Îmi aduc aminte de ziua de ieri de parcă ar fi fost... ieri. Am luat trenul de la Bruxelles – de fapt, două trenuri, pentru că a trebuit să schimb – până la Haga, numai ca să văd un tablou, unul singur.
Demonul unei dorințe obsesive pusese stăpânire pe mine, așa că a trebuit să mă duc.
    Însă călătoria a fost departe de ce-mi imaginasem – o călătorie frumoasă, relaxată, în Olanda –, mi-am dat seama de asta de cum am ieșit din hotel, lăsând totul în urmă.
    La Bruxelles, în Gare du Nord, am fost cât pe ce să iau trenul greșit, pentru că m-am orientat după mersul trenurilor de la Gare Centrale; numai că, în loc să cumpăr biletul pe internet, am ales ghișeul demodat, cu un domn în vârstă îndărătul unui geam, care a fost atât de amabil, încât mi-a printat nu numai biletele, ci și traseul de urmat (a fost atât de amabil, încât, la început, am crezut să n-o să-mi ia bani, însă, în cele din urmă, totul m-a costat nouăzeci de euro).
    „Ce-ar putea să meargă anapoda?“ îmi amintesc că mi-am zis după ce am pierdut aproape o oră în gară, după care mi-am amintit că am uitat să verific programul Muzeului Mauritshuis, unde intenționam să merg. „Shit, n-o să reușesc să ajung la timp!“ 
    Stând pe peron, fumând nervos, nu mai eram sigur că mă găseam pe drumul cel bun. Și nici măcar când trenul a intrat în gară nu-mi venea să cred că urma să plec în călătorie.
    Cu toate astea, la amiază, vagoanele alergau în galop ca niște cai murgi, așa că, după o oră de călătorie și de citit, am ajuns în cele din urmă la Breda (o localitate belgiană cu nume feminin sloven). Acolo am pierdut legătura, pentru că primul tren întârziase, așa că m-am întors în vagonul cu care venisem, pentru că și ăsta mergea la Haga, dar nu la Gara Centrală, ci la cea de Sud, departe de muzeul care urma să se închidă.
    Pe continent, deasupra noastră, un plafon jos de nori deasupra unei industrii capitaliste josnice se întindea de-a lungul liniei ferate alături de niște căsuțe din cărămidă – în depărtare, pe cerul senin de deasupra mării înghețate, hibernale, un apus de soare limpede, prea limpede, care mi-a alungat din minte îndoielile negre ce nu-mi dădeau pace, anume că n-o să reușesc să ajung la timp, așa că norii din mintea mea au luat-o în direcția bună și, împreună cu vântul, au umflat pânzele cu entuziasm.
    La gara din Haga, mi-am dat seama că n-o să reușesc să ajung la timp, cel puțin nu pe jos, așa că am luat primul taxi ieșit în cale. Drumul lent, la oră de vârf, m-a făcut și mai nervos, numai că taximetristul turc în scurtă de piele chinezească m-a dus la Mauritshuis în timp util (cursa a costat zece euro și i-am lăsat bacșiș, pentru că se grăbise cât putuse, deși nu înțelesese de ce mă grăbeam).
    Aproape în timp util, pentru că oamenii care lucrează acolo – începând cu omul de pază de la intrare, până la custodele din galerie – voiau să mă convingă că am ajuns prea târziu, pentru că închiderea era peste cincisprezece minute. Inclusiv fata de la ghișeul de bilete, care, în spiritul protestantismului, a încercat să mă convingă că nu merită:
— Chiar merită să plătiți un bilet întreg dacă nu vă mai rămân decât cincisprezece minute? 
(Apropo, biletul costa cincisprezece euro.)
    I-am răspuns solemn că mă aflam acolo ca să văd „numai un tablou“, iar ea s-a uitat la mine de parcă aș fi fost sloven (întâmplător, chiar sunt), apoi m-a întrebat:
    — Ce tablou?
    — Het puttertje, adică Sticletele, i-am răspuns.
    Nu-l știa.
    Am luat biletul și harta muzeului, apoi, mai rapid decât liftul, am alergat pe scări în sus (niște scări duble, cu foarte frumoase..., în fine, nu-i timp pentru așa ceva), oamenii se uitau ciudat la mine, pentru că mă îndreptam în sens opus lor (era ora închiderii); la etajul al doilea, aproape că am alergat dintr-o sală în alta, căutând tabloul pentru care venisem, așa că l-am speriat pe omul de pază foarte bine îmbrăcat, care a început să se țină după mine.
    În cele din urmă, l-am găsit.
    Het puttertje, nimic deosebit în sine, un trompe-l’oeil cu o pasăre de dimensiuni reale, legată cu lănțug de o cutie cu boabe, și o semnătură în partea de jos: C. FABRITIVS 1654. Dar, în acea clipă, pentru mine, totul. Motivul pentru care plecasem de la atelierul literar din Bruxelles, ca să ajung la Haga, fusese declanșat de dorința alimentată în mod arbitrar și artistic de romanul pe care îl citisem – Sticletele de Donna Tartt –, iar obsesia mea, așa cum aveam să îmi dau seama mai târziu, era o proiecție a obsesiei protagonistului romanului. Theo „Potter“ Decker luase tabloul și îl ascunsese toată viața, ca să îi amintească și să își amintească de mama lui, pe care o pierduse în timpul unei explozii dintr-o galerie din New York, unde tabloul făcea parte dintr-o expoziție temporară – o explozie ca un ecou al celei care îl omorâse pe Fabritius și îi distrusese atelierul, îngropându-i majoritatea tablourilor pe care le pictase în anul în care realizase și Sticletele.
    Acum, tabloul acela era aici, în fața mea, iar privirea îmi aluneca neliniștită de la tablou la ceas, întrebându-mă câte minute, câte secunde mai am până la închiderea muzeului. În acea clipă, mi s-a adresat demonul: 
    — Ia-l, o să fie al tău, e al tău!
    Și chiar că am vrut să îl iau, ca să fie al meu. Știți doar dorința aceea nebună de a poseda lucruri – uneori, chiar și oameni. Dar nu e vorba despre asta, despre plăcerea de a poseda, ci despre plăcerea obsesiei care te incită. Plăcerea de a iubi. În cazul meu: plăcerea de a iubi acest tablou, declanșată de dragostea față de romanul cu același nume.
    De aceea am făcut toate astea.
    M-am întors cu trenul și am încercat să mă liniștesc după ce am mâncat un burger (doi euro și jumătate euro la autoservirea Febo). Vagonul era aproape gol – doi tineri ascultau un fel de muzică tehno arăbească, un preot tăcut, îmbrăcat în alb, stătea nemișcat și citea un ziar, patru adolescenți, îmbrăcați în culori imposibile, stăteau de vorbă –, așa că am hotărât să-mi verific recompensa.
    M-am uitat la fotografia pe care o făcusem cu telefonul mobil, apoi, brusc, mi-am dat seama că lănțugul aproape invizibil din poză leagă nu numai pasărea de cutia cu boabe, la care revine mereu, ineluctabil, ci și pe pictor de tabloul său și de arta picturii în general, pe autoarea romanului de personajul pe care l-a creat din cauza obsesiei pentru acest tablou, și pe mine de tabloul de care m-am îndrăgostit din iubire față de scrisul ei, care m-a îndemnat să fac această călătorie de o zi de la Bruxelles la Haga și-napoi.
    M-am gândit la propriile lanțuri cu care demonul meu mă leagă de scris: indiferent de cât de liber cred că sunt, revin mereu la această activitate de a scrie, fără de care nu pot trăi, de parcă aș fi un sticlete care scrie, care poate zbura oriunde dorește, pentru ca apoi să revină mereu în același loc.
    Dar oare nu tocmai în asta constă arta? Să găsești acel lucru unic care să devină obsesia ta, dorința ta, iubirea ta – poate unicul mod de a-i pune în hamuri pe demonii care te călăresc și pe care apoi, ca pe niște cai murgi, să-i încaleci și să te îndrepți poate chiar spre un apus de soare pictat de vechii maeștri flamanzi?