El crede că lumea este formată din linii. Nu sunt paralele, nu-i pasă unde se  întâlnesc. Contează spațiul care le îndepărtează, ceea ce îl umple, ceea ce  naște și moare în timp ce le reține, neschimbate și imaginare, în singurăta tea celui care le observă. 
Este o linie… Orizontul este o linie între cer și golful Sant'Eufemia.  Adesea, dacă apusul soarelui este curat, Stromboli pare mai aproape. Arată  ca o piramidă aproape neagră, din vârf apare acel fum gri pufăit, aproape  imperceptibil, pe care Ortensio îl deosebește cu greu. Este o linie și cea for mată din pietrele care, la țărm, anunță linia de plutire. Rămân uscate, nu  sunt atinse de spuma mareei, nu sunt atrăgătoare în ochii celor care le  culeg, așa cum sunt pietricelele ridicate de pe fundul mării. Ortensio crede  că fundul, pentru aceste pietricele, este cel mai potrivit loc unde pot sta. 
Apoi mai e și plaja, mare ca deșertul. Un rând lung de plăci din  piatră, aranjate în perechi, o traversează. 
O taie în două ca o broderie neregulată pe un cearceaf. 
Pe acolo Ortensio merge încet pe jos spre mare. Se oprește la jumăta tea drumului, face acest lucru în fiecare dimineață. Este un bunic slab, cu  pielea uscată de soare și părul alb în contrast puternic cu pielea bronzată.  Are maieul băgat în pantalonii scurți, cu o curea din piele cu catarama ru ginită. Toate buzunarele sunt descusute, dar nu și cel din spate în care ține portofelul. În interior, câțiva euro și o fotografie: fiul, nora și nepotul, așe zați pe gardul de lemn al unei cabane de munte. Înconjurați de zăpadă,  zâmbesc cu toții. 
Tusea este singurul lucru care îi aduce aminte că a încetat să fumeze.  Trebuie să se oprească. I-a rămas, în nări, acel miros care se impregnează în  case când fumătorii pleacă, se deschid ferestrele, se caută un curent care să  poată îndepărta mirosul. Ortensio închide ochii și trage cât mai mult aer în  piept. Când îi redeschide, se întoarce și observă celelalte linii care repre zintă spațiul vieții sale. 
Este albă și întreruptă acea linie despărțitoare a drumului național  18. Din punctul în care se află, Ortensio nu poate vedea asfaltul. Strada este  suspendată și pentru a ajunge la plajă se trece pe sub drumul național prin tr-un tunel pătrat de vreo zece metri, unde un bărbat înalt, deschizându-și  brațele ca niște aripi, poate atinge pereții cu vârful degetelor. 
Dincolo de drumul național, unde pe ambii parapeți, buchete de  flori uscate rămân în ghivecele lor, se află clădirea „Residence” în care tră iește Ortensio. 
„Residence” se umple în iunie de cei care sunt obișnuiți să trăiască în altă  parte în anotimpurile care nu sunt vară. Mai și septembrie conțin un timp  care dispare.

Ortensio locuiește în apartamentul de la etajul 3, ultimul etaj. De  acolo poate să-și observe secreta lume personală și opera lui ia formă, cu loare și dimensiune. O face în fiecare zi, privește. Admiră de la balcon  imensitatea plajei, își imaginează că merge pe plăcile de piatră spre mare,  chiar acolo unde este acum. Își imaginează că se oprește la jumătatea dru mului, acolo, în acel mic loc care a devenit o pajiște, apoi un arhipelag de  mici plante înflorite, care nu au nimic de-a face cu cele uscate care acoperă  dunele. Astăzi, în sfârșit, vede copacii care umbresc deșertul. 
Ortensio se apropie să observe îndeaproape scoarțele creaturilor  sale, le-ar putea spune pe nume dacă le-ar fi dat unul. Cea mai de sus frunză  a primului copac pe care l-a plantat în urmă cu câțiva ani se află astăzi la  patru metri. Când își acoperă ochii să se uite la ea, Ortensio se întreabă ce  poate să fi simțit primul om care a aprins un foc. Un gând care îi amintește  de unul dintre cele două vise obișnuite ale sale: el e în centrul micii sale  păduri pe plajă și aceasta se aprinde brusc, flăcările înfășoară ramurile și  trunchiurile se rup, totul arde, palmele mâinilor sale încep să se topească.  Ortensio se trezește. Primul lucru pe care trebuie să-l facă este să deschidă  obloanele, să respire aer proaspăt și să-și alunge din minte fumul rămas din  vis. 
Balconul dormitorului dă spre grădina clădirii „Residence”, unde asper soarele automate udă iarba, dar udă și un leagăn ruginit și o masă lungă din  piatră de lavă. 
La vest, linia despărțitoare, cărarea de plăci din piatră care se strecoară în  insula verde a creaturilor sale, țărmul de pietre, orizontul. Stromboli,  poate. Totul rămâne la locul lui. 
La est, ultimele linii. 
Calea ferată, imediat în spatele clădirii Residence. Apoi, ridicând privirea,  suspendată, este autostrada Salerno - Reggio Calabria, o vână subțire prin tre măslinii care acoperă dealul. 
În sfârșit, ultima linie. Orizontul care separă pământul de cer. Acolo încearcă să se urce Ortensio, unde crede că ar fi celălalt capăt  al pământului în timpul celui de-al doilea vis obișnuit: fuge către vârf și se  împiedică, se ridică și în spatele său, destul de departe de ți se face frică, se  înalță din golf un val înalt de câțiva kilometri. 
E marea care își ia totul înapoi, în timp ce Ortensio urlă. 
Iartă-mă, cer iertare, nu cer nimic altceva.