îngheţată, nu ştia. Oricum, nu mai avea importanţă. D-l G.  urma să strângă toate umbrelele din realitate. Apoi pe cele din jocurile  video şi pozele cu umbrele. Apoi umbrelele umbrelelor. Apoi gustul şi mi rosul de umbrelă. Apoi avea să le fiarbă pe toate într-un cazan şi să creeze  Umbrela Filozofală. Şi asta pe parcurs de doar 7 zile. Era incredibil! Măreţ!  De-a dreptul ridicol! Dar d-lui G. nu-i păsa. Lui doar îi plăceau umbrelele.  Ştia d-l G. Sensul? De unde să-l ştie! Nici nu-l mai căuta. Şi-atunci de unde  să-l găsească ceilalţi? Păi simplu – nu-l găseau! Dar asta nu-i împiedica să-l  caute. D-l G. ştia însă că Umbrela Filozofală ar fi fost cea mai mare realizare  a tuturor timpurilor. Păcat că nu însemna nimic.
 

Prima uşă la dreapta

Ar fi trebuit să fie simplu. Mergi pe coridor, prima ușă la dreapta, o dai cu  piciorul de perete, te uiți cu satisfacție la chipurile lor perplexe, te uiți cum  perplexitatea se transformă în groază cînd scoți pistolul și, zâmbind, apeși  
pe trăgaci. Și apoi apeși iar. Și din nou. Până când nu mai rămâne nimeni în  picioare în afară de tine. Apoi te duci și bei o cafea. Fără probleme. Și chiar  fără zahăr. Nimeni n-o să știe că ai fost tu, pentru că tu nu exiști de fapt. Te  afli în posesia propriului certificat de deces. E puțin bizar să te uiți așa la el.  
Simți un gol în stomac. Același gol pe care îl simți când duci flori la pro priul mormânt. În loc de asta, deschizi frumos ușa și zîmbești. Ți se oferă  un ceai. Completezi un formular. Până când te dezmeticești bine, te-ai în surat cu casierița și fiul vostru se numește Hector. V-ați mutat, desigur, în  alt oraș, iar tu trăiești sub numele unui tip care a murit pe bune. Cineva ți-a  aranjat chestia asta și tu i-ai dat o geantă cu bani la miezul nopții undeva pe  o șosea în mijlocul la nimic. Lucrezi într-un bar noaptea, iar ziua încerci să  vinzi proteze. Ați dori un picior? O mână? Sunt foarte rezistente și nu e  nevoie să le scoateți când faceți baie. Avem chiar și mai multe culori.  Dumneavoastră și noua dumneavoastră mână verde veți fi sufletul oricărei  petreceri! Fiul tău se înhăitează cu o haită de derbedei și fură din magazine.  Vinde iarbă prin niște spelunci infecte și odată s-a făcut mangă și a spart  capul unui puști. Nevastă-ta te detestă și consideră că tot ce nu merge e  vina ta, dar nu ți-ar spune nici s-o pici cu ceară. Are o slujbă mai bine plă tită decât a ta și suspectezi că și-o trage cu șeful. Începi să devii conștient de  propria imaterialitate. Deși din exterior viața ta pare obișnuită, tu nu exiști  de fapt. Așa că într-o bună zi dispari. 
Bărbatul care nu există își ia pe el geaca de piele maro și iese din casă.  Nu-și ia nici cheile, nici telefonul. Lasă în schimb un bilet spunând că nu  se mai întoarce, pentru ca ei să nu-l dea dispărut și să pună poliția pe urma  lui. Pentru prima oară după mult timp, începe să se simtă real. Nu e  nimeni. Nu e nimeni și ar putea fi absolut oricine. Nu e legat de absolut  nimic. Poate merge oriunde. În mintea lui, încă persistă imaginea acelui co ridor. Poate a regretat întotdeauna că nu a apăsat atunci pe trăgaci. Poate ar  fi fost același lucru. Există multe situații fără ieșire, și există și oameni care le  numesc ’destin’. Ca și cum cuiva i s-ar fi pus pata pe tine și indiferent cum  te comporți, va insista să te facă să suferi. În schimb, poți mereu să o iei la  sănătoasa. Poate în ziua aia ar fi trebuit doar să-ți bei cafeaua și să te ții de parte de clădirea aia. 

Nimic

Porţile se închid una după alta. Nu a mai rămas nimic. E atât de întuneric  încât nu-ţi poţi vedea faţa. Râul curge neîntrerupt spre alte locuri mai  eterne. Se sting culorile şi se face noapte în orăşelul „Nimic”. „Nimic” este  un oraş mic dintr-o zonă montană. Aici oamenii trăiesc de pe o zi pe alta,  iar memoriile lor sunt ca o ceaţă densă şi rară. Ei sunt mici de statură şi nu  prea vorbăreţi. Se îmbracă în haine identice aşa că ţi-e imposibil să-ţi dai  seama care sunt bărbaţi şi care sunt femei. Toţi au părul scurt şi negru, iar  robele lor sunt de culoare galbenă. Îşi câştigă existenţa din cultivarea napi lor. Ei cultivă, ei mănâncă. Se pare că se descurcă destul de bine, aşa că nu  au nicio legătură cu lumea exterioară. Hainele şi alte obiecte necesare şi le confecţionează din extract de nap. Pot face absolut orice din napi, chiar şi  aţă dentară. Sunt dentişti foarte buni în orăşelul Nimic. 
Ea a ajuns acolo într-o dimineaţă de toamnă târzie, rătăcindu-se pe  acele meleaguri din cauza faptului că a ratat momentul exact al saltului cu  paraşuta. A sărit cu o secundă mai devreme, dar din cauza asta, locaţia ate rizării a fost suficient de deviată, mai ales că bătea vântul. 
La început, existenţa unui astfel de orăşel i s-a părut imposibilă, dar  locuind acolo pentru un timp, a aflat că era cu mult mai plauzibilă decât  existenţa ei anterioară dintr-o mare metropolă. Oamenii aceia mici vorbeau  o limbă simplă, care făcea prin comparaţie ca orice alta limbă să pară com plicată. Aveai nevoie de cel mult o zi ca să înveţi limba aceea. Locuitorii ora şului Nimic nu cunoşteau alte limbi. 
Şami se înţelegea bine cu acei oameni, pentru că erau atât de diferiţi  faţă de oamenii obişnuiţi. Nu prea vorbeau, nu manifestau interese, nu  aveau aspiraţii. Îşi duceau pur şi simplu viaţa într-un mod banal, gândin du-se cel mult la un „mâine” probabil. Nu zâmbeau şi nu plângeau. Şami  credea că era pentru că erau 100% fericiţi. Sau nu. Se trezea dimineaţa, se  spăla, mânca, apoi se ducea să-şi ajute gazdele pe ogorul de napi. Locuia la o  familie formată dintr-un bărbat şi o femeie de aproximativ 30 de ani, care  nu aveau copii. Totuşi, dacă se gândea mai bine, nicio familie din oraş nu  avea copii. Oare de ce? Atunci cum se înmulţeau? Şami presupunea impo sibilul: poate că erau nemuritori! Poate nu-i interesa nimic, pentru că  puteau face tot ce vroiau tot restul eternităţii! Probabil de-aia aveau nişte  vieţi atât de simple şi de plictisitoare. Chipuri fade şi inexpresive. 
După ce ajuta familia pe ogorul de napi, Şami lua prânzul singură în  foişorul din grădină. Deşi erau mereu napi, parcă mereu aveau gustul dife rit. Prânzul era preparat de menajera casei. După-amiaza, Şami obişnuia să  deseneze câte ceva sau să stea pur şi simplu să respire aerul proaspăt de  munte în momentul apusului spectaculos. Se culca foarte devreme, dar  înainte de culcare întotdeauna stătea puţin degeaba, doar lăsând lumina  ciudată să îi intre în piele. Era lumina unei lumânări speciale făcute din  napi. Lumina era la fel, dar umbrele aveau o nuanţă ciudată. Oricum, pentru Şami, lumina unei lumânări era şi aşa ceva deosebit ca să mai ob serve şi umbra acesteia. Închidea ochii sub cearceafurile moi şi dormea  mereu fără vise. Dimineaţa se scula şi o lua de la capăt. 
Aşa au trecut foarte multe zile. Timpul îşi pierdea valoarea cu uşu rinţă, iar obişnuinţa se instala şi peste faţa ei cu brutalitate. Expresia ei de venea de asemenea neutră. Era atât de singură încât nici nu mai avea faţă de  cine să-şi recunoască singurătatea. Într-o zi, a început şi ea să poarte o robă  galbenă. S-a tuns scurt. Era mai comod aşa. S-a specializat în rafinarea vinu lui de napi. Răsuflarea ei avea mirosul unei lumânări arse de mult. 
Paraşuta cu care aterizase o arsese de mult. Vechile ei haine încă mai  erau într-un cufăr. Cerceii ei împodobeau sfeşnicul lumânării de ceva ani  de acum. Cursese ceara peste ei şi erau ca şi sigilaţi înăuntru. Strălucirea lor  pierise. 
Era iarnă când câinele a ajuns în Nimic. Era foarte obosit de pe  drum. Vroia să se odihnească undeva, cât mai repede. Şac nu era un câine  obişnuit - el poseda limbajul şi inteligenţa fiinţelor umane. Călătorise prin  toată lumea şi văzuse o grămadă de lucruri miraculoase şi înspăimântătoare  deopotrivă. Dar nimic nu-l putuse pregăti pentru Nimic. Oriunde se uita,  vedea resemnare şi prostie. Lehamite. Letargie. Şac se simţea ciudat, ca şi  cum stomacul i se strângea într-un ghem de blană de pisică. Neplăcută sen zaţie! Păşea într-o lume seacă. Apoi a zărit-o pe Şami. Şi-a dat seama ime diat că nu era o localnică şi a întrebat-o: 
–Ce faci aici? 
Ea l-a privit sec. 
–Stau. Aici stau. 
–Ah, a părut el să înţeleagă. Şi îţi place aici? a întrebat el. 
–Da, a răspuns ea sec. 
Şac nu ştia să mai zică, aşa că a tăcut. Şami a făcut stânga-mprejur şi a  intrat în casă. Nici măcar un câine vorbitor nu o mai impresiona. Şac a închis ochii şi s-a culcat pe preşul de napi din faţa casei ei.  Oftând, a devenit una cu preşul şi a dispărut complet. Nimeni nu-şi amin tea să-l fi întâlnit vreodată. În orăşelul Nimic sunt oameni buni. Au dispărut şi ei.

More by Anna Kalimar

Un înger

“Ssst, vezi că vine.”  Bărbații își țin respirația și nu mișcă, ghemuiți în gang. Prin fața lor trece o  femeie într-un pardesiu verde, cu geantă, pantofi și mănuși din piele de  șarpe. Tocurile ei scot un sunet ascuțit și din părul ei strâns în coc au căzut  câteva șuvițe. Aleea pietonală e plină de lume ieșită la cumpărături, iar  femeia face notă discordantă cu luxul ei ieșit din comun. Cu toate acestea,  nimeni nu o fluieră, ba chiar unii oameni se dau din calea ei când o văd  venind.   “Haide, acum.” șoptește bărbatul mai în vârstă celuilalt și cei doi se  furișează pe urmele ei.   O urmă...
Written in RO by Anna Kalimar

Exilul

Patul era ca o corabie care străpungea apele nopții. Ei doi, îmbrățișați, aveau textura unui val întunecat, străfulgerat când și când de câte o rază de lumină.Corabia plutea lin și misterios, iar în jur peisajul era doar întinderea nesfârșită a apelor, fără însă ca aceasta să fie înspăimântătoare. Se regăsiseră de puțin timp.  Câteodată se jucau tenis. Câteodată chiar mai beau și o bere după. Astfel de tovărășii efemere se legau de multe ori între angajații singuratici care fuseseră transferați în acel oraș. În general, preferau să transfere necăsătoriți. Totuși, curios lucru, rareori aceștia...
Written in RO by Anna Kalimar
More in RO

Revolta inversă

Viața lui cu Carmen Ottomanyi începuse foarte abrupt la sfîrșitul clasei a  unșpea. În ziua în care se hotărîse să plece din oraș, se dusese s-o caute pe  tipa înaltă dintr-o clasă alăturată, una Fahrida (ta-su era din Iran), care își  zicea însă Frida. Pleca din oraș pentru că avea convingerea că dacă pleci li mitările tale vor rămîne în urmă, o convingere absurdă, însă pe care dacă   nu ajungi niciodată s-o ai ești demn de milă. O găsise pe această Frida cu o  gașcă de fete, în spatele clădirii, fumînd și rîzînd. Se fuma încă pe-atunci,  chiar și în licee de snobi ca Suber-ul, sau mai ales a...
Written in RO by Cătălin Pavel

Cerul să fie senin

      Înainte de a merge în celula lui – voi înainta cu lentoare, ca să mi-o ia înainte sunetul curb al cizmelor mele, vreau să se știe că mă îndrept într-acolo –, înșurubez becul în aplica de pe tavanul biroului meu. Când pare deja înșurubat, îl apăs cu mai multă putere și, imediat, se aude trosnetul acela de zăpadă în interiorul filetului. Un muget neînsemnat care spune ceva și despre mine, despre cum gestionez locul acesta.       Pătrund în galeria de la etajul al doilea. Celulele sunt foarte aproape. Alături de fereastra albă, în scaunul lui, Im picotește cu brațele încrucișate. Când îi vâ...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

Stația de epurare a apei

Se plimba încetișor încolo și încoace prin fața unui grup de barăci de șantier, frecându-și mâinile reci una de cealaltă. Doi cormorani planau ușor în depărtare, deasupra râului. După câteva minute, a început să se uite în jur și a verificat SMS-ul pe care îl primise cu o zi în urmă. „Buna, Petra, actiunea statia de epurare maine la opt. Intalnire in fața podului, in dreptul grupului de baraci A.“ L-a mai citit de trei ori înainte ca lumina afișajului să se stingă. Vechea stație de epurare și cea nouă, care își disputau gunoiul provenit din întregul oraș, erau plasate spate în spate pe o insul...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Anna Háblová

Comuniune

– O fi aici?  – Pe hârtie e trecută adresa asta, ți se pare cunoscută?  – Din câte-mi aduc aminte, aici era un loc viran. Era mai simplu  dacă ne preciza numele restaurantului.  – Ți l-a spus când te-a sunat.  – Trebuie să fie aici, am răspuns eu, punând avariile la mașină, hotă rât să parchez.  – Sun-o pe soră-ta, așa ne lămurim.  – Nu l-am reținut fiindcă m-am gândit că nu venim. Nici măcar n-o  cunosc pe puștoaică.  – Au fost foarte drăguți că ne-au invitat. Ar putea fi momentul po trivit să... Știi...  – Știu, știu, i-am retezat-o, fără chef de alte reproșuri.  – Cât e ceasul?  Luz și-a sc...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Roberto Osa

Very Important Person

Iar m-am holbat toată ziua la cifrele de deasupra liftului. 8... 7... 6... 5... 4... 3... 2... 1... — Bună dimineața, domnule Seljak.  Îl salut mereu, că doar îmi fac treaba ca un profesionist. Îmi răspunde tăcând, că doar și el e profesionist. Când am noroc, pe fața lui împietrită răsare o cută. Dacă are o zi bună, ridică sprânceana dreaptă de parcă mi-ar spune: „Știu că ești aici, dar am preocupări de director.“ De multe ori mi-am zis să-l las în pace. Fiindcă mă ignoră, să-i răspund și eu ignorându-l. Dar mama m-a învățat că trebuie să mă port frumos cu oamenii care poartă costum și cravată...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman

N-am fost, dar acum sunt. Sensibilă la fiecare schimbare a vremii

Vântul mi-a suflat zăpadă mai întâi în față, pe o parte a canalului, iar apoi, după ce am traversat pe cealaltă parte a podului, în spate, ceea ce a făcut întregul proces ceva mai plăcut. În această direcție pot contempla peisajul mai ușor, fără să clipesc. Canalul nu este deocamdată complet înghețat, dar va fi peste câteva zile. Aproape cu siguranță. La început, părea o iluzie optică, dar în curând m-am convins că o lebădă se chinuie să străbată suprafața semiînghețată din mijlocul canalului. Se încordează și își face drum prin gheață, puțin câte puțin, încet, dar consecvent.  Trebuie să ne o...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović