View Colofon
Original text "Los seres vivos" written in ES by Mariana Torres,
Other translations
Published in edition #1 2017-2019

Ființele vii

Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Capitolul 1 / Joi, 12:31

Mama s-a stins încet, în singurătate. 
Cauza morții, declară medicii, a fost o intoxicație. Mama, otrăvită. Ce tâmpenie. 
Nu m-am certat cu medicii, m-am mărginit să semnez hârtiile și să  mă ocup de înmormântare. Mama își cunoștea foarte bine rafturile cu lea curi. Întotdeauna a măsurat dozele cu precizie. Nu greșea. Fetiței mele i-am  spus, deocamdată, versiunea oficială, intoxicarea. Într-o bună zi, îi voi măr turisi eu însămi că bunica ei s-a sinucis. 
Copila a fost de față tot timpul, după ce i-am dat vestea am dus-o la  morgă. A stat lipită de mine în timpul înmormântării și slujbei pe care  Raul s-a încăpățânat să o organizeze. I-am explicat de fiecare dată, amăn unțit, ce se petrecea, ca să înțeleagă că bunica ei murise. Să se împace cu  asta. Raul propusese să o lase acasă cu bona zilele acelea, dar eu știu că, în asemenea cazuri, cel mai bine este să vadă totul. Trebuie să vezi și să atingi  moartea ca să te obișnuiești cu ea. Când a murit Adrian nu m-au lăsat să-l  văd. Dacă cineva moare și nu ți se îngăduie să-l vezi e și mai rău. Se ivesc  niște găuri negre înțesate de îndoieli care te apasă toată viața, grele ca niște  lespezi. Odată cu trecerea timpului, în interiorul lor se tot acumulează murdărie și, la un moment dat, devin cu neputință de curățat. 
Sunt ca apartamentul mamei, în care s-au tot adunat obiecte. Nu știu dacă-l voi putea elibera sau dacă voi putea face curat în doar  patru zile. Peste patru zile plecăm la Madrid, iar astăzi e din nou joi. A  trecut o săptămână de la moartea mamei. Raul s-a oferit să-mi dea o mână  de ajutor, a stăruit să-i lăsăm pe băieții de la firma de mutări să golească  apartamentul mamei. 
Însă e ceva ce trebuie să duc la bun sfârșit singură. 
Cu mâinile mele. 
Am vândut apartamentul atât de repede, încât n-am avut răgaz să  mă obișnuiesc cu gândul celor ce se petreceau. Mi-ar plăcea să păstrez doar  pianul. Vreau să iau pianul și, poate, borcănașele de pe rafturile cu leacuri  ale mamei. Mi-au plăcut dintotdeauna. Mi-amintesc cum, în copilărie,  citeam etichetele cu voce tare, iar denumirile sunau melodios atunci când  le pronunțam una după alta. 
Borax. Cremă de tartar. Balsam verde. 
Să le rostesc asemenea unui descântec. 
Îmi place și acum să citesc cuvintele pictate cu negru pe borcănașele  din porțelan, îngrijit caligrafiate, să ating buclele în care se prelungesc lite rele rotunjite. 
Nu voi lua toate borcănașele deoarece ocupă un perete întreg. Acum sunt goale. Primul lucru pe care l-am făcut după ce am găsit-o pe mama moartă în pat a fost să golesc rafturile cu leacuri. Mama s-a tratat singură  toată viața cu buruienile ei. Pentru rețete folosea borcănașele de pe raftul  de sus. Când am rămas însărcinată a golit restul borcănașelor. A făcut  schimbări în casă doar pentru a o feri pe Sara de pericole. A instalat încuie tori cu protecție la sertare, a prins etajerele în perete și a folosit apărători  pentru colțurile măsuțelor scunde. Fără îndoială, nu voi păstra nimic alt ceva de la mama în afară de borcănașele de pe rafturile cu leacuri. Și pianul. 
O să așez totul în sufrageria noului nostru apartament din  Barcelona. Ar încăpea până la cinci borcănașe laolaltă, unul alături de celă lalt, pe capacul închis al pianului. 
Salcie albă. Mătrăgună. Frunze de cimișir. 
Înainte de a elibera sufrageria am de parcurs tot apartamentul  mamei. Trebuie să urmez o ordine logică pentru a face totul cum se cuvine.  Așa cum i-ar fi plăcut ei. Pentru ca apartamentul să nu vină peste mine. Să  încep cu bucătăria, care se află la capătul holului, să străbat de acolo –  punctul zero – încăperile casei în ordine inversă, dinspre ultima către  prima, golindu-le de obiectele adunate, ca și cum le-ar pustii o plagă de lă custe. Și să ajung la sufragerie. 
Să las fosta cameră a lui Adrian la sfârșit. 
Cum ar fi procedat și ea. 
Când am intrat în apartament în ziua morții mamei, toate ferestrele  erau deschise. Apartamentul are șapte încăperi, cu două, trei sau patru fe restre fiecare. În loc de ferestre propriu-zise, sufrageria are uși vitrate cu ob loane de lemn care se deschid într-un balconaș. Pe partea aceasta,  apartamentul dă înspre stradă. Când ușile de la balcon sunt larg deschise,  obloanele se lovesc de geam. Ușurel. Când am intrat în apartamentul  mamei joia trecută, totul se mișca în ritmul adierii vântului, ca și cum s-ar fi  trezit la viață și-ar fi strigat. 
Când am intrat, curentul și frigul făceau parte din casă. Mama era  întinsă pe pat și părea adormită. Totuși, am știut că murise încă dinainte să  o văd, de îndată ce am intrat. Am știut după felul în care mi se împotrivea  curentul când am descuiat ușa cu setul meu de chei. 
A fost nevoie să mă opintesc din toate puterile. 
Pentru ca sufletul să-i urce direct la cer, mama fusese precaută și  murise cu toate ferestrele deschise. 
În mai puțin de trei ceasuri am vârât jumătate din bucătărie în cutii.  Nu m-am străduit să ambalez nimic cu grijă fiindcă totul va ajunge la  gunoi. Nu e o problemă dacă se sparge o ceașcă. 
Apartamentul mamei are șapte camere și toate sunt înțesate de  obiecte. Mama avea tendința de a acumula obsesiv. Păstra totul în casă, aco perea pereții, îi capitona cu rafturi pline până la refuz. Iar de când boala îi fusese diagnosticată pentru prima dată, în ultimele luni, începuse să așeze  obiecte în locuri nepotrivite. Banii, prin ceainice, de pildă, sau andrelele, în  sertarul cu tacâmuri. 
Însă nu mă așteptam să găsesc aici, în cămara din bucătărie, tocmai  deasupra coșurilor pline ochi cu mere și portocale, pantofii mei de lac. A  trebuit să mă urc pe un taburet ca să ajung la ei. Sunt neatinși, strălucitori  de parcă ar fi fost lustruiți cu o zi înainte. Șireturile, tari ca piatra, sunt  legate într-o fundă fără cusur. 
Erau pantofii mei de duminică, pe care îi purtam când vizitam întâi  mormântul tatei, apoi pe al lui Adrian. În anul morților. I-am purtat  pentru întâia oară la înmormântarea tatei, despre după-amiaza aceea îmi  amintesc că am petrecut ceasuri în șir lustruindu-i cu o cârpă, să-i fac să  strălucească. 
Deoarece de câte ori îi isprăveam de lustruit și îi încălțam, Adrian mă  călca numai ca să-i murdărească din nou. Și trebuia s-o iau de la capăt. Din după-amiaza aceea îmi mai amintesc că bunicul neamț s-a apro piat de noi și mi-a spus că sunt niște pantofi perfecți. Și a reușit, grație unui  soi de farmec pe care îl exercita asupra lui Adrian, să-l convingă să mă lase  în pace. Îl vedeam pentru prima dată. Îmi amintesc vocea lui gravă și felul  de a pronunța consoanele. Germana pe care o vorbea era diferită de cea pe  care o învățam la școală, și o rostea altfel decât tata, parcă sacadat. În du pă-amiaza aceea, bunicul a stat tot timpul cu fratele meu care se ținea după  el ca un cățel ascultător. 
Când și-a luat rămas bun de la noi și l-a luat pe Adrian, s-a lăsat pe  vine ca să stea de vorbă cu mine. M-a privit în ochi. Mi-a spus că fratele  meu o să fie bine și că o să aibă grijă de el el. Însă Adrian a murit la câteva  luni după înmormântarea tatei. I-au trimis trupul din Germania într-un  sicriu artizanal, fabricat la unul dintre atelierele bunicului. Am avut parte  de altă înmormântare, alt mormânt. 
Anul morților. 
Cred că atunci a început declinul mamei. Repeta întruna că familia  tatei era blestemată deoarece confecționa sicrie. Și că blestemul ăsta era vin ovat de toate. Și că era mai bine că Adrian murise, decât să facă sicrie și să  înfrumusețeze cadavre. Când spunea asta, își făcea imediat cruce. 
În anul morților, am mers cu toții la cimitir în fiecare duminică.  Nu-mi amintesc din drumurile acelea decât acești pantofi negri și cât de  important devenise pentru mine să-i țin curați. Dacă reușeam să-i fac să  strălucească îndeajuns, pantofii mergeau singuri. 
Nu trebuia să fac niciun efort. 
Îmi amintesc ecoul pe care-l făceau tocurile când pășeam cu pantofii  de lac pe aleea asfaltată. La cimitir era de dorit să faci zgomot, pentru ca  morții să știe în fiecare clipă unde suntem, și să mergi repede, foarte repede, ca nici măcar din nebăgare de seamă să nu zăbovești deasupra unui mort  care nu e al tău. Îmi amintesc că pantofii mă strângeau la degete, mai ales  când zilele s-au lungit și a venit căldura. 
Anul acela n-am plecat nicăieri în vacanță. 
Din întregul meu costum de doliu, pantofii de lac erau singurii care  îmi plăceau. În anul morților, mama m-a silit să mă îmbrac în negru, mai  ales după înmormântarea lui Adrian. Uniforma era singura îmbrăcăminte  de altă culoare pe care o puteam purta. Acum, când țin pantofii în mână,  mi se par ridicoli. 
Și miros a mere stricate. 
Îmi plăcea să-i lustruiesc până ce îmi zăream fața în luciul lor. Erau  pantofi oglindă. Când mergeam prin cimitir, mama nu-mi îngăduia să mă  opresc, oricât praf am fi stârnit în mers. Când dădeam să mă opresc ca să  șterg pantofii, mă trăgea de braț. Ne grăbeam foarte mult, deși acasă nu ne  aștepta nimeni. Pe braț îmi rămâneau urme roșiatice. Mama ducea mereu  un buchet cu trei flori. În mers, ținea buchetul în jos, cu cele trei flori  înspre pământ, umplându-se de praf. 
O floare era pentru fratele meu, cealaltă pentru tata. 
Acum, când ating șireturile, simt trecerea anilor, sunt rigide,  aproape fosilizate, ca și cum ar fi rămas foarte mult timp în aceeași poziție.  Aveam picioarele atât de mici când i-am încălțat prima dată, încât lui  Adrian, care pe atunci avea piciorul cu doar câțiva milimetri mai lung decât  mine, nu i se potriveau. În ziua înmormântării tatei, încercase să-i încalțe  doar ca să mă necăjească. Până ce a apărut bunicul și l-a luat cu el. Iar de  atunci, ca să o spun pe a dreaptă, nu m-a mai necăjit. 
A fost ultima dată când l-am văzut. 
Mă gândesc la asta și îmi simt mâinile calde, simt că în ele ia naștere o  pornire, dau să se miște ca să-mi fac cruce, îmi vine să desenez cu degetele  pe frunte semnul crucii, cum făcea mama. În schimb, le scutur, le distrag  atenția, îmi iau gândul de la asta. 
Întinse în palma mea, șireturile par două vipere subțirele. Le încolă cesc, le vâr în pantofi, fiecare într-un pantof, și le împing până la capăt, le  îndes la vârf. Din exterior nu se mai zăresc. Acum, sunt doar niște pantofi  fără șireturi. Inofensivi. 
Dau să așez pantofii în aceeași cutie în care adun celelalte obiecte,  dar mă răzgândesc. Îi las pe podea, ca să aduc o cutie nouă. Pentru ca noua  cutie să țină mai bine, folosesc de două ori mai multă bandă adezivă. Apuc  pantofii de lac care s-au umplut de praf de la mâinile mele murdare și îi vâr  în cutia asta goală. 
Nu-i curăț. 
Cutia asta o pun deoparte și o însemnez cu carioca. Scriu cu litere  roșii, mari: mama.

More by Oana-Dana Balaş

Comuniune

– O fi aici?  – Pe hârtie e trecută adresa asta, ți se pare cunoscută?  – Din câte-mi aduc aminte, aici era un loc viran. Era mai simplu  dacă ne preciza numele restaurantului.  – Ți l-a spus când te-a sunat.  – Trebuie să fie aici, am răspuns eu, punând avariile la mașină, hotă rât să parchez.  – Sun-o pe soră-ta, așa ne lămurim.  – Nu l-am reținut fiindcă m-am gândit că nu venim. Nici măcar n-o  cunosc pe puștoaică.  – Au fost foarte drăguți că ne-au invitat. Ar putea fi momentul po trivit să... Știi...  – Știu, știu, i-am retezat-o, fără chef de alte reproșuri.  – Cât e ceasul?  Luz și-a sc...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Roberto Osa

Nu hrăniți maimuțele

Luz aștepta în bătaia soarelui de mai bine de o jumătate de oră. Din când în  când, străbătea trotuarul de la un capăt la altul pentru a-și dezmorți picioa rele și ușura povara pântecelui. Privirea îi aluneca iute printre mașinile care circulau pe bulevard, mai ales când se auzea un motor accelerând brusc.  Dar nimic.  Hotărî să se ferească de căldură adăpostindu-se sub streașina unei  clădiri. Chiar în clipa aceea, din spatele unui autobuz țâșni șerpuind micul  automobil de culoare roșie. Luz îl văzu pe Jaime cum frâna și claxona de  mai multe ori, de parcă ar fi așteptat-o de o bună bucată d...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Roberto Osa

Strâmbi

În seara aceea mă striga și nu părea că are de gând să se oprească. – Mamă. Mamă! Rostea cuvântul astfel, oferindu-mi-l mie și încă perii în timp ce se ghemuia în întunericul de ceară, înțesat de jucării (sin gura lui posesiune). M-a strigat din nou, ridicând mai mult vocea, iar eu  mi-am abătut privirea și am mângâiat fundul paharului cu whisky până ce  umezeala a trecut pe buricul degetului.  Cuvântul era bine cusut de creierul lui de când era bebeluș. Am încremenit cu privirea ațintită la forma irizată și încăpățânată a  picăturii. Nu era o crimă să-l las să învețe ce înseamnă frigul sau cu...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

Hidro

– Nicăieri nu-i ca acasă, zice Saúl scoțându-și inelele pe rând.  Ivanka înaintează până în mijlocul cabinei și se oprește. O să mai aș tepte puțin. Îl urmărește mișcându-se pe lângă pat, mai repede, pentru ca  lumina roșiatică să-i estompeze corpolența iar respirația să se îndrepte către  freamătul oceanului. De fapt, a orchestrat o modalitate minuțioasă de a se  împrăştia prin încăpere în mici insule din sine însuși. S-a descălțat iute.  Sacoul cade, moale, pe cuier. Butonii auriți și papionul ajung pe noptieră.  Cu câtă atenție. Detaliile acestea o înconjoară.  – Ce ușurare că am scăpat de ...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

Copac monstru copil copac

Nici măcar acum nu știm cum de-a înghițit Oscar sămânța sau unde a gă sit-o. Nu înțelegem cum a putut crește copacul înlăuntrul lui, cum a ger minat sămânța nestingherită în epigastru, după spusele doctorului, irigată  doar de secrețiile biliare ale copilului. La șapte ani, tot doctorul ne-a spus,  stomacul își face treaba de minune. Corpul lui Oscar al nostru – pe atunci,  încă era Oscar al nostru – a îngăduit copacului să crească, rădăcinilor să se  întindă prin intestine și trunchiului să se lungească subțire, ceremonios,  de-a lungul esofagului, către gură, dibuind cu ramurile lumina soare...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Paranteză

      Bănuiesc că nici ceea ce avem mai de încredere – simţurile, cu alte cuvinte, ce vedem, auzim sau percepem cu corpul nostru – nu se dovedește de încredere în împrejurări precum moartea unui părinte, naşterea unui copil sau primejdia de-a muri lovit de o mașină. Acum, că l-am înmormântat pe tata şi, în sfârşit, sunt singur cu gândurile mele, constat că ieri, la capelă, la fel ca în urmă cu treizeci de ani, timpul a stat în loc. Da, preţ de câteva secunde. Şi s-a întâmplat din nou. Am ştiut de îndată că este vorba de acelaşi fenomen pe care îl trăisem în copilărie.       Şi în seara aceea e...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Cerul să fie senin

      Înainte de a merge în celula lui – voi înainta cu lentoare, ca să mi-o ia înainte sunetul curb al cizmelor mele, vreau să se știe că mă îndrept într-acolo –, înșurubez becul în aplica de pe tavanul biroului meu. Când pare deja înșurubat, îl apăs cu mai multă putere și, imediat, se aude trosnetul acela de zăpadă în interiorul filetului. Un muget neînsemnat care spune ceva și despre mine, despre cum gestionez locul acesta.       Pătrund în galeria de la etajul al doilea. Celulele sunt foarte aproape. Alături de fereastra albă, în scaunul lui, Im picotește cu brațele încrucișate. Când îi vâ...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira
More in RO

Reuniunea

Gata. Mi-am strâns bagajul, costumul în husă, limba de pantofi și am predat cheia. Până acasă am de condus șase ore, însă drumul e mai scurt la întors. Cobor geamul și, cu capul afară, străbat tot mai repede bulevardul principal al orașului. Răcorit de seară și de viteză, aerul îmi rade obrajii și-mi amintește de asprimea unui burete demachiant. Am un ten sensibil și nu suport ușor tratamentul de care au parte prezentatorii de știri ca să nu apară ca o lună plină pe sticlă – să li se aplice pe față un strat de pudră, care apoi să fie răzuit cu acei bureți scămoși. Când n-am mai suportat senzaț...
Written in RO by Alexandru Potcoavă

Un final fericit

      M-a trezit ploaia. Mi s-a strecurat în vis și pentru o clipă nu mi-am dat seama de pe ce planetă vine. Înotam în infinitul Pacificului. Știu că era Pacificul, l-am văzut la emisiunile TV. Înotam în apa de culoarea turcoazului și cristalului. Așa spun în reportaje, turcoaz și cristal. Pe șolduri îmi atârnau șiragurile de mărgele cu care se leagă costumul de baie. Îl știu din fotografii. Primul meu costum de baie, pentru copii. Cerul își cobora cortina în timp ce făceam nodul. Picături grele îmi cădeau pe frunte și pe mâinile întinse, deveneau din ce în ce mai dense și mai grele, până ce a...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

Presiune

Presiune, presiune, depresie. A fost atât de rapidă, a venit subit, ziua în care totul s-a schimbat.   S-a terminat internetul, de la o zi la alta, într-o clipă, imediat, dintr-o suflare.  Chiar așa: s-a terminat internetul, foarte repede, presiune, presiune, depresie. João a fost primul care și-a dat seama, pentru că el a inventat sfârșitul internetului. Era în drum spre muncă, deprimat, plecase de acasă de la maică-sa, care avea o depresie clinică, diagnosticată, justificatoare. Presiune, presiune, depresie, João se gândea ce înseamnă depresia. Filozofa, iar asta e mai enervant decât orice. ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Cu păsările am în comun cerul

Uneori devine de-a dreptul insuportabil. Plescăie așa de tare, că mă trezesc. Și, în afară de asta, se mai și ceartă, cui să-i revină cea mai bună bucățică, încât nu mai pot să adorm. Se aude totul, deși am ferestre duble, iar ramele sunt etanșate. Una ar vrea semințe de dovleac, cealaltă de in, fiindcă sună drăguț când le crănțăni, cele mai tinere se reped la firimiturile de pâine, femelele nu vor niciodată plăcintă cu jumări. Cine ar crede că sturzul cântător, măcăleandrul, pițigoiul albastru și florintele nu vor să-și îndese în aparatul digestiv tot ce au la îndemână. Locuitorii ăștia ai pa...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Portasarlumea

(din romanul Nicio clipă Portasar, Ed. Cartea Românească, 2015) Acolo Lucas este atît de iute încît aleargă și imaginile noi abia apucă să le  înlocuiască pe cele vechi la timp. Vîntul suflă în liniște și eficient, frecări  foarte mici. Livezile sînt înconjurate de pădure și în pădure, prin procedeul  plimbării, Lucas a găsit un tei foarte mare, cu frunzele albicioase pe spate,  cu o scorbură foarte mare la bază. Înăuntru se aflau nisip uscat și așternu turi pe care se poate dormi cînd plouă și o chisea. Acolo Lucas nu duce ni ciodată lipsă de numere pe care să le adune, să le înmulțească și...
Written in RO by Cătălin Pavel

Residence

Apartamentul 11  COPILUL  Pe acel copil, priviți-l bine.  În fiecare vară, acel copil are cu un an mai mult.  În fiecare vară, părul lui castaniu capătă în lumina soarelui o delicată  nuanță arămie, cu reflexe deschise. În fiecare vară, dimineața, umflă cauciu curile bmx-ului și pedalează în interiorul ansamblului rezidențial  Residence, de-a lungul gardului de piatră, în spatele căruia se ascunde și ur mărește pe furiș copiii de vârsta lui care bat mingea pe terenul bătătorit. Se  aud urlete și vorbe urâte de tot felul. Vorbe urâte pe care copilul nu le-a  spus niciodată.  Ansamblul Residenc...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Maurizio Amendola