View Colofon
Original text "O vrancih in demonih" written in SL by Mirt Komel,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Despre cai și demoni

Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Mirt Komel

Îmi aduc aminte de ziua de ieri de parcă ar fi fost... ieri. Am luat trenul de la Bruxelles – de fapt, două trenuri, pentru că a trebuit să schimb – până la Haga, numai ca să văd un tablou, unul singur.
Demonul unei dorințe obsesive pusese stăpânire pe mine, așa că a trebuit să mă duc.
    Însă călătoria a fost departe de ce-mi imaginasem – o călătorie frumoasă, relaxată, în Olanda –, mi-am dat seama de asta de cum am ieșit din hotel, lăsând totul în urmă.
    La Bruxelles, în Gare du Nord, am fost cât pe ce să iau trenul greșit, pentru că m-am orientat după mersul trenurilor de la Gare Centrale; numai că, în loc să cumpăr biletul pe internet, am ales ghișeul demodat, cu un domn în vârstă îndărătul unui geam, care a fost atât de amabil, încât mi-a printat nu numai biletele, ci și traseul de urmat (a fost atât de amabil, încât, la început, am crezut să n-o să-mi ia bani, însă, în cele din urmă, totul m-a costat nouăzeci de euro).
    „Ce-ar putea să meargă anapoda?“ îmi amintesc că mi-am zis după ce am pierdut aproape o oră în gară, după care mi-am amintit că am uitat să verific programul Muzeului Mauritshuis, unde intenționam să merg. „Shit, n-o să reușesc să ajung la timp!“ 
    Stând pe peron, fumând nervos, nu mai eram sigur că mă găseam pe drumul cel bun. Și nici măcar când trenul a intrat în gară nu-mi venea să cred că urma să plec în călătorie.
    Cu toate astea, la amiază, vagoanele alergau în galop ca niște cai murgi, așa că, după o oră de călătorie și de citit, am ajuns în cele din urmă la Breda (o localitate belgiană cu nume feminin sloven). Acolo am pierdut legătura, pentru că primul tren întârziase, așa că m-am întors în vagonul cu care venisem, pentru că și ăsta mergea la Haga, dar nu la Gara Centrală, ci la cea de Sud, departe de muzeul care urma să se închidă.
    Pe continent, deasupra noastră, un plafon jos de nori deasupra unei industrii capitaliste josnice se întindea de-a lungul liniei ferate alături de niște căsuțe din cărămidă – în depărtare, pe cerul senin de deasupra mării înghețate, hibernale, un apus de soare limpede, prea limpede, care mi-a alungat din minte îndoielile negre ce nu-mi dădeau pace, anume că n-o să reușesc să ajung la timp, așa că norii din mintea mea au luat-o în direcția bună și, împreună cu vântul, au umflat pânzele cu entuziasm.
    La gara din Haga, mi-am dat seama că n-o să reușesc să ajung la timp, cel puțin nu pe jos, așa că am luat primul taxi ieșit în cale. Drumul lent, la oră de vârf, m-a făcut și mai nervos, numai că taximetristul turc în scurtă de piele chinezească m-a dus la Mauritshuis în timp util (cursa a costat zece euro și i-am lăsat bacșiș, pentru că se grăbise cât putuse, deși nu înțelesese de ce mă grăbeam).
    Aproape în timp util, pentru că oamenii care lucrează acolo – începând cu omul de pază de la intrare, până la custodele din galerie – voiau să mă convingă că am ajuns prea târziu, pentru că închiderea era peste cincisprezece minute. Inclusiv fata de la ghișeul de bilete, care, în spiritul protestantismului, a încercat să mă convingă că nu merită:
— Chiar merită să plătiți un bilet întreg dacă nu vă mai rămân decât cincisprezece minute? 
(Apropo, biletul costa cincisprezece euro.)
    I-am răspuns solemn că mă aflam acolo ca să văd „numai un tablou“, iar ea s-a uitat la mine de parcă aș fi fost sloven (întâmplător, chiar sunt), apoi m-a întrebat:
    — Ce tablou?
    — Het puttertje, adică Sticletele, i-am răspuns.
    Nu-l știa.
    Am luat biletul și harta muzeului, apoi, mai rapid decât liftul, am alergat pe scări în sus (niște scări duble, cu foarte frumoase..., în fine, nu-i timp pentru așa ceva), oamenii se uitau ciudat la mine, pentru că mă îndreptam în sens opus lor (era ora închiderii); la etajul al doilea, aproape că am alergat dintr-o sală în alta, căutând tabloul pentru care venisem, așa că l-am speriat pe omul de pază foarte bine îmbrăcat, care a început să se țină după mine.
    În cele din urmă, l-am găsit.
    Het puttertje, nimic deosebit în sine, un trompe-l’oeil cu o pasăre de dimensiuni reale, legată cu lănțug de o cutie cu boabe, și o semnătură în partea de jos: C. FABRITIVS 1654. Dar, în acea clipă, pentru mine, totul. Motivul pentru care plecasem de la atelierul literar din Bruxelles, ca să ajung la Haga, fusese declanșat de dorința alimentată în mod arbitrar și artistic de romanul pe care îl citisem – Sticletele de Donna Tartt –, iar obsesia mea, așa cum aveam să îmi dau seama mai târziu, era o proiecție a obsesiei protagonistului romanului. Theo „Potter“ Decker luase tabloul și îl ascunsese toată viața, ca să îi amintească și să își amintească de mama lui, pe care o pierduse în timpul unei explozii dintr-o galerie din New York, unde tabloul făcea parte dintr-o expoziție temporară – o explozie ca un ecou al celei care îl omorâse pe Fabritius și îi distrusese atelierul, îngropându-i majoritatea tablourilor pe care le pictase în anul în care realizase și Sticletele.
    Acum, tabloul acela era aici, în fața mea, iar privirea îmi aluneca neliniștită de la tablou la ceas, întrebându-mă câte minute, câte secunde mai am până la închiderea muzeului. În acea clipă, mi s-a adresat demonul: 
    — Ia-l, o să fie al tău, e al tău!
    Și chiar că am vrut să îl iau, ca să fie al meu. Știți doar dorința aceea nebună de a poseda lucruri – uneori, chiar și oameni. Dar nu e vorba despre asta, despre plăcerea de a poseda, ci despre plăcerea obsesiei care te incită. Plăcerea de a iubi. În cazul meu: plăcerea de a iubi acest tablou, declanșată de dragostea față de romanul cu același nume.
    De aceea am făcut toate astea.
    M-am întors cu trenul și am încercat să mă liniștesc după ce am mâncat un burger (doi euro și jumătate euro la autoservirea Febo). Vagonul era aproape gol – doi tineri ascultau un fel de muzică tehno arăbească, un preot tăcut, îmbrăcat în alb, stătea nemișcat și citea un ziar, patru adolescenți, îmbrăcați în culori imposibile, stăteau de vorbă –, așa că am hotărât să-mi verific recompensa.
    M-am uitat la fotografia pe care o făcusem cu telefonul mobil, apoi, brusc, mi-am dat seama că lănțugul aproape invizibil din poză leagă nu numai pasărea de cutia cu boabe, la care revine mereu, ineluctabil, ci și pe pictor de tabloul său și de arta picturii în general, pe autoarea romanului de personajul pe care l-a creat din cauza obsesiei pentru acest tablou, și pe mine de tabloul de care m-am îndrăgostit din iubire față de scrisul ei, care m-a îndemnat să fac această călătorie de o zi de la Bruxelles la Haga și-napoi.
    M-am gândit la propriile lanțuri cu care demonul meu mă leagă de scris: indiferent de cât de liber cred că sunt, revin mereu la această activitate de a scrie, fără de care nu pot trăi, de parcă aș fi un sticlete care scrie, care poate zbura oriunde dorește, pentru ca apoi să revină mereu în același loc.
    Dar oare nu tocmai în asta constă arta? Să găsești acel lucru unic care să devină obsesia ta, dorința ta, iubirea ta – poate unicul mod de a-i pune în hamuri pe demonii care te călăresc și pe care apoi, ca pe niște cai murgi, să-i încaleci și să te îndrepți poate chiar spre un apus de soare pictat de vechii maeștri flamanzi?

More by Paula Braga Šimenc

Văgăuna bondarilor Sau ce s-a întâmplat la Fundata în săptămâna abonamentului la schi

Ziua 0 Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne ...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Jurnal

21 august Mă numesc Erik Tlomm și acesta este jurnalul meu. Psihiatrul mi-a recomandat să scriu, chipurile, ca să mă fac bine. Dar, de fapt, cui să-i scriu? Lui? Soției mele, Lina? Se pare că ei n-o să-i arate consemnările mele. La îndoielile mele mi-a răspuns: „Scrieți pentru dumneavoastră înșivă.“ Așa că mi-am cumpărat un caiețel cu coperți de piele și m-am trezit aici, la masa de scris, ca să-mi scriu un jurnal, deși nu pot scăpa de senzația stranie că scriu și pentru altcineva – dar pentru cine? 22 august Să clarific (cui? mie? lui? ție?) prima mea consemnare din jurnal: am suferit o criz...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Mirt Komel

După câteva luni

12 august — Mohamad, să fii la telefon peste o jumătate de oră. Cred că am găsit-o! Mă dau jos din pat și, complet distrat, mă îmbrac, apoi, cât pot de sprinten, ies din hostel. Repede. De parcă ar avea vreo importanță dacă ajung la casa aceea cu cinci minute mai devreme sau mai târziu. Aproape că alerg în jos, pe strada în pantă, care duce spre port, acolo, undeva, între cartierul evreiesc Hardara Carmel și Wadi Salib, care a fost odată palestinian. Aud un fierăstrău, probabil taie un obiect din fier, apoi niște găini, niște cocoși. E straniu. Miroase a țară în mijlocul unui oraș care dorește...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman

Cu păsările am în comun cerul

Uneori devine de-a dreptul insuportabil. Plescăie așa de tare, că mă trezesc. Și, în afară de asta, se mai și ceartă, cui să-i revină cea mai bună bucățică, încât nu mai pot să adorm. Se aude totul, deși am ferestre duble, iar ramele sunt etanșate. Una ar vrea semințe de dovleac, cealaltă de in, fiindcă sună drăguț când le crănțăni, cele mai tinere se reped la firimiturile de pâine, femelele nu vor niciodată plăcintă cu jumări. Cine ar crede că sturzul cântător, măcăleandrul, pițigoiul albastru și florintele nu vor să-și îndese în aparatul digestiv tot ce au la îndemână. Locuitorii ăștia ai pa...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Very Important Person

Iar m-am holbat toată ziua la cifrele de deasupra liftului. 8... 7... 6... 5... 4... 3... 2... 1... — Bună dimineața, domnule Seljak.  Îl salut mereu, că doar îmi fac treaba ca un profesionist. Îmi răspunde tăcând, că doar și el e profesionist. Când am noroc, pe fața lui împietrită răsare o cută. Dacă are o zi bună, ridică sprânceana dreaptă de parcă mi-ar spune: „Știu că ești aici, dar am preocupări de director.“ De multe ori mi-am zis să-l las în pace. Fiindcă mă ignoră, să-i răspund și eu ignorându-l. Dar mama m-a învățat că trebuie să mă port frumos cu oamenii care poartă costum și cravată...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman
More in RO

Rezumat

Povestirea pe care am început s-o scriu ar putea deveni fie un fragment dintr-o antologie de povestiri scurte – concentrate pe diferite personaje legate între ele –, fie un fragment dintr-un roman de tipul young adult. Suntem în viitorul apropiat şi într-un chat de părinţi îngrijoraţi explodează alarmisme şi scandaluri, creând un lanţ într-o comunitate restrânsă, în aparenţă atentă şi corectă, dar în realitate verde de invidie şi individualisme. Apare evidentă – între timp ce se dezleagă discuţii, minciuni, atitudini şi afirmaţii de mici puteri meschine – neînţelegerea totală a vieţii emoțion...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Ierihon

[...] I Ferma, aşa o numeau, se ridica solitară pe un povârniş în vârful unei coline joase. Era o căsuţă de două etaje, o construcţie din lemn, rectangulară, îngustă şi lungă. De la fereastra mare de la etajul de sus, aşezat într-un balansoar pe coridor, Jens contempla câmpurile care se întindeau dincolo de râu. Ochii săi negri mici nu încetau să se mişte, controlau orizontul învăluit în întuneric, atenţi la orice detaliu suspect. Elia şi Natan erau aşezaţi lângă el, jucându-se cu maşinuţe ruginite. Se auzeau sunetele nopţii – insectele, foşnetul frunzelor, ultimele mugete din grajd – şi s...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

Calcar

Fii atent, o pară de duș nu se calcifică așa, cu una cu două. Acum că atârn jumate pe hol, jumate peste scări cu furtunul de la duș în jurul gâtului, îmi spun: dacă toți amicii mei ar fi văzut baia, și-ar fi dat seama. Dacă măcar o singură dată ar fi urcat la etaj, ca Emma în după-amiaza aia, s-ar fi uitat la para de duș, ar fi deschis și închis robinetul, ar fi analizat peretele din sticlă al cabinei de duș, plin de calcar, mi-ar fi văzut în chiuvetă firele de păr rase în grabă și ar fi știut: tipul ăsta e complet dus, tre să-l salvăm. Baia ar fi fost punctul de cotitură, dar fii atent, au ma...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

Cum se poate măsura timpul?

Cum se poate măsura timpul? Putem înțelegem cu adevărat această categorie a gândirii și a realității care ne scapă chiar în momentul în care încercăm s-o percepem? În lumea noastră, în care ceasuri și calendare sunt accesibile oricui în câteva secunde, este greu să ne imaginăm cum e să trăiești fără să știi momentul, ora, ziua în care te afli. În plus, pe vremea bunicilor noștri, numai cei mai bogați și cei mai educați puteau să citească un ziar și puteau să aibă un ceas de buzunar: pentru cei care trăiau și lucrau în mediul rural, percepția trecerii timpului era marcată de bătaia clopotelor ș...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti

Un final fericit

      M-a trezit ploaia. Mi s-a strecurat în vis și pentru o clipă nu mi-am dat seama de pe ce planetă vine. Înotam în infinitul Pacificului. Știu că era Pacificul, l-am văzut la emisiunile TV. Înotam în apa de culoarea turcoazului și cristalului. Așa spun în reportaje, turcoaz și cristal. Pe șolduri îmi atârnau șiragurile de mărgele cu care se leagă costumul de baie. Îl știu din fotografii. Primul meu costum de baie, pentru copii. Cerul își cobora cortina în timp ce făceam nodul. Picături grele îmi cădeau pe frunte și pe mâinile întinse, deveneau din ce în ce mai dense și mai grele, până ce a...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Jasna Dimitrijević

Punct de evadare

Este vorba despre un bărbat care nu vrea să rătăcească drumul spre casă. E  făcut din aluat de pâine. Bărbatul pornește la drum. La fiecare câțiva  metri, bărbatul mai culege câte o firimitură din el însuși și o lasă să cadă.  Mai întâi, își culege o mână. După aceea, urechile și nasul. Pe urmă își  culege o gaură în burtă. În următoarea imagine, vedem prin gaura omului. În gaură se vede în depărtare o căsuță mică. În spatele geamului, o femeie în  vârstă stă la masă. Femeia frământă un bulgăre de aluat. Muzică emoțio nantă sfârșit.   Este vorba despre cineva care este fericit, dar nu atât de ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert