View Colofon
Original text "Very important person" written in SL by Andraž Rožman,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Very Important Person

Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman

Iar m-am holbat toată ziua la cifrele de deasupra liftului. 8... 7... 6... 5... 4... 3... 2... 1...
— Bună dimineața, domnule Seljak. 
Îl salut mereu, că doar îmi fac treaba ca un profesionist.
Îmi răspunde tăcând, că doar și el e profesionist. Când am noroc, pe fața lui împietrită răsare o cută. Dacă are o zi bună, ridică sprânceana dreaptă de parcă mi-ar spune: „Știu că ești aici, dar am preocupări de director.“
De multe ori mi-am zis să-l las în pace. Fiindcă mă ignoră, să-i răspund și eu ignorându-l. Dar mama m-a învățat că trebuie să mă port frumos cu oamenii care poartă costum și cravată. Atunci când era acasă. De obicei, nu era. Trebuia să ne întrețină și unde altundeva poate omul să găsească niște firimituri pentru familie dacă nu în Germania. De atunci îmi plac trenurile. Un tren care să mă poarte departe... Când urc în vagon și mă așez, îndoi degetele și întind brațele, arunc privirea pe fereastră... Și uuu-șșș, până la München.
Când aud scârțâitul de sub vagon, știu că se apropie plecarea și că, până la sosire, mai am mult. Ce bine că trenurile noastre sunt de pe vremea lui Franz Josef! Îmi place istoria. Nu-mi plac sfârșiturile. Îmi imaginez că frecarea între roțile trenului și șine produce scântei. Și în mine apar scântei. Uneori sunt atât de puternice, încât mă mistuie niște văpăi răuvoitoare. Poate fi și mai rău, apar arsuri, uneori de un grad inferior, alteori superior, așa că ajung la spital, unde un om ca mine nu vrea să ajungă și de unde nici chiar gardienii lui Tito nu mă pot salva cu una, cu două. Vreau să călătoresc. Oriunde, numai nu printre halate albe.
Azi, domnul Seljak e mai încruntat decât de obicei. Poate că subalterna lui preferată nu i-a supt-o ca lumea sau poate un lobbyist i-a cerut din nou un lucru imposibil, pe care îl va obține, desigur, cu nițică șmecherie slinoasă. Ca întotdeauna. Mă fascinează seriozitatea feței lui, a cărei duritate e subliniată și de firele negre de păr rase de la rădăcină. Cu o chelie bine întreținută, la marginile căreia părul e tuns la milimetru, și cu o privire disprețuitoare care lasă nu numai impresia de om sever, ci și de personificare a raționalității, pe scurt, un om care scapă de orice radar. Lacheii lui pot fi ușor păcăliți, dar nu și un om ca mine. Noi avem capacități deosebite, așa-zis clarvăzătoare, datorită cărora identificăm imediat un tip cum e șefulețul nostru. Cu cât fața lui e mai dură, cu atât realitatea îi e mai aspră. Zău așa, sunt zile când văd prin el și sunt zile când nu văd dincolo de obrajii lui de marmoră. Și când pătrund cu privirea până în viscere, văd un câmp de humus puturos, doar ici și colo câte un petec alb de margarete și, din loc în loc, niște lavandă. Știu, uneori mi se pune și mie un văl pe ochi, pentru că nu vreau să-l văd pe șefuleț altfel decât vreau să îl văd. Dar nu e nevoie să fiu îngăduitor cu el.

***

Și ce să-ți mai spun despre el, că și așa am destule greutăți! Ultima dată, am vrut să mă plimb prin oraș. Am vrut să merg numai din centru până la Špica, acolo unde apa face un meandru și se răsucește spre miazănoapte, numai ca să-mi răsune în urechi cântecul păsărilor, să-mi odihnesc ochii pe verdeața leneșă, să-mi plimb privirea când pe un pește, când pe altul. O știucă, o lostriță, un crap, un clean, un obleț, o babușcă... Nu înțeleg sportul ăsta. Unii stau pe treptele lui Plečnik cu bețe în apă, așteaptă toată ziua dacă e nevoie, ca să prindă o ființă solzoasă căreia, mai târziu, îi redau viața. Cică sunt apărători ai naturii. Eu am altfel de protectori. Cel puțin așa mi se pare, uneori mai mult, alteori mai puțin. Dar uneori am senzația nu e nimeni nicăieri și că sunt singur pe lume.
În ziua aceea s-au ținut după mine, cu toate că n-am vrut decât să mă duc până la Špica. Mi-au dat de înțeles că sunt very important person. Știu asta, cine nu e? Fiecare om e very important person, numai că eu sunt în mod special. Păi, pe care muritor de rând îl mai urmăresc securiștii? Luna scânteind în râu mi-a dat de înțeles că mă urmăresc cu elicopterul și își trimit semnale între ei. Când am trecut prin dreptul universității, mi-am amintit de ăl bătrân. A ținut un discurs celebru de la balcon, nu există carte de istorie care să nu explice cum îi mai amenința pe cei care voiau să distrugă Iugoslavia.
Mi-am continuat drumul și nu mai eram sigur dacă eram Žarko sau Mišo sau dacă nu cumva sunt unul dintre punkiștii de care ăl bătrân nu știa nimic, sau poate știa, dar se prefăcea că nu știe. De ce n-a vrut să știe de mine? Mama mi-a zis că l-am văzut numai o dată în viață. Eram prea mic ca să-mi dau seama de prezența lui. După ce ne-am întâlnit prima și ultima oară la tribunal, am continuat să fac pe mine câteva luni. M-a recunoscut, dar nu a vrut să știe de mine. Măcar dădea bani. Cică. O vreme. Dar nu-i port pică. Aș vrea să-l cunosc, nu numai din poza din cimitirul satului, ci așa, de-adevăratelea. Să stăm la o masă la restaurant, ca doi bărbați adevărați, cum i-am auzit vorbind pe tipii înțelepți, să bem un șpriț și să stabilim niște lucruri.

Nu știu dacă mă evita pentru că eram dintr-un aluat special – uneori mi se pare că dintr-unul de calitate, alteori dintr-unul stricat –, sau pentru că avea oricum prea mulți copii. Un om cu funcție nu are timp de fleacuri cum ar fi petrecerea timpului cu niște copii neascultători. Nu mai știu ce funcție avea. Să fi fost președintele țării, cel dintâi comunist între comuniști și cel dintâi partizan între partizani, sau șef de tură la fabrica Litostroj, cel dintâi muncitor între muncitori în vremea când încă se știa ce e autoconducerea muncitorească. Acum știm numai că e ceva ce nu mai există de mult, așa că nu mai suntem convinși că a existat vreodată și noi, bieții proletari, nu știm ce să cerem, darămite să ne organizăm și să-i arătăm capitalistului cine suntem noi. Prea ne temem, din când în când mai cade de pe masă o halcă mai grasă, pentru unii mai mare, pentru alții mai mică, așa că despre unii ca șefulețul nostru nu ne permitem să vorbim decât la bufet.
Ei, de ce să-mi bat capul cu lupta de clasă? Mai bine să intru și eu în rândul oamenilor de afaceri. O să încep prin a vinde angro și o să termin cu o rețea de restaurante și cu investiții în imobiliare sau poate o să câștig la loto. E totuna. Nu știu cum, dar știu că o să ajung să fiu bogat. Atunci o să-ți cumpăr un apartament și-un iaht, ca să știi și tu cum e aerul de ocean. Acum, fă și tu cinste cu o cafea și, dacă ai, împrumută-mă cu cinci euro.
Ți-am pomenit de dilemele mele. Căutarea identității, ați zice voi, în timp ce în lumea noastră, pentru un asemenea fenomen, mințile luminate au găsit o formulă mai jalnică. Dar n-are importanță ce cuvinte folosim. Important e că, uneori, scindarea mă arde insuportabil, e atât de sălbatică, încât aș prefera să mă arunc într-o apă care curge leneș. Mai bine să arunc scaunul, bicicleta, telefonul... De ce să mă înec, doar e minunat să trăiești! Mai ales dacă ai în buzunar un euro, acolo, iar oamenii nu te alungă. Numai că eu nu prea am parte de așa ceva. Domnul Seljak mă are de la un Patron care îmi dă salariul minim, la ore suplimentare nici nu visez, uneori îmi taie și compensația de masă și de deplasare la locul de muncă. Știu că m-a angajat numai ca să primească subvenție de la stat. Dacă am noroc, primesc al treisprezecelea salariu, dar Patronul vrea în schimb un anumit procent. E drept, nu sunt tocmai chibzuit. Mai ales când pune stăpânire pe mine chestia asta afurisită a identității. Atunci, portofelul are de suferit. Iar locuitorii orașului se feresc de mine mai mult decât de obicei.
Acum știi câte ceva despre mine, sunt un gagiu interesant, nu-i așa? Dacă vrei, o să-ți spun și mai multe. O să-ți vorbesc și despre iubire. Ea se plimbă prin oraș. Când o văd, vocile din cap încep să cânte The Girl from Ipanema... O observ cum se plimbă pe cheiul Petkovšek, cu ciobănescul ei de Shetland în lesă. Mersul ei e un amestec de erotism, încredere în sine și grație. Pasul ăsta... Când pune un picior în față, la distanță de celălalt, își îndreaptă corpul, își înalță capul și iese în întâmpinarea unui mister... Atunci sânii i se lipesc de tricoul mulat, părul ei lung, castaniu se ridică ușor, îndreptându-și privirea fixă pe un punct invizibil din depărtare. Ce mult mi-aș dori să pot pătrunde în acest mister.
Îmi amintește de marea mea iubire. Nu după înfățișare, ci după universurile interioare pe care mi le dezvăluie. Noi, oamenii din casta mea, suntem obișnuiți să dormim cu singurătatea. Numai că unor femei li se pare interesantă chestia asta cu identitatea. Și le place că, în pat, sunt un tigru care își ia zborul deasupra norilor. Spanioloaico, ah, frumoasa mea spanioloaică, cine știe pe unde mai umbli acum! Încă simt în nări mirosul părului tău lung, lung, vălurit, în fața ochilor îmi apare nuanța maronie a pielii tale. Împreună cu asistenții sociali și cu tovarășii mei de suferință, ne-am dus la Salamanca, în schimb de experiență. Cu un proiect european, ce altceva. Păi, toată economia depinde de niște blestemate de proiecte. Birocrații naționali sau europeni anunță o licitație, ONG-iștii se bat pe euroi și au nevoie de noi, de nebuni, de refugiați și de amărâții de toate felurile numai ca să ne semnăm pe o foaie de hârtie, ca să „justifice mijloacele financiare“. În schimb, facem câte ceva, uneori ne duc undeva și ne arată ca pe niște țigani cu ursul, din când în când ni se mai dă și câte un euro.
N-am regretat semnătura aia. M-a dus la Maria. Și la Salamanca. Uneori nu știu dacă iubesc mai mult femeia sau orașul. Când m-am pierdut pe străduțele întortocheate, am avut impresia că medicamentele se topesc în mine și că mă trezesc la viață. Nu bat câmpii. Asta ar fi spus-o și Unamuno. Ce frumos a fost când am pășit pe pietrele pe care a mers și el! Dar, deocamdată, nu-ți spun totul. Mai întâi, trebuie să juri că n-o să refuzi să-mi asculți povestea cum fac de obicei oamenii cu mine. Sper ca, împreună, să ne cufundăm în trecut, ca să putem să privim în viitor și să constatăm cine sunt eu cu adevărat.
Vei afla multe despre minunatele noastre „instituții totale“. Ai auzit vreodată de Hrastovec? Dar de camaradul meu de luptă, Mijo? Pe el l-a distrus lupta cu birocrații de oțel, cu medicamentele și cu zidurile instituțiilor. Cum altfel? Doar știi prin câte a trecut! Și eu am îndurat multe, dar încă rezist. Mijo și cu mine suntem veterani. Pe noi ne-au readus la normal după vechiul sistem, cu metode de care nu vrei să știi. Ai fost vreodată la Rog? Îmi plac pereții scorojiți ai fabricii ăleia vechi, graffitiurile de pe ei și oamenii din toate colțurile lumii, dar cel mai mult îmi place prânzul pe gratis. Du-te acolo! Când intri în incintă, din curtea imensă o iei imediat la dreapta și o să vezi o clădire în care este centrul social. Caută pe perete fotografia lui. Au pus-o în locul cel mai vizibil.
Știu multe. Nu numai despre spectacolele mele, ci și despre ale camarazilor mei. Știu că asta e cea mai interesantă parte din mine, pentru că voaierismul e peste tot în jurul nostru. Dar ce știu nu se limitează numai la astea, mai cunosc și chestii pe care n-ar trebui să le cunosc. Citesc. Călătoresc – metafizic și fizic. Observ. Reflectez. Ascult. Îmi amintesc. Nu stau o clipă. Mi-ar plăcea să fiu istoric sau geograf. Aș putea fi și ghid turistic, cunosc țara asta ca palma spanioloaicei mele. Nu crezi? Uită-te pe fereastră, acolo, spre miazănoapte, unde a mai rămas ceva zăpadă pe creste. Adâncitura aia dintre munți e Kamniško sedlo, la stânga e Brana, la dreapta Planjava. Aș putea fi și ziarist, cu siguranță mai bun decât majoritatea celor din șandramaua pe care o păzesc. Sunt mult mai la curent cu știrile decât sunt ei. Păi, ce să fac altceva în orele de program decât să citesc ziarele? Le citesc pe toate. Multe aș putea face! Dar ce să fac dacă tot construiesc și iar construiesc și, pe urmă, dintr-o lovitură, distrug totul? De parcă aș face un castel de nisip pe plajă, apoi m-aș împiedica de el și l-aș face praf.
Am distrus multe castele de nisip, dar am fost ajutat și de alții să o fac. Dacă oamenii nu s-ar fi mulțumit numai să mă asculte, ci să mă și audă, șansele mele n-ar fi fost atât de reduse. Mi-ar fi fost mult mai ușor dacă sistemul m-ar fi tratat un pic mai altfel. Adică să nu fi fost creat pentru majoritate, ci și pentru noi, amărâții. Pe urmă, ar fi fost mai bine pentru toți. Dar dacă vrei să realizezi așa ceva, trebuie să schimbi perspectiva și să te întrebi de ce o anumită realitate este acceptată, în general, ca realitate, iar alta nu. Că doar sunt amândouă realități, adică o realitate nu e reală, iar cealaltă realitate e reală? De ce mi se pare mereu că nu sunt în tabăra care trebuie? Că doar îmi doresc asta, fac eforturi, dar nu pot. Castelul de nisip nu dăinuie.
Ăsta-i numai începutul, o să vezi, povestea mea e ca-n filme. Când o să afle lumea de ea, o să mă sune de la Hollywood. Sau poate vreun Lars von Trier, ca să filmeze continuarea de la Idioții. Mă rog, nu-i chiar așa de rău, dar cine nu-și dorește, de fapt, să fie idiot? Undeva, adânc, în interiorul lui. Nebunia este cea mai pură formă de a fi om. Întreabă-l pe prințul Mîșkin, dacă nu crezi. Când sunt tulburat, îmi spun că fac numai ceea ce își doresc și ceilalți să facă, numai că nu îndrăznesc.
Hotărăște-te. Repede. N-am timp de pierdut.

More by Paula Braga Šimenc

Văgăuna bondarilor Sau ce s-a întâmplat la Fundata în săptămâna abonamentului la schi

Ziua 0 Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne ...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Despre cai și demoni

Îmi aduc aminte de ziua de ieri de parcă ar fi fost... ieri. Am luat trenul de la Bruxelles – de fapt, două trenuri, pentru că a trebuit să schimb – până la Haga, numai ca să văd un tablou, unul singur. Demonul unei dorințe obsesive pusese stăpânire pe mine, așa că a trebuit să mă duc.     Însă călătoria a fost departe de ce-mi imaginasem – o călătorie frumoasă, relaxată, în Olanda –, mi-am dat seama de asta de cum am ieșit din hotel, lăsând totul în urmă.     La Bruxelles, în Gare du Nord, am fost cât pe ce să iau trenul greșit, pentru că m-am orientat după mersul trenurilor de la Gare Centra...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Mirt Komel

Jurnal

21 august Mă numesc Erik Tlomm și acesta este jurnalul meu. Psihiatrul mi-a recomandat să scriu, chipurile, ca să mă fac bine. Dar, de fapt, cui să-i scriu? Lui? Soției mele, Lina? Se pare că ei n-o să-i arate consemnările mele. La îndoielile mele mi-a răspuns: „Scrieți pentru dumneavoastră înșivă.“ Așa că mi-am cumpărat un caiețel cu coperți de piele și m-am trezit aici, la masa de scris, ca să-mi scriu un jurnal, deși nu pot scăpa de senzația stranie că scriu și pentru altcineva – dar pentru cine? 22 august Să clarific (cui? mie? lui? ție?) prima mea consemnare din jurnal: am suferit o criz...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Mirt Komel

După câteva luni

12 august — Mohamad, să fii la telefon peste o jumătate de oră. Cred că am găsit-o! Mă dau jos din pat și, complet distrat, mă îmbrac, apoi, cât pot de sprinten, ies din hostel. Repede. De parcă ar avea vreo importanță dacă ajung la casa aceea cu cinci minute mai devreme sau mai târziu. Aproape că alerg în jos, pe strada în pantă, care duce spre port, acolo, undeva, între cartierul evreiesc Hardara Carmel și Wadi Salib, care a fost odată palestinian. Aud un fierăstrău, probabil taie un obiect din fier, apoi niște găini, niște cocoși. E straniu. Miroase a țară în mijlocul unui oraș care dorește...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman

Cu păsările am în comun cerul

Uneori devine de-a dreptul insuportabil. Plescăie așa de tare, că mă trezesc. Și, în afară de asta, se mai și ceartă, cui să-i revină cea mai bună bucățică, încât nu mai pot să adorm. Se aude totul, deși am ferestre duble, iar ramele sunt etanșate. Una ar vrea semințe de dovleac, cealaltă de in, fiindcă sună drăguț când le crănțăni, cele mai tinere se reped la firimiturile de pâine, femelele nu vor niciodată plăcintă cu jumări. Cine ar crede că sturzul cântător, măcăleandrul, pițigoiul albastru și florintele nu vor să-și îndese în aparatul digestiv tot ce au la îndemână. Locuitorii ăștia ai pa...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič
More in RO

Cum se poate măsura timpul?

Cum se poate măsura timpul? Putem înțelegem cu adevărat această categorie a gândirii și a realității care ne scapă chiar în momentul în care încercăm s-o percepem? În lumea noastră, în care ceasuri și calendare sunt accesibile oricui în câteva secunde, este greu să ne imaginăm cum e să trăiești fără să știi momentul, ora, ziua în care te afli. În plus, pe vremea bunicilor noștri, numai cei mai bogați și cei mai educați puteau să citească un ziar și puteau să aibă un ceas de buzunar: pentru cei care trăiau și lucrau în mediul rural, percepția trecerii timpului era marcată de bătaia clopotelor ș...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti

Văgăuna bondarilor Sau ce s-a întâmplat la Fundata în săptămâna abonamentului la schi

Ziua 0 Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne ...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Acasă

Moara, poteca aceea care ducea la râu, fântâna, caii, vacile și grâul. Gălețile sparte pline de roșii sângerii, borcanele închise ermetic cu legume murate pentru iarnă. Albia îngustă a râului Severski Don, care leagă toate câmpurile între ele, care trage Rusia spre Ucraina, care ține laolaltă harta țării, precum tighelește străbunicul meu Nikolai cojoacele cu ac și ață. Adierea în pânzele morilor de vânt, fetele comsomoliste în piața din centrul satului. Dansează. Se iau la braț, se sprijină reciproc, înclinându-și trupurile într-o parte și luându-și elan de pe sol, exact cât le trebuie. Moara...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

Insula

Nici până astăzi nu știu ce anume căutam în insule. Știu doar ce lăsasem în urmă. Țara care îmi dăduse pașaportul. Femeia care mă adusese pe lume. Lucrurile pe care le puteam cumpăra cu bani. Lumea pe care nu reușisem să o schimb. Apa mării era caldă. Seara valurile sclipeau de la planctonul luminescent. După ani de călătorii, confundam debarcaderele dintre pâlcurile de palmieri, de unde urcam în bărci. Confundam numele insulelor care începeau cu koh și nusa. Confundam ochii întunecați și hainele colorate ale celorlalți pasageri. Totuși, în drumul meu întâlneam persoane care căutau același lu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Urszula Jabłońska

Podul

      Toate gările au un ceas. De fapt, au mai multe. Deasupra casei de  bilete se află cel principal. Apoi, pe peroane, sunt cele mai mici. Cele utile,  în complicitate cu lenea noastră de a mai scoate mobilul din buzunar sau  de ne verifica ceasul de la mână.         Copiii sunt fascinați de ceasurile acestea. Întrucât secundarul se ro tește fără oprire, este până la urmă singurul moment în care pot vedea cum  trece timpul. Se uită la secundar cum urcă și, pe măsură ce devine vertical,  inimile lor mici bat mai repede și ochii li se deschid larg. Când, în sfârșit,  minutarul face un salt, ei...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by João Valente

N-am fost, dar acum sunt. Sensibilă la fiecare schimbare a vremii

Vântul mi-a suflat zăpadă mai întâi în față, pe o parte a canalului, iar apoi, după ce am traversat pe cealaltă parte a podului, în spate, ceea ce a făcut întregul proces ceva mai plăcut. În această direcție pot contempla peisajul mai ușor, fără să clipesc. Canalul nu este deocamdată complet înghețat, dar va fi peste câteva zile. Aproape cu siguranță. La început, părea o iluzie optică, dar în curând m-am convins că o lebădă se chinuie să străbată suprafața semiînghețată din mijlocul canalului. Se încordează și își face drum prin gheață, puțin câte puțin, încet, dar consecvent.  Trebuie să ne o...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović