View Colofon
Original text "Zmiana" written in PL by Joanna Gierak Onoszko,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Schimbarea

Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Joanna Gierak Onoszko

— Luați liftul, eu vin pe scări, strigă tânărul medic și pornește în goană, sărind câteva trepte deodată.

Trebuie să ajungă la timp. Cu câteva săptămâni înainte, imediat după naștere, mama se prezentase la pediatru: copilul plângea necontenit. La prima vizită auzise:

— Hrăniți-l ca lumea o dată și-o să se liniștească.

La a doua policlinică i se spusese:

— Are colici. Nu mai mâncați prăjeli. Laptele o să se facă mai bun, iar copilul n-o să mai urle.

Doctorul de la cabinetul privat pur și simplu izbucnise în râs:

— Păi, cum să nu plângă? Doar e nou-născut.

Pediatrii erau liniștiți, dar plânsetul copilului nu mai înceta. În plus, micuțul începuse să se contorsioneze ca un covrig.

Își ridica brațul la ureche și își trăgea ambele picioare într-o parte, ca un pendul oprit în mers.

— Nimic grav. Copilul reia poziția preferată din viața intrauterină, îi explicase un specialist.

— Schimbați poziția pătuțului. Copilul caută lumina naturală. Mutați-l mai aproape de fereastră, o să se îndrepte singur, o sfătuise al doilea.

— Ce tot căutați nod în papură? Aveți un bebeluș minunat și tot nu sunteți mulțumită? Nu vă mai stresați, zisese al treilea.

În timpul consultației nu s-au constatat anomalii la examinarea fizică, scriseseră identic în fișă următorii medici.

Dar de fiecare dată când e luat în brațe, copilul țipă.

* * *

Într-o joi, în timpul plimbării, mama se uită în landou și vede cum copilul își încrucișează puternic ochii. Femeia aleargă până la cea mai apropiată policlinică, neslăbind bebelușul din priviri. Ar putea să jure că e cumva învăluit de ceață, că se îndepărtează, se scufundă undeva, așa că, o dată la câteva clipe, scutură căruțul și bate copilul pe față, ca să nu piardă contactul. Trecătorii întorc capul după ea, dar nu reacționează nimeni.

La policlinică, micuțul râde la medic și gângurește vesel.

— Dar e perfect conștient, nu văd nimic în neregulă, probabil că vi s-a părut. Poate ar trebui să dormiți mai mult? o sfătuiește medicul și deschide amabil ușa pentru a încheia vizita.

Atunci, în prag, copilul care râdea își încrucișează ochii încă o dată. Mama începe să țipe atât de tare, încât din cabinetele vecine vin în fugă alți medici.

Cineva cere să fie chemată o ambulanță.

Paramedicii nu schimbă între ei prea multe cuvinte, doar examinează situația. Unul dintre ei recunoaște cumva placid:

— Pornesc sirena, dar nu vă neliniștiți, doamnă. Pur și simplu n-am chef să mai stau iar în ambuteiaje.

Mama știe că nu e adevărat.

La camera de gardă se aude un tânguit. Un băiețel – are șase, poate șapte ani. Părinții tăcuți îi cuprind spatele zguduit de spasme.

— Nu, nu. Nu vreau. Tata, te rog. Nu vreau. O să fiu cuminte, promit. Doar nu vreau să mai fiu aici.

Pe lângă ei trece o femeie în vârstă. Târâie pe secție un pat pliant, își va petrece noaptea alături de pătuțul de metal al nepoatei.

În sala de așteptare, unele femei își întorc fețele umflate, unii bărbați își ascund chipurile în mâini.

Paramedicii cheamă medicul de gardă.

* * *

Analiza în tunelul de rezonanță magnetică durează mult, iar diagnosticienii se uită cu atenție la imaginile alb-negru, care arată căpșorul copilului bucată cu bucată.

— Îl vom opera, anunță șeful de secție. Luni, cel târziu marți. Rămâneți de acum la spital, organizați laptele și niște saci de dormit. Trebuie să semnați că sunteți de acord. Nu se poate fără semnătură.

În secție pot rămâne doar mamele. Aproape toate au burțile umflate, au născut de curând.

Dorm înghesuite una lângă alta în bucătăria spitalului. Dorm pe jos, lângă coșurile cu resturi de mâncare. Sunt pacientele unuia dintre cele mai moderne institute din Europa. Medicii readuc aici copii la viață folosind tehnologii inaccesibile în alte părți. În schimb, în baia pentru părinți, de trei săptămâni nu există săpun.

* * *

Vineri, încă de dimineață, copilul e necomunicativ și iritat. Toată noaptea a stat nemâncat, iar acum așteaptă încă o analiză care trebuie adăugată la dosarul deja foarte gros. Plânge până se îneacă. Tușește, se învinețește, face spume.

— Se sufocă, copilul se sufocă! aleargă mama pe coridor.

Infirmiera vine să se uite, dar dă din mână:

— S-a înecat cu ceai. Faceți palma bărcuță și băteți-l pe spate.

— Dar nu i-am dat niciun ceai! Copilul meu e nemâncat. Copilul meu nu mai respiră!

Infirmiera aleargă după aparatul de reanimare. E vineri după-amiază. Medicii au predat biletele de externare, au închis fișele, pleacă acasă. Spitalul se golește.

În sală intră în fugă un medic tânăr. Înțepenește două-trei secunde. Se uită la chipul copilului și strigă:

— Stare de alarmă. Duceți-l în blocul operator. Acum!

Brancardierii deblochează roțile piciorușelor de metal de la pătuțul copilului și îl împing spre lifturi. La ora asta se așteaptă mult, căci personalul termină schimbul la fiecare etaj și zeci de oameni stau la coadă să iasă.

— Luați liftul, eu vin pe scări, strigă tânărul medic și aleargă câteva etaje în jos, direct la blocul operator.

* * *

— Luați-vă rămas-bun, le spune părinților asistenta de la anesteziologie în sala de pregătire a pacienților.

Prin ferestruica din camera de decontaminare se vede cum, sub o lampă uriașă, învelită într-o folie ușor de curățat, se mișcă o duzină de persoane în halate verzi.

— Mâine. Acum n-am reușit, doctorul a ieșit atât de repede din secție, explică mama.

— Nu de la doctor. De la copil luați-vă rămas-bun.

* * *

Mama și tatăl stau de pază lângă blocul operator. La intervale regulate, apasă pe interfon, dar o voce din spatele ușilor repetă mereu: „Operația e în curs.“

Trec o oră, două și, după o nouă apăsare pe sonerie, vocea se întrerupe o clipă. În cele din urmă, spune:

— Nu sunt împuternicită să vorbesc. Mergeți în secție să discutați cu medicul.

Ce vești poți aștepta după așa ceva?

Mama și tatăl bat la ușa camerei, dar nu răspunde nimeni. Apasă pe clanță, în mijloc se află tânărul medic care a operat.

Arată altfel decât atunci când a pornit în fugă spre blocul operator. Are cu cel puțin zece ani mai mult, e gârbovit. Are chipul cenușiu. Cu un efort vizibil, se sprijină în pumni de birou, ca și când n-ar avea putere să stea în picioare.

E un boxer lovit, după meci.
— Ascultați. A mers foarte bine. Trăiește. Mai departe vom vedea.

Totuși, în următoarele zile nu e bine deloc. Copilul nu-și revine. Nu ridică mânuțele, nu vrea să bea, se scurge printre mâini. Vomează și slăbește.

Când nu operează, tânărul medic stă pe marginea pătuțului. Obosit, se sprijină cu brațele de barierele de metal, veghează. Schimbă medicamentele, dozele și metodele. Niciun tratament nu funcționează, parametrii scad permanent.

Într-o zi, doctorul stă la marginea patului și meșterește la sistemul de blocaj. Ridică patul cu câteva niveluri, încât bebelușul stă acum cu capul în jos, iar picioarele îi sunt aproape pe perete. Doctorul nu se uită la monitoare, ci la chipul copilului, care se face imediat călduț, roz, viu.

* * *

În organismul tânăr, procesele de cicatrizare se petrec rapid. Rănile se vindecă frumos, rezultatele se normalizează și cu timpul poate pleca acasă.

Trec câțiva ani și burta mamei se rotunjește din nou.

* * *
La vestea sarcinii, medicul curant doar icnește:

— La dracu’.

De această dată, medicii iau în serios temerile mamei. În echipa consultativă sunt în total nouă. În primele săptămâni, niciunul dintre ei nu o felicită, toți sunt îngrijorați. Își frâng mâinile deasupra fișei de investigații a gravidei, iar medicul curant afirmă:

— E un coșmar. Sunteți coșmarul oricărui medic.

În timpul vizitelor, pe birou, alături de documentația medicală, sunt pregătite mereu un pahar cu apă și o cutie cu șervețele. Timp de nouă luni, se fac multe analize pentru a realiza dacă al doilea copil se va naște sănătos. Și că e bine, că e în continuare bine.


* * *

În fundal ticăie pulsoximetrul, metalul zăngănește. Apoi, mult timp e liniște, iar chirurgii șoptesc ceva, oftează, își spun ceva printre dinți. Unul se întinde pe burta deschisă a pacientei, al doilea cotrobăie înăuntrul ei. Doi bărbați puternici scot astfel la lumină următorul copil.

În sfârșit, asistenta îi așază mamei un săculeț cu gheață pe burtă. Scorul APGAR crește, dar doctorii iau copilul în altă sală ca să-l examineze cu multă atenție. Apoi râd că dracul nu-i chiar atât de negru.

După câteva zile, dosarul documentației medicale este gros, dar foarte optimist. Apar în el coloane lungi cu rezultate și epicrize exhaustive de la alte clinici. Printre formulare, cineva a strecurat o notiță obișnuită de laborator – cu ștampilă, dar fără niciun comentariu. Era marcat pe ea titrul anticorpilor. Alături de valoarea de trei cifre, cineva desenase cu pixul o săgeată în sus.

* * *

Pentru mamă e suficient. La început, medicul de la institut o liniștește:

— Cu siguranță sunt materne, valorile ar trebui să scadă după naștere. Nu vă panicați.

— Asemenea valori sunt imposibile, starea clinică a copilului le contrazice.

Și:

— Repetați analiza de urgență.

* * *

Noaptea, mama visează că stă pe o plajă, iar la orizont se strânge un val negru. Nu are unde fugi, poate doar să privească cum valul se apropie de mal. Mama știe că o va lovi cât de curând. Se gândește cât de puternică va fi izbitura.

* * *

E la fel ca în urmă cu câțiva ani – deși e vorba de alt nou-născut și alți medici.

În cabinete, părinții aud rând pe rând:

— Nu e nevoie să extindeți analizele, rezultatele sunt complet irelevante.

— E evident, copilul nu are nimic.

— Vă rog să nu mă învățați cum să procedez cu pacientul meu.

Așa că mama nu mai spune nimic, dar sună la spital – la același la care lucra cândva tânărul medic grăbit să lucreze.

La camera de gardă, medicul se uită la documentație, dar întreabă în primul rând despre notiță. Face mai multe copii, le duce altor doctori, sună la laboratorul de farmacokinetică, unde se pricep să pregătească rețete astfel încât tratamentul să fie cât mai eficient și cât mai puțin distructiv. Iar în cele din urmă spune:

— Mergeți în secție. O să cer analize exacte, dar până vin rezultatele, introducem un tratament intensiv. Nu aveți timp.

* * *

Copilul intră cu pătuțul în secție, mai degrabă în ring. Din ce categorie fac parte nou-născuții?

În această secție, atunci când le comunică părinților diagnosticul, doctorii, dar mai ales doctorițele, nu reușesc întotdeauna să-și rețină lacrimile.

Tații nu se rușinează să plângă, căci lacrimile bărbaților adulți sunt aici ceva obișnuit. Tații se ceartă cu infirmierele că și ei vor hrăni, vor înfășa, vor veghea. Că, înțelegeți odată, e și copilul meu.

În schimb, mamele plâng puțin, mai des sunt furioase. Dorm pe unde-apucă, chiar și în baie, pe podeaua murdară de urină și sânge de la nașteri. Unele își pun în sutiene frunze de varză, căci seva ei alină sânii umflați. Frunzele trebuie întâi zdrobite cu ciocanul de bătut carne. Mamele lovesc cu el cu atâta furie, încât într-o bună zi crapă blatul din bucătăria secției.

În captivitatea spitalului, orele se târăsc, iar anotimpurile trec repede. Vinerile se preschimbă lin în luni, iar miercurile se suprapun.

Într-o zi de miercuri, mama l-a întâlnit pe hol pe medicul care, cu ani în urmă, o rupsese la fugă spre blocul operator. A întins mâna spre el – ar fi vrut să-i spună atâtea! Dar ce să-i spui omului care a alergat să salveze un copil străin?

— Hei! i-a făcut cu mâna doctorul. Îmi aduc aminte de dumneavoastră! Sunteți mama pacientului care îmi murea în fiecare zi.

* * *

Totuși, și acea ședere la spital a luat sfârșit la un moment dat, iar camera de decontaminare, care conducea spre o secție sau alta, s-a închis ermetic. Timpul petrecut între bare de metal, pulsoximetre, cabluri și pompe de medicamente s-a estompat încet-încet.

Peste amintirile vechi, părinții au suprapus unele noi, senine. Porneau tot mai des și mai curajos cu copiii în vacanță.

Când stabileau traseul, marcau întotdeauna orașele vestite pentru atracțiile turistice și spitalele de copii cu referințe dintre cele mai bune. În străinătate, luau cu ei cele mai importante bilete de externare, traduse și laminate, și CD-uri cu analize. Când nimereau la un pediatru nou, făceau glume și, preț de o clipă, nu-i dezvăluiau toată povestea. Jucau cu el poker, țineau întoarse cărțile pacienților. Apoi se bucurau că medicul nu observase nimic, că nu ghicise nicio luptă pe care o purtaseră.

Timpul a trecut, copiii au crescut mai înalți decât părinții, iar ei au îmbătrânit blând și fără griji.

Într-o zi, mama l-a întâlnit din nou pe medicul care sărise cândva treptele ca să ajungă la blocul operator. De la acea după-amiază de vineri trecuseră mai bine de cincisprezece ani, iar doctorul vindeca în continuare copii pe care nimeni altcineva nu știa să-i salveze.

Doar că acum nu mai era tânăr. Încărunțise, se micise, îmbătrânise.

A mirat-o foarte mult. Avea permanent în fața ochilor momentul în care medicul aleargă în jos pe scări. Se ia la întrecere pentru a opri încă un copil. Există încă șansa să ajungă la timp.

More by Sabra Daici

PISK

28 noiembrie 2020, la o lună după ce politizata Curte Constituțională a scos în afara legii avortul în Polonia. Magda Dropek, una dintre organizatoarele protestelor femeilor din Cracovia, a scris pe Facebook: „Timp de câțiva ani în care am susținut acțiunile de stradă am fost convinsă de un singur lucru: nu sunt capabilă să strig, să scandez, sunt prea haotică pentru a vorbi cursiv și logic. E și motivul pentru care întotdeauna m-am simțit bine punându-mi gândurile pe hârtie/ecran, scriind, comunicând fără voce. În plus, nu pot să-mi sufăr vocea. În ultimile săptămâni strig cum n-am mai făcu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Aleksandra Lipczak

Insula

Nici până astăzi nu știu ce anume căutam în insule. Știu doar ce lăsasem în urmă. Țara care îmi dăduse pașaportul. Femeia care mă adusese pe lume. Lucrurile pe care le puteam cumpăra cu bani. Lumea pe care nu reușisem să o schimb. Apa mării era caldă. Seara valurile sclipeau de la planctonul luminescent. După ani de călătorii, confundam debarcaderele dintre pâlcurile de palmieri, de unde urcam în bărci. Confundam numele insulelor care începeau cu koh și nusa. Confundam ochii întunecați și hainele colorate ale celorlalți pasageri. Totuși, în drumul meu întâlneam persoane care căutau același lu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Urszula Jabłońska
More in RO

N-am fost, dar acum sunt. Sensibilă la fiecare schimbare a vremii

Vântul mi-a suflat zăpadă mai întâi în față, pe o parte a canalului, iar apoi, după ce am traversat pe cealaltă parte a podului, în spate, ceea ce a făcut întregul proces ceva mai plăcut. În această direcție pot contempla peisajul mai ușor, fără să clipesc. Canalul nu este deocamdată complet înghețat, dar va fi peste câteva zile. Aproape cu siguranță. La început, părea o iluzie optică, dar în curând m-am convins că o lebădă se chinuie să străbată suprafața semiînghețată din mijlocul canalului. Se încordează și își face drum prin gheață, puțin câte puțin, încet, dar consecvent.  Trebuie să ne o...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

Zece degete în depărtare

DEGETUL MARE   Chiar dacă stai la etajul doișpe, tot se aude zgomotul de pe șantier. Speli  vasele. Te-ai rostogolit din pat, ți-ai tras boxerii pe tine și, în sânii goi și fără  șosete, te-ai apucat de spălat vasele. Pentru că n-a venit imediat apa caldă la  robinet, ai uitat să dai drumul la apă rece, așa că apa e acum clocotită și te  frige la mâini. Când le scoți de sub apă, mâinile ți se fac roșii ca focul. Tot blatul e plin cu vase soioase. În bucătărie, chiar și pe jos sunt oale, tăvi  din sticlă și teancuri de farfuriuțe cu brânză de vaci întărită pe margine.  Podeaua bucătăriei nu e a...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Very Important Person

Iar m-am holbat toată ziua la cifrele de deasupra liftului. 8... 7... 6... 5... 4... 3... 2... 1... — Bună dimineața, domnule Seljak.  Îl salut mereu, că doar îmi fac treaba ca un profesionist. Îmi răspunde tăcând, că doar și el e profesionist. Când am noroc, pe fața lui împietrită răsare o cută. Dacă are o zi bună, ridică sprânceana dreaptă de parcă mi-ar spune: „Știu că ești aici, dar am preocupări de director.“ De multe ori mi-am zis să-l las în pace. Fiindcă mă ignoră, să-i răspund și eu ignorându-l. Dar mama m-a învățat că trebuie să mă port frumos cu oamenii care poartă costum și cravată...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman

Acasă

Moara, poteca aceea care ducea la râu, fântâna, caii, vacile și grâul. Gălețile sparte pline de roșii sângerii, borcanele închise ermetic cu legume murate pentru iarnă. Albia îngustă a râului Severski Don, care leagă toate câmpurile între ele, care trage Rusia spre Ucraina, care ține laolaltă harta țării, precum tighelește străbunicul meu Nikolai cojoacele cu ac și ață. Adierea în pânzele morilor de vânt, fetele comsomoliste în piața din centrul satului. Dansează. Se iau la braț, se sprijină reciproc, înclinându-și trupurile într-o parte și luându-și elan de pe sol, exact cât le trebuie. Moara...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

Planul de rezervă

      Maixa mă sfătuiește să pronunț bine toate silabele, fără accent londonez, să nu mă lungesc prea mult pe status questionis, să verific echipamentul tehnic înainte să înceapă susținerea, să fiu modestă, să-mi iau notițe când primesc întrebări și mi se fac sugestii din partea comisiei și să-i invit să mănânce la un restaurant cu meniu fix. June crede că asta cu meniul fix e cam de zgârie-brânză și-mi propune un catering la facultate, îmi dă un citat din Weber, jumătate de laxativ la micul dejun și se oferă să mă ducă cu mașina până la Gasteiz. Accept bibliografia și transportul.       Plecă...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Aixa De la Cruz Regúlez

Revolta inversă

Viața lui cu Carmen Ottomanyi începuse foarte abrupt la sfîrșitul clasei a  unșpea. În ziua în care se hotărîse să plece din oraș, se dusese s-o caute pe  tipa înaltă dintr-o clasă alăturată, una Fahrida (ta-su era din Iran), care își  zicea însă Frida. Pleca din oraș pentru că avea convingerea că dacă pleci li mitările tale vor rămîne în urmă, o convingere absurdă, însă pe care dacă   nu ajungi niciodată s-o ai ești demn de milă. O găsise pe această Frida cu o  gașcă de fete, în spatele clădirii, fumînd și rîzînd. Se fuma încă pe-atunci,  chiar și în licee de snobi ca Suber-ul, sau mai ales a...
Written in RO by Cătălin Pavel