View Colofon
Original text "Amanhã" written in PT by Patrícia Patriarca,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Mâine

Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Întinsă pe spate în confortul molatic al așternuturilor, cu ochii fixați într-un punct invizibil din tavanul camerei, Carlota încerca din greu să-și regleze respirația tulburată de visul anxios care o trezise. Nici măcar nu-și mai amintea ce visase, însă rămăsese cu senzația de disperare care a obligat-o să se trezească. Și, încă de la trezirea abruptă din miezul nopții, tot încerca în toate felurile care-i treceau prin minte să își domolească ritmul cardiac, dar fără succes. A renunțat, a dat pătura la o parte și s-a ridicat din pat, nu înainte de a auzi o reclamație sub formă de mieunat din partea lui Matias, motanul tărcat, portocaliu, care se odihnea liniștit lângă ea. Desculță, simțind frigul din cameră și lăsându-l să-i amintească de realitate, s-a îndreptat spre bucătărie. Nu îi era foame, nici sete, nici nu știa ce căuta acolo, dar se forța să-și facă de lucru, să lase aceste mici activități să îndepărteze aburul care-i învăluia capul ca o ceață deasă. A pus apă la fiert și, fără să vadă bine ce alegea, a luat un pliculeț de ceai. A simțit un fior care n-avea legătură cu temperatura și, neliniștită, a turnat apa în ceașcă și s-a dus să se așeze pe canapea, înfășurată într-o pătură, încercând să fugă de gândurile care se încăpățânau să nu-i dea pace. Matias, care o urmărise până la bucătărie, frecându-se de picioarele ei, ca să-și facă simțită prezența, i s-a urcat în poală și, torcând zgomotos, s-a întins, cu burta în sus, ca să fie răsfățat. Asta a mai liniștit-o puțin. Matias era compania perfectă și sedativul ideal pentru aceste tremurături nocturne. El și muzica. Așa că și-a pus căștile în urechi și a încercat să lase muzica să o poarte către un loc calm, unde anxietatea și disperarea nu ajungeau până la ea.
Dimineața a găsit-o în același loc, cu muzica încă sunându-i în urechi și cu ochii deschiși către perspectiva unei noi zile. Gândurile negre care până acum se pierdeau în noapte au început să rămână și peste zi. Chiar în acel moment mintea sa era o încrengătură dezordonată de dorințe și voințe care n-aveau nimic de-a face cu realitatea. Până la urmă, de unde ar putea să vină disperarea asta? Are legătură cu ceea ce crede societatea că e necesar și vital pentru a fi fericit. Carlota se considerase mereu o persoană norocoasă. Are un job care îi oferă stabilitate financiară, o familie considerată normală și drăgăstoasă, și o relație stabilă care își urmează cursul inevitabil. În ochii mamei, Eduardo reprezenta perechea perfectă. Atent și dulce, avea mereu o blândețe în priviri care îi era adresată doar ei. Siguranța era cuvântul care îl descria cel mai bine și nu își amintea să se fi certat vreodată. Vorbeau despre cum vor locui împreună, cum se vor căsători și vor forma o familie. Sâmbete acasă și cine cu prietenii, duminici, prânzuri cu familia și plimbări la malul mării. Copiii la cele mai bune școli și cine la restaurante bune. Pare idilic, nu-i așa? Așa gândea și ea, erau lucrurile pe care le credea necesare pentru viitorul și fericirea ei, dar acum îndoielile întunecau orizontul. 

Se surprindea de multe ori rămânând cu ochii la acele înșelătoare ale ceasului, care marcau trecerea timpului, și se mira că nu-și dăduse seama unde se dusese tot acel timp pe care ar fi trebuit să îl folosească la ceva productiv, dar care i se scursese printre degete. Se surprindea dorindu-și să oprească timpul, acest terorist al păcii sale, acest hoț de vise pe care le tot amâna. Ajunsese să îl creadă dușmanul ei. Toți îi spuneau că trecuse deja vremea de pus pirostriile, de întemeiat o familie, de contribuit la creșterea natalității. Dar niciodată, nici măcar o singură dată, nici măcar pentru o clipă, nu o întrebase cineva cum se simte, dacă e fericită, dacă asta e realitatea pe care și-o dorește. Și, pe de-o parte, era bine așa. Nu era sigură ce răspuns ar fi dat, nu era sigură ce își dorea, nu voia să se abată de la drumul pe care un om, sau mai mulți, îl trăsaseră pentru ea, ca și cum ar fi fost vorba de liniile din palmă. Ca și cum destinul ei ar fi fost hotărât de oricine altcineva în afară de ea. Pentru câteva clipe, simțea un fel de armistițiu între anxietatea care îi paraliza mișcările, o pauză de la acele gânduri negre, un răgaz de la senzația de a fi închisă, fără aer, cu pereți care se strâng în jurul ei și îi fură puținul spațiu pe care îl are. Asta se întâmpla când era cu el, când simțea căldura îmbrățișării, acea senzație care o asigura că totul va fi bine, acea familiaritate care îi arăta că lucrurile nu stăteau chiar atât de rău, nimic nu era chiar atât de iremediabil. Cu siguranță aveau să ajungă la liman, cu siguranță drumul cu el avea să fie calm, fără mari furtuni, fără mari spaime sau frământări. Și, în același timp, tocmai această siguranță o gâtuia, îi fura somnul. Din mări calme nu ies marinari buni. Unde era intensitatea care îi ghidase mereu existența? Unde era dogoarea unei cerți strașnice urmate de dogoarea pasiunii unei minunate nopți de amor? Unde erau urcușurile și coborâșurile unei vieți trăite așa cum trebuie? Unde era ea? Mânată de aceste întrebări care nu-i dădeau pace, cu inima grea și sufletul înnegurat, s-a dus să se întâlnească cu Eduardo, să mai dea o șansă relației lor, să încerce să înțeleagă ce voia de fapt, ce ar face-o de fapt fericită.
Soarele își începuse coborâșul, pictând cerul în tonuri portocalii și fierbinți, și i-a găsit întinși într-o barcă de pescari, veche și urât mirositoare, legănați de blândul balans al mareei. 

Carlota și Eduardo se plimbaseră mână-n mână, pe marginea apei, până la un sat de pescari, unde multe bărci zăceau nemișcate în așteptarea unor zile mai bune. La insistențele Carlotei, Eduardo a fost până la urmă de acord să se suie într-o barcă și au rămas așa, unul în brațele celuilalt, în tăcere, ascultând pur și simplu liniștea plajei abandonate. Carlota stătea cu capul pe pieptul lui, simțindu-i bătaia puternică și ritmată a inimii, gândindu-se că în acel moment, în acea clipă infinită avea totul pentru a se simți în pace deplină. Ar fi trebuit să aibă inima și sufletul pline. Senzația de căldură dată de corpul lui Eduardo lipit de al ei, îmbrățișarea lui, gustul dulce al săruturilor pe care i le oferea repetat ar fi trebuit să fie suficiente ca să fie fericită. Cu toate astea, nu era chiar așa. Înăuntrul ei, ceva nu se potrivea. Ca și cum un pătrat ar încearca să se potrivească într-un triunghi. Oricât se străduia, își închipuia, insista, nu reușea nimic. Erau două piese care se loveau constant, care se împotriveau una alteia. A suspinat scurt și s-a pregătit să se întoarcă la realitate. Oricât s-ar fi gândit și răzgândit și oricât ar fi încercat să dea sens gândurilor, nu reușea să înțeleagă de ce toate acestea nu erau de ajuns. Nu era din lipsă de dragoste, fiindcă nu-și dorea să fie împreună, pur și simplu, nu reușea să se imagineze împărtășind totul cu el. Exista o latură a ei care era încă ascunsă de restul lumii, o latură a ei pe care o păzea ca pe o comoară, o latură a ei închisă între ziduri de piatră puternice și robuste, și încă nu se simțea pregătită s-o dea la iveală.

De ceva vreme, se simțea incompletă și nemulțumită. Simțea că, de când erau împreună, se pierduse printre cărările timpului. Erau momente în care nu era sigură dacă persoana care o privește acum din oglindă și cea de la începutul relației erau una și aceeași. Observa că strălucirea pe care o avea mereu în privire își pierduse din intensitate și surâsul spontan care o însoțea mereu se transformase într-o grimasă obligatorie, ca să-i asigure pe ceilalți că e aceeași persoană. Dar nu mai era. Nu își mai dădea seama dacă făcea anumite lucruri pentru a-i fi lui pe plac sau dacă îi făceau ei plăcere. Nu își mai amintea de câtă vreme nu mai alesese ceva pentru ea, fără să se mai gândească la nimeni altcineva. Și chiar credea că venise vremea să facă ceva în această privință. Nu voia să mai stea pe gânduri, toate celulele din corp strigau, o implorau să acționeze și să iasă din inerția în care se găsea. Vremea schimbării era acum, înainte de a rămâne pietrificată într-o viață pe care nu și-o dorea.
Carlota a tras aer în piept și a oftat. Nu a fost de ajuns și a mai oftat încă o dată. De data aceasta i-a ieșit unul dintre acele suspine profunde prin care se umple întreg corpul cu oxigenul necesar pentru mari schimbări, s-a ridicat, îndepărtându-i căldura, și a rostit cuvintele simple și puține care ajung mereu să schimbe totul: „Trebuie să stăm de vorbă.“ Cum să spui cuiva că nu e vorba de lipsa dragostei, că nu a greșit cu nimic, că problema nu e la el, ci la tine. Cum să-i explice că nemulțumirea și nefericirea o omoară încetul cu încetul, că tot ce îi poate oferi Eduardo nu mai e suficient pentru ea. În cele din urmă, să-l întrebe cum de nu și-a dat seama de nimic, cum nu a reușit să vadă că acea Carlota de care se îndrăgostise el se estompase până ajunsese un miraj. N-a reușit să găsească metoda perfectă, nici ideală, pentru că, la final, au rămas două inimi care s-au frânt, două vieți care au fost întrerupte, visuri care s-au evaporat ca fumul, lacrimi care au curs șiroaie fără oprire, țipete înăbușite și o relație care s-a terminat.
În drumul spre casă, chiar dacă își simțea inima făcută bucăți, chiar dacă simțea durere în locuri în care niciodată nu ar fi crezut că e posibil, chiar dacă lacrimile nu au contenit, o parte din ea a simțit că luase decizia corectă și că adoptase cea mai bună atitudine posibilă. Cum să poată să îl facă pe Eduardo fericit, dacă ea se pierduse pe drum, dacă nu se simțea ea însăși, dacă era nefericită? Când a deschis ușa, Matias a întâmpinat-o ca și cum ar fi înțeles starea de spirit a stăpânei. S-a frecat de picioarele ei, a cerut atenție și a vrut în poală. Nimic mai bun pentru a îmbunătăți starea de spirit, ca dragostea necondiționată a celor care ne vor mereu binele. 

Timpul a trecut cu pasul de nestrămutat pe care numai el îl știe, fără zăgaz și fără să aștepte pe nimeni. Zilele au făcut loc nopților și nopțile au adus somnuri odihnitoare, lăsând neliniștea să se scurgă prin ochiurile timpului, ca nisipul dintr-o clepsidră. A început să observe mici schimbări, mici modificări nu doar la ea, ci mai ales în felul în care se simțea în propria piele. Coșmarurile s-au refugiat într-o parte a creierului peste care tronează uitarea. Greutatea și negura anxietății și-au luat zborul și s-au dus departe. În sfârșit se trezea cu zâmbetul pe buze, mulțumită de cele mai neînsemnate lucruri pe care încetase să le mai observe. Carlota era cunoscută pentru lumina zâmbetului său, pentru bucuria pe care o emana prin toți porii. În ultima vreme, Carlota stătuse ascunsă, închisă într-o cutie mică, dar, din fericire, găsise cheia și o eliberase. Regăsise bucuria unui apus, dansa de una singură, se simțea din nou frumoasă și completă. O bucura să încerce lucruri noi și să se plimbe haihui. Învățase să își regăsească vocea, să fie îndrăgostită de feluritele nuanțe ale esenței sale. Învățase că pierderea, câteodată, aduce victoria și, pierzându-l pe Eduardo, se câștigase pe sine, se regăsise. Înțelesese că mai important e ce își dorește ea și nu ce consideră societatea important. Ea e cea mai importantă și așa are să fie mereu.

More by Iolanda Vasile

O bombă luminează noaptea din Marão

Degetele mele îngroșate de muncă și de bătrânețe îmi zgârie pomeții de fiecare dată când îmi șterg lacrimile astea care nu îmi dau pace. Sunt convinsă că marea nu are sfârșit și nu știu de unde îmi tot apare câte-o supărare, de vreme ce sunt moartă pe dinăuntru. Când se termină totul, nu există pace? Nu am văzut niciodată marea, dar știu cum se fac drumurile. Nimeni nu poate stăpâni apa, curge mereu unde vrea ea, dar eu știu s-o adun și să mă folosesc de încăpățânarea ei, înainte să-mi scape și să meargă până departe, să umple spațiile necunoașterii mele. Încă nu am măsurat cât de mare este ui...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Tapioca

Huruitul motorului de la camioneta asociației a fost cel care a anunțat ora prânzului în acea zi, în care soarele ardea atât de tare, încât nici nu se mai vedea. Bătrânul stătea sub smochin, purtând o cămașă foarte murdară, fără nasturi, și o grimasă ironică pe buzele închise între care ținea o țigară. S-a uitat la braziliancă – două pete mari și ude la subsuori și spatele uniformei la fel de îmbibat –, a urmărit-o cum cobora din mașină, cum a mers să ia caserolele și s-a îndreptat către anexa folosită pe post de bucătărie, unde stătea de obicei. — Nene João! Nene João! Râsul îi încrețea toate...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Lucruri care nu se schimbă niciodată

Și pe atunci, golit de frica ta, de asta ridicam mâna cerând să o cobori pe a ta. Și mâna ta cobora, muzică de lift, caldă ca o chiflă, avea vene ca muchiile cobrelor care sunt mereu tăcute, îți rodeai unghiile până se strângeau ca scoicile, și mâna ta cobora coborâșuri, ca să o urmeze pe a mea și ne înnodam prin aceste râme care sunt degetele. Bietul de tine. Înainte de asta m-ai ținut în brațe, murmurai cântece de leagăn în miezul nopții pe când ai fi avut și tu nevoie să sforăi. M-ai șters la fund de nenumărate ori, mi-ai atins cu râmele rahatul care atârna ca un balast și mi-ai uscat haine...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Presiune

Presiune, presiune, depresie. A fost atât de rapidă, a venit subit, ziua în care totul s-a schimbat.   S-a terminat internetul, de la o zi la alta, într-o clipă, imediat, dintr-o suflare.  Chiar așa: s-a terminat internetul, foarte repede, presiune, presiune, depresie. João a fost primul care și-a dat seama, pentru că el a inventat sfârșitul internetului. Era în drum spre muncă, deprimat, plecase de acasă de la maică-sa, care avea o depresie clinică, diagnosticată, justificatoare. Presiune, presiune, depresie, João se gândea ce înseamnă depresia. Filozofa, iar asta e mai enervant decât orice. ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Jurnalul unei portugheze în Angola

Ani la rând am fost bombardată cu povești despre Angola. Povești diametral opuse, fie ale celor care se îndrăgostesc din prima clipă și se simt ca acasă, fie ale celor care urăsc Angola și nu reușesc să se adapteze. Acel gen de povești mirobolante care par inventate, pentru că mereu o parte din noi crede că ar putea fi adevărate. Întotdeauna mi s-a părut că exagerează destul de mult și, vorba proverbului, „Cine povestește înflorește“, așa că nici aici nu lipseau înfloriturile. Ani întregi am stat la îndoială dacă să cunosc sau nu această țară atât de mistică. Uneori, mă gândeam că e o țară pe ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca
More in RO

Copac monstru copil copac

Nici măcar acum nu știm cum de-a înghițit Oscar sămânța sau unde a gă sit-o. Nu înțelegem cum a putut crește copacul înlăuntrul lui, cum a ger minat sămânța nestingherită în epigastru, după spusele doctorului, irigată  doar de secrețiile biliare ale copilului. La șapte ani, tot doctorul ne-a spus,  stomacul își face treaba de minune. Corpul lui Oscar al nostru – pe atunci,  încă era Oscar al nostru – a îngăduit copacului să crească, rădăcinilor să se  întindă prin intestine și trunchiului să se lungească subțire, ceremonios,  de-a lungul esofagului, către gură, dibuind cu ramurile lumina soare...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Bubblegum Blues

23 de euro și 40 de cenți. Suma este afișată în cifre de un verde brotac pe  ecranul casei de marcat, lângă ghișeu. Mâini palide, ridate pun monezi gal bene și maronii în sertăraș, prudent, una câte una, lângă o bancnotă de do uăzeci de euro. Imediat după aceea, scrâș, aceleași mâini închid fermoarul  portmoneului din piele în timp ce vocea aferentă, de femeie, face zgomote  liniștitoare.  - Gata, gata că primești și tu un bilețel, îi șoptește doamna câinelui,  care, la fel ca și ea, rămâne în afara cadrului.  Atunci când sertărașul alunecă înapoi spre ea, monezile au dispărut  și-n el sunt do...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels

Aleea Zorilor: începutul

Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, și nici nu poate fi  altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să  semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atât adevăr cât  să încapă, totuși, într-o frază, fie ea și ultima, căci adevărul are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există, și trebuie  spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea își are ade vărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puțin, iar  fraza aceasta e dreptul meu ...
Written in RO by Andrei Crăciun

Natalya

Imediat ce am aflat că problema era evaziunea fiscală, l-am sunat pe conta bilul meu auzi, Zeferino, ce căcat e ăsta, ia explică-mi ce căcat e ăsta, mi-ai zis că  ai totul sub control, că să ignor scrisorile de la finanțe că te ocupi tu de  toate, explică-mi ce căcat e ăsta, și pe Misé, căreia îi dădusem cu doar două zile în urmă un inel de zirconiu  foarte decent, trebuie să dăm bijuteria înapoi, prințeso, îți explic mai încolo mi-am spălat mațele cu două calmante și jumătate de sticlă de vodcă, m-am  întins pe canapea și mi-am pus laptopul pe jos să vomite foi de Excel, ca, în  cazul în care...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by Valério Romão

Cerul să fie senin

      Înainte de a merge în celula lui – voi înainta cu lentoare, ca să mi-o ia înainte sunetul curb al cizmelor mele, vreau să se știe că mă îndrept într-acolo –, înșurubez becul în aplica de pe tavanul biroului meu. Când pare deja înșurubat, îl apăs cu mai multă putere și, imediat, se aude trosnetul acela de zăpadă în interiorul filetului. Un muget neînsemnat care spune ceva și despre mine, despre cum gestionez locul acesta.       Pătrund în galeria de la etajul al doilea. Celulele sunt foarte aproape. Alături de fereastra albă, în scaunul lui, Im picotește cu brațele încrucișate. Când îi vâ...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

Exilul

Patul era ca o corabie care străpungea apele nopții. Ei doi, îmbrățișați, aveau textura unui val întunecat, străfulgerat când și când de câte o rază de lumină.Corabia plutea lin și misterios, iar în jur peisajul era doar întinderea nesfârșită a apelor, fără însă ca aceasta să fie înspăimântătoare. Se regăsiseră de puțin timp.  Câteodată se jucau tenis. Câteodată chiar mai beau și o bere după. Astfel de tovărășii efemere se legau de multe ori între angajații singuratici care fuseseră transferați în acel oraș. În general, preferau să transfere necăsătoriți. Totuși, curios lucru, rareori aceștia...
Written in RO by Anna Kalimar