Din 100 de date importante ale Imperiului Roman, Della Porta Editori,  Prefață de Arnaldo Marcone 

9 
11 septembrie. După mai mult de trei zile de lupte sângeroase în pădurea  Teutoburgică din nordul Germaniei, trei legiuni romane, sub conducerea  guvernatorului Publius Quinctilius Varus, au fost nimicite de o coaliție de  triburi germanice conduse de Arminius, prinț al tribului Cherusc. Șocul  provocat de știri la Roma este enorm: în urma înfrângerii, Augustus decide  să evacueze toate teritoriile dintre Rin și Elba cucerite de Drusus și apoi de  Tiberius (copiii soției sale Livia, născuți din prima căsătorie cu Tiberius  Claudius Nero) începând cu anul 12 î.Hr., renunțând la proiectul deja de marat de a le transforma într-o provincie romană. Din acest moment și  până în prezent, râul Rin va marca definitiv granița dintre lumea latină și  cea germanică. 

14 
19 august. Împăratul Augustus moare la Nola, în Campania, la vârsta de 75  de ani și după aproape patruzeci și patru de ani de guvernare. Este urmat de  Tiberius, fiu din prima căsătorie a soției sale Livia, adoptat ca moștenitor  de către împărat în anul 4 d.Hr., după moartea lui Gaius Cezar; cu aceeași  ocazie, Augustus îl obligase pe Tiberius să-l adopte, la rândul său, ca moș tenitor pe nepotul Germanicus, fiu al fratelui Drusus. Ca moștenire,  Augustus trimite Senatului o serie de texte, inclusiv o lucrare autobiogra fică, un memorial pentru Tiberius cu o mulțime de sfaturi de guvernare,  precum și instrucțiuni detaliate pentru propria sa divinizare.  Îndepărtându-se de exemplul lui Iulius Cezar, tatăl său adoptiv, Augustus  evitase întotdeauna să accepte onoruri divine publice în timpul vieții, re zervându-și-le numai pe cele postume; după moarte, va fi venerat cu titlul  de Divus Augustus ca zeu protector al stabilității Romei și a Imperiului  său; divinizarea, certificată de Senat printr-o măsură specială, va fi din acel  moment decretată pentru toți acei împărați care, în viață, s-au dovedit a fi  buni conducători și care au respectat prerogativele ordinului senatorial.  Totodată, din aceeași serie de documente face parte o relatare, scrisă de  Augustus însuși cu puțin timp înainte de moarte, despre campaniile mili tare întreprinse în timpul lungii sale cariere; textul este publicat, prin hotă rârea Senatului, în limba latină sau greacă în toate provinciile Imperiului  cu titlul Res gestae Divi Augusti (Realizările divinului Augustus).  Fragmentele mai multor exemplare gravate în piatră, provenind în special  din orașele din Asia Mică, au supraviețuit timpului, ceea ce permite refacerea textului în întregime; în acesta, Augustus prezintă, într-o formă foarte  concisă, un rezumat al inițiativelor sale politice și al acțiunilor militare,  precum și onorurile conferite lui de către Senat și de către poporul roman.  Succesorul său, Tiberius, care a devenit împărat la vârsta de 54 de ani, se  află în situația dificilă de a fi nevoit să gestioneze moștenirea grea a lui Augustus, fără a avea însă carisma predecesorului său. Firea sa susceptibilă  și retrasă dă naștere dimpotrivă unor neînțelegeri frecvente, mai ales cu cei  mai influenți membri ai Senatului, astfel încât istoriografia senatorială (re prezentată pentru noi, în primul rând, de către Analele lui Cornelius  Tacitus) îi face un portret întunecat, reprezentându-l ca un tiran ipocrit și  crud. Totuși, această reprezentare este destul de diferită de realitate: chiar  dacă se păstrează o continuitate absolută cu politica lui Augustus, Tiberius  va încerca de fapt să dea Principatului o dimensiune mai „republicană“ și  va căuta în mod constant cooperarea cu Senatul, participând la ședințele  sale, extinzându-i funcțiile administrative și juridice și încredințându-i  acestuia desemnarea de magistrați. 

17 
26 mai. Se sărbătorește la Roma triumful lui Germanicus, care în diverse  expediții militare peste fluviul Rin a învins în mod repetat triburile locale,  reușind să recupereze și o parte din drapelele pierdute de către Varus în  Pădurea Teutoburgică: printre prizonierii iluștri aduși la Roma și puși să  defileze în timpul Triumfului, se afla și Tusnelda, soția lui Arminius, îm preună cu fiul său nou-născut. În acel moment, tânărul moștenitor a lui  Tiberius se afla la apogeul popularității, în contrast puternic cu atmosfera  de dușmănie din jurul împăratului. Imediat după triumf, Germanicus este  trimis în est pentru a supraveghea includerea în administrația provincială  romană a fostelor state vasale Cappadocia, Cilicia și Commagene, ai căror  conducători muriseră de curând; cu toate acestea, în timpul acestei misi uni, el intră în conflict puternic cu Gnaeus Calpurnius Piso, guvernatorul  Siriei, pe care Tiberius i-l dăduse ca însoțitor și cu care se creează un conti nuu conflict de competențe. Când, pe 10 octombrie anul 19, Germanicus  moare în Antiohia la numai treizeci și trei de ani de o boală fulgerătoare, se  va răspândi bănuiala că ar fi fost însuși Tiberius cel care l-ar fi otrăvit, te mându-se de poplaritatea sa excesivă și folosindu-se de Piso drept executor  al crimei. În anul 17 murea istoricul Titus Livius; originar din Padova, pro venind dintr-o familie umilă și cu simpatii republicane, este amintit ca  autor al celei mai mari lucrări istorice în limba latină, Ab Urbe condita (De  la fundarea Romei), care narează istoria Romei de la originea orașului  până în epoca modernă: din această operă monumentală ne-au parvenit 35  de cărți, mai puțin de un sfert din lucrarea originală.

23 
În circumstanțe neclare moare Drusus Iulius Cezar, singurul fiu al lui  Tiberius și moștenitorul său natural după moartea lui Germanicus. Ca  urmare a acestei pierderi, împăratul se retrage și mai mult în el însuși: în  cele din urmă, câțiva ani mai târziu, în anul 27, abandoneză definitiv Roma  și se retrage la vila sa din insula Capri, de unde, în orice caz, nu va renunța  să-și îndeplinească sarcinile de guvernare. În aceste împrejurări, la Roma  câștigă o tot mai mare putere Lucius Aelius Seianus, ales de împărat ca pre fect pretorian sau conducător al gărzii sale personale; fiind reprezentantul  autorității imperiale în oraș și profitând de încrederea acordată lui de către  Tiberius, Sejanus destituie din funcții ordinul senatorial, începând procese împotriva oponenților politici și chiar împotriva unor membri ai familiei  imperiale, ajungând să controleze aproape fiecare aspect al vieții publice.  Aflând în cele din urmă despre comportamentul lui Seianus datorită de nunțului făcut de Antonia, văduva fratelui său Drusus, Tiberius va lua  măsuri pentru a-l elibera din funcție și a-l face să fie condamnat la moarte  de către Senat și executat pe 18 octombrie 31. Cu această ocazie, va fi clarifi cată în sfârșit cauza morții fiului lui Tiberius: fosta soție a lui Sejanus,  Apicata, va dezvălui că soțul ei îl otrăvise pe moștenitorul împăratului cu  opt ani în urmă, deoarece dorea să-l înlocuiască ca succesor desemnat; asa sinarea ar fi avut loc cu complicitatea Livillei, soția lui Drusus și amanta lui  Sejanus. Căderea puternicului prefect pretorian reprezintă primul caz de  conflict deschis între autoritatea împăratului și puterea administrată de un  înalt demnitar militar: un fenomen care se va repeta de mai multe ori în se colele următoare, dând naștere adesea la adevărate uzurpări de drepturi  prin victoria uneia sau celeilalte părti. 

29 
18 martie. În ajunul sărbătorilor Paștelui Evreiesc, guvernatorul Iudeii,  Pontius Pilat, la cererea Sinedriului din Ierusalim, ordonă condamnarea la  moarte prin crucificare a unui leader religios local, Isus din Nazaret; este  vorba despre un profet care a reușit să-și atragă o mulțime de discipoli, mai  ales persoane nevoiașe, și pe care preoții Templului îl consideră periculos,  deoarece propune o interpretare, în cheie pauperistică și cu potențial sub versiv, a așteptărilor mesianice ale poporului evreu. Condamnarea și execu tarea lui Isus nu-i oprește pe discipolii săi, care, conduși de brațul său  drept, Petru, încep să răspândească învățăturile maestrului lor și să anunțe  învierea sa din morți în comunitățile evreiești din Palestina și din Siria. 

37 
18 martie. Împăratul Tiberius moare la Miseno la vârsta de 77 de ani: de  îndată ce vestea ajunge la Roma, poporul își manifestă bucuria; între timp,  Senatul îl alege ca nou împărat, la vârsta de douăzeci și patru de ani, pe  Gaius, cel mai mic dintre fiii lui Germanicus și singurul supraviețuitor al  proceselor organizate de Sejanus. Tânărul este poreclit Caligula, însem nând „caliga mică”: caliga era un tip de încălțăminte din dotarea armatei  romane, pe care Gaius, crescut printre militari, fusese obișnuit s-o poarte  încă de mic. 
Puțin obișnuit cu echilibrul delicat care guvernase compromisul instituți onal elaborat de Augustus și menținut de Tiberius, Gaius adoptă de la în ceput un stil de guvernare bazat mai mult pe monarhie decât pe regimul  principatului, stabilind, de fapt, un tip elenistic de monarhie, similar cu  ceea ce experimentase Roma cu optzeci de ani înainte, în timpul dictaturii  lui Iulius Cezar. Dacă, pe de o parte, acest lucru duce la măsuri care obțin o  mare simpatie populară, cum ar fi amnistia și distribuirea liberă de ali mente și bani, pe de altă parte, dispare legătura cu tradițiile republicane ga rantată prin colaborarea respectuoasă între împărat și Senat, care este în  schimb menținut într-o inferioritate netă. Acest lucru provoacă, printre  persoanele de diferite ranguri aristocratice, o reticență din ce în ce mai mare  față de împărat, care în câțiva ani va duce la conspirația care îl va costa viața.  Atitudinea despotică a lui Gaius corespunde unei concepții divine a pute rii imperiale: Gaius, la fel ca Iulius Cezar înaintea lui, acceptă să fie venerat  din timpul vieții ca o divinitate, promovând cultul propriei persoane chiar  și de către membrii ordinului senatorial, o practică pe care predecesorii săi  evitaseră cu grijă s-o încurajeze. De-a lungul primei perioade a epocii impe riale și cel puțin până la începutul secolului al IV-lea, guvernul de la Roma  va oscila constant între polii opuși ai principatului și ai monarhiei, iar fie care împărat va avea propriul lui rol, de la caz la caz, cum ar fi cel de magis trat suprem al unei republici sau de autocrat cu puteri divine. 

41 
24 ianuarie. În urma unei conspirații la palat, împăratul Gaius este ucis la  vârsta de 28 de ani împreună cu soția Cesonia și fiica lui nou-născută. În  timp ce Senatul dezbate dacă să aleagă un nou împărat sau să restaureze un  guvern republican, soldații Gărzii Pretoriene îl proclamă împărat (după ce  a fost găsit în încăperile în care se ascundea) pe singurul supraviețuitor al familiei imperiale: Claudius, de cincizeci de ani, fratele mai mic al lui  Germanicus, care până atunci scăpase de orice complot de asasinare, fiind  considerat de toți incapabil să facă față treburilor statului. Noul împărat, din cauza unor infirmități congenitale, era șchiop și bâlbâit, motiv pentru  care a fost întotdeauna ținut departe de viața publică; dar el s-a dedicat stu diului și, în special, scrisului operelor istorice și enciclopedice. În ciuda aș teptărilor, Claudius se va dovedi a fi un politician abil și un administrator  excelent, readucând Principatul pe urmele tradiției augusteice, dar și dând  o rezolvare personală anumitor probleme necesare apărute în timpul trau 
maticei experiențe de guvernare a nepotului Gaius. Cea mai importantă  noutate a domniei lui Claudius este crearea unui sistem administrativ cen tralizat și eficient care se află în subordinea directă a împăratului, trecând  peste tradiționalele magistraturi ale republicii. În acest fel se reduce marja  de putere discreționară și clientelismul cu care senatorii au fost obișnuiți să  gestioneze afacerile publice, și în plus, pentru că majoritatea noilor biro crați sunt personaje de condiție socială umilă, călăreți sau liberți, de la care  Claudius se poate aștepta la mai multă încredere și supunere față de cele de monstrate de familiile puternice ale Senatului. Așadar, în această perioadă  începe procesul gradual de excludere a senatorilor din guvernarea efectivă a  Imperiului, proces ce se va finaliza două secole mai târziu. Claudius dă, de  asemenea, un nou impuls lucrărilor publice, construcției de noi apeducte  și a unui nou port la gura fluviului Tibru și reia expansiunea teritorială a  Imperiului: de fapt, extinde administrația provincială la mai multe foste  state vasale (Mauritania, Licia, Iudeea, Tracia) și începe cucerirea Britanniei care se va termina patruzeci de ani mai târziu, în timpul  Principatului lui Domițian.