View Colofon
Original text "Residence" written in IT by Maurizio Amendola,
Other translations
Published in edition #1 2017-2019

Residence

Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Maurizio Amendola

Apartamentul 11 
COPILUL 

Pe acel copil, priviți-l bine. 
În fiecare vară, acel copil are cu un an mai mult. 
În fiecare vară, părul lui castaniu capătă în lumina soarelui o delicată  nuanță arămie, cu reflexe deschise. În fiecare vară, dimineața, umflă cauciu curile bmx-ului și pedalează în interiorul ansamblului rezidențial  Residence, de-a lungul gardului de piatră, în spatele căruia se ascunde și ur mărește pe furiș copiii de vârsta lui care bat mingea pe terenul bătătorit. Se  aud urlete și vorbe urâte de tot felul. Vorbe urâte pe care copilul nu le-a  spus niciodată. 
Ansamblul Residence cuprinde două blocuri cu trei etaje, identice. Unul  este imaginea în oglindă a celuilalt. Le desparte o grădină cu iarba bătăto rită, un leagăn ici-colo. De jur împrejur, gardul de piatră. Desigur, există și  o poartă. 
Copilul nu iese niciodată. 
În fiecare vară, înainte de prânz, la parterul unuia dintre blocuri, sala de  jocuri se umple de copii. Sunt mult mai mari decât copilul. El îi urmărește  de la balcon (balconul cel scurt), de la etajul al treilea. Cu pumnii prinși pu ternic de grilajul negru și cu ochii care privesc în gol. 
Când copilul se uită în sus, el numără. 
Numără liniile, de la cea mai apropiată la cea mai îndepărtată. Gardul. 
Parapetul. 
Linia albă, linia despărțitoare. 
Al doilea parapet. Cel cu flori. 
Plaja. 
Orizontul. 
Apoi, numără cantitățile. 
Câte bărci. 
Câte umbrele. De câte culori. 
Câte persoane pe aleea care duce spre plajă. 
Câte pleacă. Câte se întorc. 
Câte mașini gonesc cu viteză pe drumul național. 
Câte spre sud. Câte spre nord. 
Câți băieți sunt în fața sălii de jocuri.  
Câte fete. 
Apoi, o voce. Îl cheamă la masă.
Între ora două și trei după-amiaza, toți cei din ansamblul Residence au  mâncat deja. O liniște totală. Copilul este uimit de modul în care chipul lui  dolofan intră perfect în spațiile goale desenate de balustrada neagră a balco nului (cel lung). Urmărește ferestrele clădirii opuse. Toate obloanele sunt  închise, toate cele douăsprezece. Mașinile parcate în jurul grădinii cu iarba bătătorită sunt de toate felurile. Două Mercedes, un BMW, un Fiat, un alt  Fiat, un Suzuki (un jeep cu o remorcă pentru barcă) și trei motociclete, ale  căror mărci copilul nu le cunoaște. 
Apoi ajunge ecoul. 
Copilul știe, ecoul ajunge, mai devreme sau mai târziu. 
Este ecoul ciclic al șinelor. 
Neașteptat –înconjoară totul. 
Copilul nu are timp să numere vagoanele. Uneori reușește. Copilul imită zgomotul trenului, amestecat cu un oftat, cu o su  flare. 
Liniște. 
Copilul se întoarce pe balconul scurt. Prin perdelele de bambus, pătrunde  puțin soarele și copilul are chef să se uite fix la el. Știe că ar putea să-l ră nească, așa că încetează. Aude o voce - este ascunsă, nervoasă. Nu este cea obișnuită, nu cea de la prânz. 
Hei! Hei tu! Hei! 
Este băiatul din apartamentul de alături, de aceeași vârstă cu el. Fiul profe sorului. Arată spre un balcon scurt, la etajul inferior. Pentru a-l vedea mai  bine, copilul se mută la fereastra bucătăriei. Se ridică pe vârfuri, se uită pe  fereastră. De acolo, privirea poate ajunge la o parte a balconului scurt de la  
primul etaj. 
E o fată. Are pielea unsuroasă. Are ochii închiși, nu doarme. Are  costumul desfăcut. Sânul gol. 
Copilul rămâne să privească. 
Apoi, un urlet întrerupe totul. 

Apartamentul 7 
FATA 

Nu m-au întrebat niciodată. Ar fi putut. Era simplu.
Viola, vrei să-ți petreci, pentru a nu știu câta oară, luna august în  acea casă Residence unde te duceam când erai mică, la doi pași de mare,  unde de fapt nu există nimic de făcut? 
Știau că oricum aș fi spus da. Sigur. Nu credeam că la șaisprezece ani  relația între mine și părinții mei ar putea fi bazată exclusiv pe a da totul. Totul, să consideri totul ca sigur.  
Cu siguranță s-or fi gândit, oricum este o sală de jocuri, o să-și facă  prieteni, va decurge totul fără probleme. 
Cum să nu, prieteni. 
Într-un loc care nu-ți place, n-ai cum să-ți faci prieteni. 
Am încercat să intru în sala de jocuri. O gaură în întuneric, plină de  copii care mânuiesc joystickuri, se insultă într-un dialect pe care nu-l înțe leg și când marchează la flipper, invită în mod elegant adversarul să-i pupe  undeva însoțind osanaua cu un gest cu amândouă mâinile.  Iar eu nu. Eu nu pot. 
Și apoi, cei de vârsta mea merg la plajă după-amiaza. Desigur, noi  mergem doar dimineața. De fapt, aș putea chiar să merg singură, la mare,  știu, știu. 
Dar nu. Nu am chef. 
Prefer să aștept până după prânz când toată lumea doarme. Vin aici,  pe balcon, unde la ora asta soarele bate tare, cobor spatele șezlogului, mă  umplu de cremă și mă întind ca o șopârlă. 
Și aștept. 
În timp ce rămân cu ochii închiși, nu pot să nu mă gândesc la  Ortensio. Acel om în vârstă, sau cel puțin arată în vârstă. Înalt, pielea incre dibil de bronzată, poartă întotdeauna acel maieu alb - și îmi place să cred că  
este întotdeauna același. Stă toată după-amiaza așezat în curtea clădirii  Residence, observând persoanele care merg și vin de la plajă, salută pe câte  cineva pe care, probabil, îl cunoaște. 
În rest, nu vorbește. Cine îl deprimă?  
Lucrul care îmi place cel mai mult la el este că în fiecare dimineață  merge aproape până la jumătatea traseului, care duce de la podul de sub  drumul național până la plajă, și se ocupă de copacii pe care i-a plantat cu  ani în urmă. Acești copaci, astăzi, sunt mai înalți decât mine. Dar eu mi-l  amintesc când nu era absolut nimic în jurul acelei platforme. Mai mult de  zece minute de mers pe jos sub soare și în jur numai nisip și tufișuri uscate.  Acolo, pescarii merg în căutare de momeală vie. Numai corul greierilor ve ghează. 
Zi și noapte. 
Acel gând mă face să zâmbesc. 
Ortensio a creat umbra în deșert.
Pare un vers al lui Borges. Dar cine mă cred, profa de spaniolă mi-ar  fi pus 4 doar pentru că l-am pomenit în zadar. 
Uite. Aceasta este problema. 
Cei care se îngrămădesc în sala de jocuri cu siguranță nu se gândesc  la băncile de școală. Nici eu nu ar trebui să mă gândesc la asta. Cu atât mai  puțin n-ar trebui să stau aici pentru a mă analiza. Bineînțeles, medicul la  care mama și tata mă trimit o dată pe săptămână m-ar analiza gratis, dacă aș  fi dispusă să mă întind pe canapeaua lui, așa cum sunt acum, plină de  cremă și pe jumătate goală. 
Dar de ce i-am vorbit despre acea fază în mașină cu Gio. Proasto, de ce? De îndată ce i-am spus medicului aceste două cuvinte simple - mi-a / plăcut - el a hotărât să-mi pună numai întrebări despre sex. 
Despre monogamie. Despre excitație. Despre trădare. 
Trădare. Poate că de asta mama și tata vor să rămână aici vara asta. Vor să uite. 
Dar eu îmi amintesc totul. 
Acum soarele începe să ardă prea mult. 
Sânul stâng pare mai cald decât cel drept. Poate că ar trebui să-i acopăr. 
Stai puțin. Aud vocea cuiva. Sigur e băiatul de la etajul al treilea. Dar ăla nu  vorbește niciodată, nu face altceva decât să călărească o bicicletă în curte,  de sute de ori pe zi. Nu face nimic altceva. 
Uite. Poate cu el m-aș înțelege. 
Stai să deschid ochii. 
Da. Mă privește. Poate că sunt primul trup gol pe care-l vede în viața  lui. Bucură-te de aceste momente, puștiule. 
La dracu '. Cine a țipat? 

Apartamentul 1 
ORTENSIO 

Ploaia este fără îndoială ceva care se întâmplă în trecut. Chiar dacă îl  prevăd din când în când, viitorul a început deja să picure. Îi văd întorcân du-se de pe plajă, se înghesuiesc sub umbrele, sperând că cerul se va des chide și liniștea se va întoarce în acest timp în care au de pierdut sau de  câștigat. 
Despre vară și despre plictiseala care miroase a gudron fierbinte nu  se vorbește niciodată în serios. Se pare că în timpul verii plictiseala se  bucură de dreptul de a fi păstrată. Merg pe jos când e răcoare și baloane, biciclete și palete pentru tenis de plajă dorm în garaj. Oblonul magazinului  de înghețată echipat cu jocuri video cu jetoane este închis. Eu aici mă simt bine atunci când nu e nici dracu'. 
Lăsați-mă să merg, că cei optzeci de ani se uită la mine și mă așteaptă,  și trebuie să-i ajung, pentru că reușesc încă să mă îngrijesc singur. Dar, mai  presus de toate, vreau să mor știind că încă pot avea grijă de altcineva. Sau altceva. 
De la mama am moștenit virtutea disprețului față de toate formele  de superstiție. Când acești nenorociți care gestionează acest conglomerat  estiv cu ciment numit Residence au decis să numească bulevardul ortensio aleea care duce la plajă - în timp ce eu încă mai trăiesc - nu mi-a  trecut deloc prin cap să-mi strâng coaiele cu ambele mâini, pentru a înlă tura superstiția. Numele meu, acei părinți care-și țin lângă ei umbrele și șe zlonguri trebuie să și-l bage bine în cap de fiecare dată când copilașii lor țipă  pentru că nisipul arde și trebuie să mulțumească sfântei Fecioare că, la ju mătatea drumului, se regăsesc ca prin minune în pădurea pe care am cre at-o cu mâinile mele sfinte. 
Am creat-o când, în jur, nu exista nici un suflet viu. 
Veniți. Veniți aici în februarie. Veniți. 
Veniți să distrugeți plictiseala sufletului cu radiatorul electric. Veniți  și prefăceți-vă că nu se întâmplă nimic atunci când proprietarii apartamen telor își aduc aici curvele lor triste, ca să se culce cu ele. Fetișcane din ale  căror glezne subțiri atârnă brățări colorate și puțin armonioase pentru o  femeie care se poate numi adultă. Veniți. 
Veniți cu mine să udăm copacii și să stăm cu spatele la mare. Să aș teptăm soarele. 
Crește din câmpie și survolează abandonul. 
Veniți 
În februarie. 
Atâta noroc. Atâta noroc că aici, la un moment dat, se face ora  două. Și mă pot întinde cu călcâiele pe trotuar, închid ochii pe căldură.  Lasă-le să digere, pe acele nenorocite. Pentru că apoi, se îneacă în apă. 
Stai așa. 
Cred că.. 
... că cineva a urlat.   

Apartamentul 12 
SOȚIA 

Mi-a spus să iau anșoa, că sora lui ni le va găti cu pastele potrivite de sfânta  Maria. 
Mi-a spus să cumpăr lapte proaspăt pentru că dimineața la ora 8 revine de  la pescuit și vrea să-l bea proaspăt, proaspăt de azi. 
Mi-a spus că bărbatul preferă carnea în sânge, iar pe femeie broccoli o fac să  vomite. 
Nu i-am mai gătit, broccoli. Niciodată. 
Ce noroc că nu avem un telefon aici la Residence. Pentru că iarna, dacă  cineva îl trezește când ațipește după prânz, mereu sfârșește prin a, prin a… Chiar am devenit pricepută în a nu lovi paharele în timp ce le clătesc.  Reușesc chiar să privesc afară în timp ce o fac. 
Și cât de calmă este, marea. 
A făcut o treabă bună, Ortensio, plantând acei copăcei. 
Mie mi-ar plăcea să plantez ardei iu… 
Nu! 
O linguriță. E doar o linguriță. 
A căzut pe covor, a făcut zgomot doar o singură dată, pentru puțin timp. O  iau de pe jos, o clătesc, o usuc și o pun în sertar. 
Această linguriță n-a existat niciodată. 
Bine. Termin de spălat aici, ca, dacă reușesc, să mă duc să fac un meci  de burraco cu celelalte. Pe Susanna de data asta trebuie să o bat, pentru că  ea își dă prea multe aere, că fiul ei a câștigat premiul Pucciarelli, că în fiecare  dimineață face pilates și seara yoga, spune că o relaxează. Da, se relaxează.  Dar vezi ce trebuie să faci. Vreau să știu cum te relaxezi când afli că soțul tău  aduce aici târfe slave, în timpul iernii. 
Da.. nu. 
Soțul meu nu face așa ceva. 
Așa ceva.. 
Nu, încă nu a uns clanța dormitorului. Întotdeauna face acel zgomot  când deschidem ușa. Și o închidem. Un clic surd și plictisitor. 
Ai auzit lingurița, nu-i așa? 
Știam că o să te ridici. 
Tu ai somnul ușor, iar eu m-am săturat să stau trează.
Trebuie să-ți cumpăr niște chiloți noi. 
Ține. Folosește tocătorul, cel mic. 
E mai puțin zgomotos. 
Dar, te rog. 
Nu trezi copiii. 

Apartamentul 2 
PICTORUL 

Este aici. Șirul discontinuu de ghemuri de ață opace, prelungirea  răspândită a unui fals cer desfăcut. 
Privirea pictorului adună acest sens de veșnicie și râde de el însuși  constatând că numără copacii care însoțesc urcarea profundă și se liniș tește: da, copacii sunt încă acolo. 
Tot acolo cu el. 
Norii continuă să treacă. 
Pictorul a auzit un strigăt - ca toți ceilalți, în ansamblul Residence -  în momentul precis al unei după-amiezi care tocmai începuse. După masa  de prânz cere să i se împingă scaunul cu rotile pe balcon (balconul cel scurt)  de unde reușește să vadă tot ceea ce o viață întreagă a ignorat. Numai după  ce boala a început să-și mănânce mișcările, să uite intențiile, primul dintre sincerele simptome a fost acela de a nu mai vrea să privească marea. 
Prea puternică durerea de a nu mai putea să meargă până la țărm, să  afunde picioarele în pietre, să simtă că apa dă viață spatelui, ca și cum refle xele roșii pe valuri ar fi răsuflarea unei sirene, amestecate cu lacrimile celor  care nu mai sunt în stare să înoate spre orizont. 
A auzit, a auzit urletul și a continuat să urmărească tăcerea câmpiei  care cunoaște pe de rost acest cer, dar nu este obișnuită să se lase privită. Urletul - ca o despicătură, a distrus sensul. A dat un șoc electric gân dului, cel care nu moare niciodată. 
Pictorul, lângă el, are o măsuță cu creioane și foi. 
La mâna dreaptă, arătătorul și inelarul nu mai răspund. 
Vârful tremură, și ce reprezintă acel cerc, acel coridor vertical, acel ci lindru, acele liniuțe, știe doar imaginația lui. Există un cârlig, asemănător în  întregime cu luna. Și o linie diagonală, ca o coborâre.


Apoi sunt puține, cuvintele de care are nevoie, ca să definească opera. Le scrie, încet.
Înainte de boală 
gândurile erau norișori 
trandafirii dimineața sus pe 
munți, acum sunt bolovani uriași 
grei care se rostogolesc 
în vale.

More by Nicoleta Iolanda Rus

Ortensio

El crede că lumea este formată din linii. Nu sunt paralele, nu-i pasă unde se  întâlnesc. Contează spațiul care le îndepărtează, ceea ce îl umple, ceea ce  naște și moare în timp ce le reține, neschimbate și imaginare, în singurăta tea celui care le observă.  Este o linie… Orizontul este o linie între cer și golful Sant'Eufemia.  Adesea, dacă apusul soarelui este curat, Stromboli pare mai aproape. Arată  ca o piramidă aproape neagră, din vârf apare acel fum gri pufăit, aproape  imperceptibil, pe care Ortensio îl deosebește cu greu. Este o linie și cea for mată din pietrele care, la țărm, anunț...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Maurizio Amendola

100 de date importante ale Imperiului Roman

Din 100 de date importante ale Imperiului Roman, Della Porta Editori,  Prefață de Arnaldo Marcone  9  11 septembrie. După mai mult de trei zile de lupte sângeroase în pădurea  Teutoburgică din nordul Germaniei, trei legiuni romane, sub conducerea  guvernatorului Publius Quinctilius Varus, au fost nimicite de o coaliție de  triburi germanice conduse de Arminius, prinț al tribului Cherusc. Șocul  provocat de știri la Roma este enorm: în urma înfrângerii, Augustus decide  să evacueze toate teritoriile dintre Rin și Elba cucerite de Drusus și apoi de  Tiberius (copiii soției sale Livia, născuți d...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti

Barbari în Imperiul Roman

De ce a căzut Imperiul Roman? Această întrebare a bântuit civilizația eu ropeană de-a lungul întregii sale istorii, însoțită (uneori în mod explicit, al teori implicit) de o meditație asupra consecințelor pe care acest eveniment  îndepărtat le are în prezent. Impresionați de ruinele monumentale ale  Romei și formați pe moștenirea sa imaterială, am privit cu admirație cuce ririle sale economice, tehnologice și culturale: ne-am întrebat care ar fi fost  evoluția civilizației occidentale dacă prăbușirea Imperiului n-ar fi schimbat  condițiile individuale de viață și n-ar fi redus drastic complexi...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti

Cum se poate măsura timpul?

Cum se poate măsura timpul? Putem înțelegem cu adevărat această categorie a gândirii și a realității care ne scapă chiar în momentul în care încercăm s-o percepem? În lumea noastră, în care ceasuri și calendare sunt accesibile oricui în câteva secunde, este greu să ne imaginăm cum e să trăiești fără să știi momentul, ora, ziua în care te afli. În plus, pe vremea bunicilor noștri, numai cei mai bogați și cei mai educați puteau să citească un ziar și puteau să aibă un ceas de buzunar: pentru cei care trăiau și lucrau în mediul rural, percepția trecerii timpului era marcată de bătaia clopotelor ș...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti
More in RO

Barbari în Imperiul Roman

De ce a căzut Imperiul Roman? Această întrebare a bântuit civilizația eu ropeană de-a lungul întregii sale istorii, însoțită (uneori în mod explicit, al teori implicit) de o meditație asupra consecințelor pe care acest eveniment  îndepărtat le are în prezent. Impresionați de ruinele monumentale ale  Romei și formați pe moștenirea sa imaterială, am privit cu admirație cuce ririle sale economice, tehnologice și culturale: ne-am întrebat care ar fi fost  evoluția civilizației occidentale dacă prăbușirea Imperiului n-ar fi schimbat  condițiile individuale de viață și n-ar fi redus drastic complexi...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti

Calcar

Fii atent, o pară de duș nu se calcifică așa, cu una cu două. Acum că atârn jumate pe hol, jumate peste scări cu furtunul de la duș în jurul gâtului, îmi spun: dacă toți amicii mei ar fi văzut baia, și-ar fi dat seama. Dacă măcar o singură dată ar fi urcat la etaj, ca Emma în după-amiaza aia, s-ar fi uitat la para de duș, ar fi deschis și închis robinetul, ar fi analizat peretele din sticlă al cabinei de duș, plin de calcar, mi-ar fi văzut în chiuvetă firele de păr rase în grabă și ar fi știut: tipul ăsta e complet dus, tre să-l salvăm. Baia ar fi fost punctul de cotitură, dar fii atent, au ma...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

PISK

28 noiembrie 2020, la o lună după ce politizata Curte Constituțională a scos în afara legii avortul în Polonia. Magda Dropek, una dintre organizatoarele protestelor femeilor din Cracovia, a scris pe Facebook: „Timp de câțiva ani în care am susținut acțiunile de stradă am fost convinsă de un singur lucru: nu sunt capabilă să strig, să scandez, sunt prea haotică pentru a vorbi cursiv și logic. E și motivul pentru care întotdeauna m-am simțit bine punându-mi gândurile pe hârtie/ecran, scriind, comunicând fără voce. În plus, nu pot să-mi sufăr vocea. În ultimile săptămâni strig cum n-am mai făcu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Aleksandra Lipczak

Toate fiarele de pe câmp

      Ca de obicei, în dimineața aceea se trezi cu foame. Măcănitul rațelor care survolau acoperișul răsună în pereții dormitorului, iar fetița se ridică din pat. Rațele ajunseseră la casa bunicii ei venind de departe, poate de pe alt continent, dând din aripi. De pe o zi pe alta renunțase să mai meargă la școală și fusese trimisă aici, la bunica, care locuia lângă un lac, la kilometri buni de satul cel mai apropiat. Nimănui nu-i păsa. Părinții voiau intimitate sau munceau acolo la oraș, nu e clar ce făceau. Neîndoielnic, însă, era tremuratul din stomacul ei din fiecare dimineață, și la fel la...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

Aproape mortală

Disclaimer: Aproape mortală este o colecție de proză scurtă formată din șase cicluri („O veste neobișnuită“, „Păsările nu zboară peste mahala“, „Schițe din microbuz“, „Aproape mortală“, „Pe gură“, „Nu contează că ne-ați bombardat“). Fiecare ciclu conține cinci proze scurte, în care sunt comprimate personaje și evenimente cu final deschis, adesea fără introducere și interconectate spațial. Ca întreg, colecția Aproape mortală tratează cu umor și ironie o serie de subiecte grave din viața de zi cu zi a personajelor aflate în situații-limită, într-o anumită perioadă istorică sau intimă. Păsările ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

Venirea

Lucrurile au luat-o razna într-o duminică dimineaţă de august, când primii trecători prin Place du Parvis Notre-Dame, angajaţi ai bistrourilor din zonă, au zărit obiectul, ceva ca un glonţ gigantic aşezat pe sol cu vârful spre catedrală şi fundul spre prefectura de poliţie. La o primă estimare, proiectilul măsura în jur de douăzeci de metri lungime şi cinci în diametru. Barmanii şi ospătarii se apropiară curioşi, îl înconjurară o dată, ridicară din umeri şi plecară să-şi deschidă restaurantele. Asta a fost pe la şapte. Pe la opt, preoţii şi slujitorii bisericii veniţi pentru slujbă înţepeniră...
Written in RO by Alexandru Potcoavă