Luz aștepta în bătaia soarelui de mai bine de o jumătate de oră. Din când în  când, străbătea trotuarul de la un capăt la altul pentru a-și dezmorți picioa rele și ușura povara pântecelui. Privirea îi aluneca iute printre mașinile care circulau pe bulevard, mai ales când se auzea un motor accelerând brusc.  Dar nimic. 
Hotărî să se ferească de căldură adăpostindu-se sub streașina unei  clădiri. Chiar în clipa aceea, din spatele unui autobuz țâșni șerpuind micul  automobil de culoare roșie. Luz îl văzu pe Jaime cum frâna și claxona de  mai multe ori, de parcă ar fi așteptat-o de o bună bucată de vreme. Mai  zăbovi la umbră. 
Jaime claxona întruna, așa că Luz traversă trotuarul și se urcă în  mașină înainte ca șeful ei să scoată capul pe fereastră și să întrebe cine era  imbecilul care nu se oprea din claxonat. 
− La mulți ani! zise Jaime. 
− Pornește, ai oprit neregulamentar. 
Luz se lipi de spătarul scaunului când Jaime ridică piciorul de pe  ambreiaj și acceleră. 
Mașina traversa sensurile giratorii unul după altul, iar ei nu scoteau  o vorbă. 
Odată ajunși la periferie, Luz zise: 
− Nu mergem acasă? 
Jaime afișă o expresie triumfătoare. 
− Uită-te sub scaun. 
Luz se aplecă cu greu peste burtă ca să ajungă la pachetul pe care  Jaime îl așezase acolo. Era o cutie de dimensiunile unei cărți, învelită în  hârtie de împachetat de culoare verde. 
În timp ce desfăcea panglica, Luz citi cu voce tare: 
− „Trăiește experiența”. 
− Asta o să și facem. 
− Acum? 
− Evident. Aniversarea e azi și... Voiam să mă revanșez într-un fel. − Să te revanșezi... 
− Păi... Jaime încerca să tragă de timp. În fine. Pentru cele întâm plate zilele astea. 
− Aha. 
Ieșiră din oraș și, câteva minute mai târziu, o apucară pe o șosea se cundară, mărginită de măslini. Luz porni radioul, care umplu tăcerea de-a  lungul kilometrilor rămași. 
După un răstimp, Luz zise din nou: 
− Și unde vom trăi experiența, dacă se poate ști? 
− Ție-ți plac animalele. 
− La nebunie. 
− În cazul ăsta, o să fie o mare reușită, ai să vezi. 
− E trei după-amiaza și n-am mâncat de prânz. 
Jaime întinse brațul în spatele scaunului pe care ședea ea și înșfăcă o  pungă de plastic pe care i-o așeză în poale. Luz îi examină conținutul: o  sticlă cu apă, un sandwich vegetarian, câteva batoane de ciocolată, un  pachet de biscuiți și două băuturi răcoritoare. 
− Acum, chiar sunt impresionată. 
Îndepărtă ambalajul de plastic al sandviciului și începu să mănânce. Luz tocmai isprăvea sandviciul când mașina se opri în fața unei  arcade pe care scria: „Safari: natura sălbatică la doi pași de casa ta”. La intrare, un tip îmbrăcat în costum de explorator le întinse niște  pliante și le explică regulile parcului: pot parcurge traseul cu mașina perso nală, dar este interzis să se dea jos; se pot face fotografii, dar fără a coborî  geamul; nu au voie să claxoneze și trebuie să acorde prioritate animalelor  sălbatice, care hălăduiesc în voie la fermă. Este cu desăvârșire interzis să le  dea de mâncare: „Mai ales maimuțelor, care sunt foarte sâcâitoare și pot  deveni violente” spuse, arătând spre drumul neasfaltat unde începea tra seul. 
Mașina înainta lent. Jaime stătea lipit de volan, parcă temându-se că  un rinocer s-ar fi putut năpusti asupra lor în orice clipă. Între timp, Luz lua  înghițituri mărunte din băutura răcoritoare și cerceta întinderea cu privi rea. 
Preț de câteva minute, mașina înaintă prin praf fără ca ei să zărească  nici picior de animal. 
− Uite, zise Jaime, frânând brusc. 
Două girafe trecură pe lângă ei la galop, iar pământul se cutremură  sub roțile mașinii. 
− Sunt mai mari decât par la televizor. 
− Eu am mai văzut girafe. 
− Când? 
− La grădina zoologică, în copilărie. 
Jaime așteptă preț de câteva secunde, după care intră în viteza întâi  iar automobilul se puse din nou în mișcare. 
Într-un țarc ședea un rinocer iar alături de gard se zărea un afiș:  „Kenny, rinocer alb. Republica Congo”. 
− Bine, dar e gri, zise Jaime. 
− „Alb” se referă la rasă. Cred. 
Merseră mai departe pe traseu. 
Sub un frasin, leul își făcea siesta, indiferent la curioși. 
− Ăsta-i cel mai deștept, zise Jaime. 
− La ce te referi? 
− Știi, chestia cu regele junglei.
− Nu. Nu știu. 
− Păi leoaica pleacă la vânătoare, iar leul stă tolănit, așteptând să i se  aducă prada. 
− Tu glumești? 
− Așa a fost dintotdeauna. 
− Nu-mi vine să-mi cred urechilor. 
− Vorbesc serios, vezi mereu așa ceva în documentare și enciclope dii, n-am inventat-o eu. 
− Deștept mai ești. 
Jaime hotărî să-și țină gura. Conduse în tăcere o bună bucată de  vreme. 
Trecură pe lângă un lac mic, pe malurile căruia pășteau trei zebre.  Luz se ridică în scaun și își apropie foarte mult fața de geam. − Oprește. 
Jaime frână cu prudență. Automobilul se opri la umbra unor copaci  uriași care mărgineau drumul. Printre trunchiurile lor, Luz admira în con tinuare zebrele. 
− Ce frumoase sunt! 
− Da’ maimuța-i urâtă ca muma pădurii. 
− Care maimuță? 
− Aia. Stă în copacul din dreapta, o vezi? 
Luz privi în sus. În copac ședea o maimuță mătăhăloasă cu blana de  culoare gri. 
− De unde știi că e femelă, nu mascul? 
− Uită-te la ghemotocul lipit de pântece. E puiul. 
− Da. Se poate. 
− Babuinii ăștia sunt al dracului de pociți. 
− Habar n-ai dacă sunt babuini sau macaci sau mai știu eu ce. − Sigur că știu. După blană. 
Maimuța încerca să îndepărteze ceva dintre urechile puiului. − În savană trăiesc mulți babuini. 
− Dar nu suntem în savană. În afară de asta, tu te-ai uitat în oglindă? − Mă compari cu un babuin? 
− Biata maimuță n-are nicio vină. 
− Haide, Luz, nu strica totul. 
− Nu stric nimic. 
− Totul mergea de minune, până când ai început... 
− Ai văzut asta? Luz își cuprinse pântecele cu ambele mâini, ca și  cum i l-ar fi arătat pentru prima dată. 
Privirea lui Jaime se abătu spre exterior. 
− Nu mă lua cu asta, șopti cu voce scăzută, aproape evitând răspunsul. 
− E și al tău, nu mai ocoli subiectul. 
− Nu-l ocolesc. Doar că... 
− Ce? 
− Mă rog... Eu știu? 
− Ești un laș. 
− Foarte bine. 
− Vreau să văd măcar o urmă de angajament din partea ta, poate-ți  dai seama ce ne așteaptă peste trei luni. 
− Nesuferită mai ești, șopti pentru sine dar cu voce suficient de ridi cată încât să-l audă și ea. 
Zebrele dispăruseră, iar între timp câțiva babuini începuseră să se  adune în jurul mașinii; unii se cățărau pe trunchiurile copacilor, alții amuș inau în apropierea roților. 
Luz și Jaime urmăreau babuinii și ascultau ghearele râcâind pe  pământ. Maimuța cu puiul se cățără mai sus pe ramuri până când, în cele  din urmă, pieri din vedere. Jaime privi dincolo de lac. Se auzea orăcăitul  broaștelor. 
− N-am zis niciodată că da. 
Nu o putea privi, dar rostind acele cuvinte simți că îi fierbe sângele. − Asta nu e viață, Jaime. 
− Niciodată. Nu ți-am spus niciodată că vreau. 
− Ce, credeai că-i ca un guturai? 
Jaime își sprijini mâinile pe volan. Privirea îi era ațintită acum spre  capătul drumului, pierdut printre copacii care păreau a se uni în depărtare. − N-ai coaie. 
− Iar mă iei cu asta... 
− Lașule. Ești un laș nenorocit, de rahat. 
Înainte ca Luz să poată continua, se auzi o creangă trosnind și, ime diat mai apoi, o maimuță se prăbuși pe capotă cu o asemenea forță încât  partea din mijloc se afundă. Luz țipă. Nu se oprise din țipat, când maimuța  se ridică pe labele din spate. Își dezvelise dinții într-un zâmbet șugubăț. 
Babuinii dimprejur începuseră să se risipească, dar cel de pe capotă  nu se clintea. 
− Maimuțoi nenorocit. Era să fac infarct, zise Jaime după ce-și  reveni din sperietură. Sper că au asigurare. Cineva trebuie să plătească  pentru asta. 
Luz strângea punga cu mâncare la piept, peste pântece. Scoase un  baton de ciocolată și se apucă să-l ronțăie. Babuinul o urmărea cu atenție. − Cred că i-e foame. 
Se apucă să caute ceva în pungă. 
− Luz, încetează cu tâmpeniile. 
− Era pe-aici, jur că am văzut unul înainte să...

Jaime dădea din mâini înspre parbriz, încercând să alunge maimuța. − Am găsit. 
Luz scoase din pungă un ambalaj lung și roșu. Îl apropie de nas, ca și  cum ar fi putut mirosi ciocolata fără să o desfacă, apoi îl întinse spre par briz. Maimuța ciocănea ușurel cu degetul în geam. 
− Zău? întrebă Jaime. 
Fața babuinului se apropia tot mai mult de geam. 
− Vrei să duci maimuța cu zăhărelul? 
Jaime întorcea cheia motorului, dar portiera din dreapta începuse să  se deschidă o clipă mai devreme, iar Luz coborâse deja din automobil. − Luz! 
Ea îl ignoră, nu mai avea ochi decât pentru maimuță, care înaintase  pe capotă, iar acum se afla foarte aproape de Luz și întindea botul spre ba tonul de ciocolată. 
− Urcă imediat. Jur că plec și te las aici. 
Huruitul motorului îl silea să ridice vocea. 
− Luz! 
Ea întinse brațul. Nu apucă să-l întindă pe de-a-ntregul, că maimuța  înșfăcase batonul de ciocolată. Dintr-un salt, se cuibări în adâncitură și  prinse a sfâșia ambalajul cu dinții. 
Pe Luz nu o surprinse îndemânarea animalului, care apucase bato nul de ciocolată de partea inferioară ca și cum n-ar fi vrut să se mânjească pe  degete. Mesteca liniștit, privind-o din când în când pe Luz cu ochii mici și  strălucitori, dar fără a-i acorda prea multă atenție, ca și cum, dintr-o dată,  ar fi făcut parte din peisaj. 
Jaime opri motorul și alunecă de pe scaunul lui spre portiera din  dreapta, implorând-o cu voce scăzută. 
− Urcă în mașină. Te rog. 
Maimuța avea dinții cafenii, lingea ambalajul și își sugea degetele  între o mușcătură și alta. Părea un copil. Un copil păros care se delecta cu  răsplata primită pentru bună purtare. 
Deasupra copacilor de pe malul opus al lacului cerul căpăta culoarea  însângerată a apusului, broaștele orăcăiau, din ce în ce mai aproape, în  vreme ce babuinul mesteca. 
Luz își împreună mâinile peste pântece fără a-și lua privirea de la  animal. 
− Nu, zise ea. Nu încă. 
Însă batonul de ciocolată era pe sfârşite.