Nici măcar acum nu știm cum de-a înghițit Oscar sămânța sau unde a gă sit-o. Nu înțelegem cum a putut crește copacul înlăuntrul lui, cum a ger minat sămânța nestingherită în epigastru, după spusele doctorului, irigată  doar de secrețiile biliare ale copilului. La șapte ani, tot doctorul ne-a spus,  stomacul își face treaba de minune. Corpul lui Oscar al nostru – pe atunci,  încă era Oscar al nostru – a îngăduit copacului să crească, rădăcinilor să se  întindă prin intestine și trunchiului să se lungească subțire, ceremonios,  de-a lungul esofagului, către gură, dibuind cu ramurile lumina soarelui.  Ceea ce știm sau vrem să credem este că arborele nu voia să-i facă niciun  rău, că acel copac monstru – cum îi spun când sunt singură și mă privesc în oglindă, rușinată și acum de fapta noastră – îl iubea. Într-un fel, Oscar și  copacul monstru erau unul și același, fiecare o parte din întreg. Astfel, ra murile care i-au crescut prin gât nu i-au străpuns niciodată pieptul, ci și-au  croit drum, răbdătoare. Întotdeauna fără a stânjeni. Întotdeauna fără a face  rău. Chiar dacă din afară părea altfel. 
Nu era un copac de rând, cu lemn și frunze obișnuite, căci lemnul  copacului monstru era flexibil ca un mușchi ascuns, de-o culoare asemănă toare cu a măruntaielor. Frunzele erau deosebit de delicate și verzi așa cum  trebuie să fie frunzele, însă numai până la jumătate. Începând de la pețiol  erau străbătute de niște capilare microscopice care, aproape fără a se zări,  colorau jumătatea inferioară a frunzei într-o nuanță roșiatică, asemenea  unei înserări. 
Ne-a luat destul de mult timp să ne dăm seama de toate acestea, de oarece invazia copacului monstru nu părea să-i aducă lui Oscar al nostru  decât bucurie. În acele zile dintâi, multora dintre noi ni s-a părut frumos și  mai sănătos ca oricând. Copilul plictisit și bolnăvicios de altădată devenise  un băiețel splendid, plin de energie. Nu stătea locului. Obrajii săi, de obicei  palizi, erau nespus de îmbujorați, ochii îi străluceau ca niciodată. E adevă rat că pielea, privită la anumite ceasuri ale zilei, căpătase o ușoară nuanță  verzuie, dar n-am vrut să ne facem griji pentru un asemenea fleac. A fost  prima noastră greșeală. N-am vrut nici să-l silim să-și dea jos căciula pe care  o purta mereu, de care nu se despărțea nici când se ducea la culcare și care începuse să miroasă vag a umezeală. Am interpretat toate acestea drept ciu dățenii deloc neobișnuite ale unui copil ca oricare altul. 
Am descoperit copacul în ziua în care Oscar a deschis gura ca să ne  strige și, în loc de strigăt, din gâtlej i-a răsărit o floare. Era delicată, aurie și  umedă, un boboc care părea că se teme să înflorească. De îndată ce Oscar  și-a dat seama că vrem să o retezăm, a închis gura și a refuzat să mai sufle o  
vorbă. N-a mai deschis gura până ce n-am pus la loc foarfecele de grădină și  nu ne-am îndepărtat la o distanță prudentă. Când a deschis-o, floarea s-a  ivit din nou, ceva mai îndrăzneață de data asta, și s-a deschis ușurel, pentru  a se încredința că nimeni nu voia s-o smulgă din copil. Chiar în ziua aceea, Oscar își dădu jos căciula pe care o purta de câteva săptămâni bune, pentru  a ne arăta crengile care se ițeau deja prin urechi, mlădioase și tinere, cu  frunze noi. 
Au nevoie de lumină. 
E tot ce ne-a spus, singura explicație pe care ne-a dat-o. A scuturat  din cap, bucuros că-și putea agita ramurile nestingherit. Noi eram atât de  surprinși, încât ni s-a tăiat respirația. Unii am vomitat. Alții am izbucnit în  plâns. Oscar ne-a îmbărbătat pe rând pe toți, ca și cum dintr-o dată rolurile  s-ar fi inversat, iar noi am fi devenit copiii de care el trebuia să aibă grijă.  Mai cu seamă, ne-a cerut să făgăduim că, indiferent ce s-ar întâmpla, nu  aveam să-l ducem niciodată la vreun medic. Că niciun medic nu avea să-l  examineze vreodată. 

*** 
După ce am descoperit copacul, unele dintre obiceiurile noastre s-au  schimbat. Orarul, de exemplu. Ceasurile de lumină erau atât de necesare  pentru Oscar, încât am învățat să ne ocupăm pe rând de plimbările în exte rior, astfel încât copilul să fie însoțit în permanență de un adult. Uneori,  unul dintre noi îl surprindea pe Oscar mângâindu-și delicat pântecele. Nu  s-a plâns niciodată de dureri și, până în ziua de azi, ne întrebăm dacă nu  cumva de teama unei posibile vizite la medic sau fiindcă era una dintre  acele dureri atât de firești în viață încât devin fascinante și tolerabile în egală  măsură. În lunile ce au urmat, copacul s-a înălțat foarte mult, la mai bine  de un metru deasupra capului său. Căciula, pierdută printre ramurile de  sus, trebuie să fi devenit un cuib de păsări. Copilul era silit să se aplece  pentru a intra în camera lui. În ciuda ramurilor, a frunzelor și a tot ceea ce  nu puteam zări din pricina înălțimii, lucrul acesta nu părea să-l stânje nească. N-am izbutit niciodată să pricepem această simbioză. Era ca și cum  pentru el lumea s-ar fi micșorat, brusc. 
Noaptea intram în camera lui pe nesimțite, să-l veghem în timp ce  dormea. A ajuns să ne placă să urmărim momentul acela care preceda  somnul adânc, când florile închise îi ieșeau din gură și se rânduiau de o  parte și de alta a capului, îmbrățișându-l și protejându-l. Dacă băiatul cădea  pradă unui coșmar și se foia, agitat, una dintre flori se deștepta de îndată  pentru a-l mângâia pe obraz, alinându-l. De asemenea, eram martori la  felul în care, în fiecare noapte, începea să plângă când dormea adânc.  Plângea potolit ceasuri în șir, fără scâncete, fără muci. Din ochii lui izvorau  pârâiașe de apă sărată care înmuiau cearșafurile, ramurile de pe gât și frun zele de la bază. Deși Oscar părea să doarmă liniștit, aveam mereu impresia  că odată cu fiecare lacrimă i se scurgea un crâmpei de viață. Totuși, în fie care dimineață nu părea să se fi întâmplat nimic rău, copilul cerea câteva pahare de apă proaspătă, căsca îndelung și apoi se freca la ochi, pe frunze și  pe întreg trupul, unde nu se zărea nici urmă de lacrimă. N-a știut niciodată  că-l urmăream în timp ce dormea. În zori, ne întorceam în camera noastră,  eram siguri că nu i-ar fi plăcut să afle cu ce ne îndeletniceam. 
Boala a apărut pe neașteptate. Nu știm dacă de vină au fost frigul, fe reastra deschisă, lipsa căciulii sau schimbarea de anotimp. Sau poate înce puse să bolească arborele monstru care, rămas fără cavități interioare unde  să-și răsfire rădăcinile, nu mai putea crește. Frunzele au căzut, treptat, din  două în două, porția obișnuită de lacrimi care le hrănea a devenit neîndes tulătoare, așa că se desprindeau, îngălbenite, asemenea frunzelor toamnei.  Ramurile păreau să se chircească. La fiecare pas al lui Oscar se desprindeau  tot mai multe frunze, cădeau singure, sub propria greutate. Uneori, le mă turam fără ca băiatul să-și dea seama. Însă el știa, firește că își dădea seama.  Oricât îi vorbeam de copaci care-și pierd frunzele în anumite anotimpuri  ale anului, el presimțea că pomul lui nu era dintr-aceștia și că nu era bine  că-și pierdea frunzele. 
Nu putea face altceva decât să se așeze la soare, să stea pe cât de ne mișcat îi era cu putință și să întindă bine brațele și picioarele pentru a  prinde razele soarelui care, acolo sus, se arăta din ce în ce mai stins sau mai  acoperit de nori. Florile, iar asta era speranța noastră, nu au căzut.  Rămăseseră mari și călduțe, patru dintre ele îi ieșeau, frumoase, pe gură și  se orânduiau în spatele capului, asemenea unei coroane aurite. Când Oscar  stătea nemișcat la soare, iar florile și razele piezișe îi luminau fața, părea  regele copacilor, un rege cu o coroană de flori aurite. Era o priveliște fără  seamăn. 
Dar văpaia soarelui scăpăta pe măsură ce înainta toamna, iar zilele  înnorate reveneau tot mai des. Oscar trebuia, așadar, să petreacă din ce în  ce mai multe ceasuri afară, nemișcat, cu ramurile întinse, pentru a profita  de fiecare rază de lumină. De asemenea, în fiecare noapte dormea tot mai  mult și vărsa râuri bogate de lacrimi sărate. În acel anotimp al anului, cea surile de lumină se împuținau treptat. 

*** 
După ce a venit iarna, am hotărât să anunțăm medicul. L-am deghizat în deajuns de bine încât băiatul să nu-și dea seama cine era. I l-am prezentat  drept o persoană care avusese, de asemenea, un copac în interior, iar copilul  a crezut povestea cu ochii închiși. Cert este că medicul s-a descurcat de  minune, a născocit un personaj foarte coerent, profitând de figura de ferigă  pe care o avea, cu barba care aducea a mușchi și cu ajutorul unor ierburi cu  care și-a vopsit limba în verde. Am socotit că Oscar era deja obosit, stătea  de multe zile așa, cu ramurile și brațele întinse ca să surprindă fărâma de soare care rămânea în exterior. Eram siguri că-și dorea să redevină la fel ca  ceilalți copii, că nu mai putea purta povara unui copac deja atât de mare și  de bolnav. Sau poate a fost o greșeală să vrem să redevină ca noi. Cum am  putea ști? 
Chiar și așa, am făcut-o. Noi eram adulții. Medicul copac fals i-a po vestit cum se extrage planta fără ca niciunul dintre ei să aibă de suferit. S-a  bizuit pe experiența lui, ne-a povestit cu sumedenie de amănunte cum reu șise să ducă totul la bun sfârșit, ba chiar i-a arătat băiatului fotografii cu  presupusul lui copac, care acum creștea fericit pe malul unui râu, înalt și cu  o coroană la fel de bogată ca oricare altul. Medicul i-a spus lui Oscar că,  odată cu trecerea timpului, copacul lui a dat roade, iar acum hrănea o fami lie întreagă. Copilul asculta cu toată silința de care era în stare, nu mai avea  vlagă nici să vorbească, în schimb ochii îi străluceau puternic în timp ce-și  mângâia ramurile și brațele și florile aurii. 
Prin urmare, chiar în seara aceea Oscar s-a învoit să ne lase să-l  tundem. I-am retezat ramurile cu toată delicatețea de care am fost în stare,  având mare grijă să nu rupem vlăstarii de pe crengile mai lungi, niște mlă dițe frumoase care se puteau păstra în apă pentru a face frunze noi. L-am  tuns împreună. El tremura neîncetat. Doi dintre noi îl țineam de mâini și  alți doi îi zvântam lacrimile care picurau de pe nas pe podea. Copilul a pălit  când, la sfârșit, i-am retezat florile din gură și i le-am așezat în mâină. Florile  erau și acum suculente și frumoase, la fel de aurii ca întotdeauna. 
L-am luat în braţe împreună, în cele din urmă fără să ne încurcăm în  ramuri, ce bucurie, l-am săltat la o palmă de pământ, apoi la două, ba chiar  am reușit să-l ridicăm cu toții. Oscar încerca să râdă ca noi, însă din gâtlej îi  ieșea ceva care aducea mai degrabă a sunet gutural, un fel de râgâit lemnos.  Era atât de plăcut să-l îmbrățișăm fără să ne împungă vreo ramură, încât nu  ne mai stătea gândul la altceva. Cât de dor ne fusese de el. A înghițit fără să  crâcnească fiertura pe care medicul arbore fals i-o pregătise pentru a da  afară rădăcinile din măruntaie, cât mai repede și cât mai întregi cu putință. 
Ne-am dus cu toții la culcare. A doua zi urma să răsădim cu băgare  de seamă ce mai rămăsese din copac, așa cum ne explicase medicul că tre buie să procedăm. În noaptea aceea, băiatul a închis ușa de la cameră și,  pentru prima dată, nu l-am mai putut urmări dormind. În schimb, am pe trecut noaptea veghind ramurile copacului puse în apă, până ce ne-a biruit  somnul. Eram liniștiți. Obosiți. Am dormit atât de mult, încât ne-a sur prins amiaza. Însă ne-a cuprins o amărăciune adâncă atunci când am des chis ochii și am băgat de seamă că florile, aurii, frumoase și umede în urmă  cu câteva ceasuri, erau acum abătute, mohorâte, veștejite. Ramurile își  pierduseră toată suplețea din ziua anterioară, iar acum, despărțite de Oscar,  deveniseră doar lemn tare și plin de așchii. Am dat fuga în camera copilu lui, având grijă să nu doborâm ușa. Oscar era întins pe pat, în poziție fetală, și părea să doarmă liniștit. Nu-i mai dăduseră vlăstari sau frunze. Ne-am  luat de mână cu emoție reținută și ne-am apropiat încet. I-am dezmierdat  obrajii, brațele, picioarele, pieptul. Până și pielea lui își recăpătase culoarea  palidă de altădată, de dinainte să fi înghițit sămânța. Băiatul răsufla liniștit,  străin de bucuria noastră. S-a deșteptat încetul cu încetul, nu l-am grăbit,  l-am așteptat, bucurându-ne de fiecare mișcare a lui de copil. 
Însă trebuie să ne fi înghețat zâmbetul pe buze când Oscar a deschis  ochii. Asta a schimbat totul. Ochii lui, aparent cei dintotdeauna, de aceeași  culoare și formă, deveniseră de nerecunoscut. Erau stinși, fără strălucire,  opaci. Atât de goi, încât ne năpădea o îngrijorare vlăguită când îl priveam.  Când i-am zărit ochii, ne-a cuprins o mâhnire adâncă, atât de intensă și de  molipsitoare încât ne-am dorit numai să murim. Ca și cum tristețea lui  Oscar ar fi plutit în aer și ne-ar fi pătruns prin piele, până în măruntaie.  Dintr-o dată, ne venea doar să ne îngropăm unii pe alții, să ne ascundem, să  ne acoperim, să adunăm mult pământ deasupra, să ne îndesăm bine, jos de  tot, în beznă. Să prindem rădăcini și să lăsăm viermii să ne mănânce. De  atunci, doar asta ne-a venit să facem.