View Colofon
Original text "PISK" written in PL by Aleksandra Lipczak,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

PISK

Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Aleksandra Lipczak

28 noiembrie 2020, la o lună după ce politizata Curte Constituțională a scos în afara legii avortul în Polonia. Magda Dropek, una dintre organizatoarele protestelor femeilor din Cracovia, a scris pe Facebook:

„Timp de câțiva ani în care am susținut acțiunile de stradă am fost convinsă de un singur lucru: nu sunt capabilă să strig, să scandez, sunt prea haotică pentru a vorbi cursiv și logic. E și motivul pentru care întotdeauna m-am simțit bine punându-mi gândurile pe hârtie/ecran, scriind, comunicând fără voce. În plus, nu pot să-mi sufăr vocea.

În ultimile săptămâni strig cum n-am mai făcut-o până acum, din rărunchi, din interior, din diafragmă, inimă și cap. Îmi recapăt vocea și forța ei, și cred că niciodată nu m-am simțit mai bine. Strig și nu mă rușinez, chiar dacă am impresia mereu că toți spun vorbe înțelepte, iar eu nu mă pricep.“


A fost unul dintre zecile de comentarii pe tema protestelor pe care le citeam zilnic, scriind uneori și eu. M-a impresionat însă puternic. Poate și pentru că, în urmă cu câteva zile, într-o după-amiază cețoasă de noiembrie, îmi auzisem propriul strigăt în stradă.

Era parte a unui cor de multe mii de strigăte, dar era și singular, personal. Destul de ascuțit și nu perfect cum aș fi vrut, deși dădeam tot ce puteam. Erau în el mânie, furie pornită din rărunchi, dar și un soi de disperare sau deznădejde care-l făceau să se frângă, să răgușească să se audă uneori ca un țipăt subțire.

Ca răspuns la ce făcuseră politicienii de dreapta de la conducerea Poloniei și organizațiile ultracatolice care îi sprijineau, vocea, obișnuită mai degrabă cu moderarea publică și cu elocvența, vocea unei participante la dezbateri, autoare empatică și mamă a unui copil de trei ani, urla în centrul Cracoviei împreună cu alte mii de voci: „Marș de-aici!“

În voce și în voci se simțea forța. Sentimentul că de la sunetul lor se vor prăbuși într-o clipă casele vechi, iar noi călcăm de fapt peste ruinele a ceva ce nu va mai fi niciodată la fel.

Așa a fost, dar în descriere există o inexactitate.

„A striga“ e un verb asociat de regulă cu audiosfera masculină, cu vocile grave, sonore ale suporterilor. Deci ce făceau de fapt vocile noastre – feminine – pe străzi? Țipau?

*

„Cum sună democrația?“ – se întreabă în articolul său antropologa Laura Kunreuther și răspunde: ca discursurile politice, ca strigătele protestatarilor, ca certurile din parlament și ca dezbaterile aprinse din cafenele și saloane.

Cum sună revoluția femeilor?

Ca să-mi aduc aminte – de la ultimele proteste au trecut aproape trei luni – pornesc înregistrarea de la manifestarea de anul trecut de la Katowice, publicată de artistul Tomasz Pizio sub forma albumului Iadul femeilor.

„Marș de-aici!“ strigat în cor. Râsete, țipete ascuțite. Comunicatele poliției („Atenție, atenție! Poliția vă informează. Suntem în stare de epidemie. Adunările de persoane sunt interzise“), atât de zgomotoase, încât acoperă intervențiile la microfon. Cu toate acestea, strigătul colectiv este impunător. Când îl asculți după mai mult timp, atunci când primele și cele mai puternice emoții au trecut, forța lui e uimitoare.

Da, așa cum uimitoare este scena din Szczecinek, un orășel din nord-vestul Poloniei, care ilustrează cel mai bine ceea ce Agnieszka Graff, cercetătoare feministă, a numit respingerea „Marelui Compromis“ dintre stat și Biserică, pe care s-a bazat identitatea poloneză după 1989. În înregistrare se vede un grup de adolescente stând în semicerc în jurul unui preot care încearcă să le vorbească, iar ele, ca răspuns, îl acoperă cu strigăte sau mai degrabă cu țipete ascuțite: „Marș de-aici! Marș de-aici!“


Uimirea provocată de scena văzută după câteva luni e, în fond, de înțeles. Atunci când fata, femeia își aud strigătul în stradă, lansează o provocare nu numai conducătorului partidului

Lege și Justiție, Jarosław Kaczyński, ci și lui:

Aristotel: „Vocea subțire a femeii este dovada intențiilor ei rele, căci ființele curajoase și drepte (leii, taurii, cocoși și bărbații) au voci grave, puternice.“

Solon: „Tăcerea e cosmosul femeilor.“

Sfântul Pavel: „Femeii nu-i dau voie să învețe pe alții, nici să se ridice mai presus de bărbat, ci să stea în tăcere.“


Grecii antici considerau că, atunci când deschide gura, femeia tulbură ordinea cosmică. În cultura antică, femeile nu erau capabile să păstreze sophrosyne – moderația, stăpânirea de sine, reținerea. Vorbirea lor era percepută ca dezordonată și stridentă. Poeta și filosoafa clasică Anne Carson, care a reunit exemple antice de reducere la tăcere a femeilor în eseul The Gender of Sound, conchide astfel: femeia era o ființă „neetanșă”, care dezvăluia lucruri și emoții menite să rămână în interior. Altă cercetătoare a culturii antice, Mary Beard, amintește la rândul ei, în cartea Women & Power, că primul exemplu de reducere la tăcere a femeii de către bărbat în literatura occidentală este în Odiseea, scena în care Telemah îi poruncește Penelopei să tacă: „Mamă, [...] du-te tu-n cămara ta şi vezi-ţi de stative, de furcă [...]. De cuvântări vor îngriji bărbaţii [...].”

Porunca tăcerii a fost luată literalmente în serios de englezii Evului Mediu târziu, care au inventat scold’s bridle, „masca rușinii“, un instrument de tortură așezat pe față, menit să imobilizeze limba femeilor ce cuvântaseră în locuri publice.

Atâta efort ca femeile să rămână tăcute, încât e chiar curios că îndrăznim în general să scoatem un cuvânt.

Nemaivorbind despre strigăt. În cadrul proiectului său „CRI OFF – CRI ON”, artista de origine polono-franceză Margot Sputo, a invitat în studio femei și le-a fotografiat în timp ce strigau.

— La început fotografiam și bărbați, mi-a povestit în urmă cu câțiva ani. Doar că ei stăteau drepți și strigau, ca și când ar fi vrut să dovedească ceva, să arate că e teritoriul lor. În strigătul femeilor era ceva mai profund. Pentru multe, strigătul era o eliberare. Spuneau: sunt furioasă, visez de mult să strig. Unora le reveneau în minte amintiri dificile, altele strigau ca să se curețe de supărare sau să-și exprime dezacordul. Erau și femei incapabile să strige. Dar tăcerea lor era o trăire intensă, adesea mai puternică decât strigătul.

*

— Cum era? o întreb pe Magda Dropek, activistă LGBT și una dintre liderele protestelor femeilor din Cracovia, de la al cărei comentariu a început reflecția mea despre schimbarea relației cu vocea, ca efect secundar al revoluției.

— Vocea mea înainte? Nu era, îmi spune atunci când ne întâlnim într-o după-amiază de mai la o cafenea cracoviană. Nu vorbeam public nici măcar la marșurile egalității, deși mulți ani le-am coorganizat. Vorbeam întotdeauna foarte încet, rușinată. Dacă ne-am fi întâlnit acum doi-trei ani, probabil ar fi trebuit să-ți încordezi auzul tot timpul.

Nu trebuie – o aud bine, chiar dacă ne aflăm nu departe de o stradă aglomerată.

— Am înțeles că ceea ce e scris nu va avea niciodată forța omului care strigă, explică Magda. Dar faptul că am început să vorbesc public este parte dintr-un proces mai amplu. În copilărie eram băiețoasă. Mă băteam cu băieții, mă cățăram în copaci și urlam în fața blocului. Când m-am dus la școală a început socializarea: trebuia să mă comport ca o fetiță, să fiu tăcută și cuminte. O mare parte din viață am făcut, așadar, lucruri din umbră, ajutându-i pe alții. Pe munca mea se semnau apoi adesea tipii. Da, clasica poveste. Acum doi ani am decis totuși să intru în politică, am candidat la alegerile parlamentare. Am făcut-o pentru a da vizibilitate temelor LGBT. Din același motiv, am început să vorbesc public la proteste. Mi-am dat seama că nu vor fi vizibile dacă eu nu voi fi vizibilă. Deci am început să-mi creez spațiu pentru a spune lucrurile pe care doream să le spun. La început, vocea mea hârăită, scârțâită, neplăcută, lupta în general să existe, povestește Magda. Pentru mine a fost la propriu o luptă, a diafragmei, de fapt a întregului corp. Apoi ceva s-a schimbat. Într-o zi, uitându-mă la înregistrarea de la demonstrație, mi-am dat seama că oamenii vorbesc, vorbesc, vorbesc, apoi apar eu și strig. O persoană apropiată, pe care nu o mai văzusem de doi ani, m-a întrebat după ce a văzut discursul meu pe internet: ce s-a întâmplat cu vocea ta de e atât de puternică?


Câteva adevăruri despre vocea femeilor: în medie, este cu o octavă mai înaltă decât cea a bărbaților. Ține de testosteron, de corzile vocale mai groase și mai lungi la cei din urmă, dar și de cultură și obișnuință. Și-o însușesc bebelușii de doar câteva luni, care gânguresc cu mamele pe un ton mai înalt decât cu tații.

Vocea femeii este un proces: se schimbă și devine mai gravă după nașterea unui copil, odată cu vârsta, în funcție de epocă. Locuitoarele contemporane din Occident vorbesc cu voce mai groasă decât mamele și bunicile lor din anii ’70 ai secolului al XX-lea. Oamenii de știință explică acest lucru prin autoritatea crescută pe care vocea mai groasă o trezește în receptarea generală.

Schimbarea petrecută la nivelul societăților în câteva decenii a fost accelerată în propriul corp de Margaret Thatcher. Femeia care în tinerețe vorbea cu un glas subțire, aproape pițigăiat, a ajuns să se folosească, în urma instruirii intense ca premier al Marii Britanii, de un bariton aproape caricatural – singura voce demnă de o conducătoare, cum cu siguranță o sfătuiseră consilierii.

Generalizarea aversiunii față de tonurile înalte apare ca o nouă minicapcană întinsă femeilor de patriarhat.

— Ce se întâmplă cu țipatul? o întreb pe Basia Ciemięga, culturologă, autoarea atelierelorVocea Femeii. E bun, nu-i bun?

— Nu-mi place să cred că există un gen de voce „corectă“, explică Basia prin Zoom. Vocile noastre sunt îndeajuns de des evaluate, începând cu cântatul pentru notă la școală. Plecăm de acolo cu convingerea că vocea trebuie să placă, că este pentru ceilalți.

Deci, descriptiv și fără judecată:

— Când femeile sunt cuprinse de emoții, de pildă de supărare, vocea care se aude provine adesea din gât și amintește exact de un țipăt, spune Basia. Femeile se simt adesea – energetic, fizic – separate de corpul lor de la brâu în jos. Ce mă interesează este căutarea unor calități ale vocii care le ajută pe femei să ia legătura cu acele zone. Ca burta sau pizda: tabuizate, considerate monstruoase, murdare.

Când, în toamna anului 2020, în Polonia au început protestele masive ale femeilor, povestește Basia, a simțit că este momentul trezirii vocii feminine. Se împlinea visul ei ca susținătoare și îndrumătoare.

— Am pus în mișcare toate resursele pasiunii, am mers la proteste, am organizat evenimente, povestește ea.

La unul dintre evenimente, participantele au strigat pline de furie o piesă a Corului Vrăjitoarelor, formație muzicală feminină în care interprete profesioniste și amatoare de diverse vârste cântă despre forța și revolta femeilor, despre furie, maternitate. Patroanele lor sunt femeile arse pe rug în Polonia secolului al XVI-lea. În cântecele lor strigate este ceva din ololyga, incantațiile rituale ale femeilor din Grecia antică, amintite de Anna Carson în The Gender of Sound: un urlet „neomenesc“ – pentru urechile bărbătești –, care putea fi expresia unei plăceri imense, dar și a durerii.

— Nu trebuie căutat prea departe pe axa timpului și a hărții, căci în Polonia avem tradiții frumoase ale cântului feminin colectiv, spune Basia. Suntem însă rupți ca popor de acea tradiție, pentru că ne-am dezis de rădăcinile țărănești. În ceea ce fac, simt adesea cum reînvie ceva uitat.

*

Tulburarea armoniei cosmice prin strigăt și țipăt feminin este în continuare aspru pedepsită, ca în vechea Atenă sau în Londra.

Inițiatoarele protestelor din toamnă-iarnă au astăzi câteva procese pentru organizarea unor așa-zise adunări ilegale în timpul pandemiei. Multe dintre ele au resimțit violența forțelor de ordine – ca Lana Dadu, altă lideră cracoviană, căreia un polițist i-a dislocat umărul în timpul demonstrației.

— Povestea vocii în timpul protestelor nu este întotdeauna una a emancipării, spune Lana.

Are o voce frumoasă, joasă, cu o melodie ușor estică (a crescut în Lituania și locuiește în Polonia de peste douăzeci de ani). A cântat la cor, lucrează ca ghid.

— „Cine naiba țipă așa?“ mi-am zis și m-am speriat ascultând înregistrarea discursului ținut la un protest, povestește ea. Prima care mi-a atras atenția a fost mama, s-a neliniștit. Într-adevăr, nu era momentul în care să vorbești mulțimii cu calm și demnitate, emoția și teama erau imense. Nu știam ce se va întâmpla în clipa următoare și nici ce va face poliția. Resimțeam o mare responsabilitate față de mulțime, ca o păsăroaică grijulie cu puii ei. Vorbeam în stare de alarmă. Mi-a rămas de fapt până astăzi, am învățat să vorbesc repede, să transmit cât mai rapid ce am de spus.

Despre oboseala corpului din care a ieșit vocea puternică vorbesc și Magda, și Basia.

— Înainte de greva femeilor, primeam semnale din interior că dau prea mult, că lucrez prea intens, spune Basia. Chiar în mijlocul protestelor s-a rupt ceva în mine sau mai degrabă a erupt ca un vulcan. M-am trezit într-o zi și am început să plâng, și-am tot plâns așa câteva zile. Mă străduiesc să mă concentrez pe ce se întâmplă în lumea politicii, dar pizda mă-sii, e nasol. O cunoscută are nevoie să facă avort și știu ce chin e. Totuși, în noi, în femei, se petrece ceva, paradigma se schimbă sub ochii noștri, e real, e adevărat. Nu ne-o poate lua nimeni.

Povestește despre scena din 30 octombrie 2020, de la protestul femeilor din Varșovia.

— O sută de mii de oameni străbat orașul. Am sentimentul unității mai presus de categorii. Communitas. Merg în acea mulțime puternică și brusc încep să strig cu o voce pătrunzătoare: „Sunt liberă! Sunt liberă!“ Pentru mine e cel mai important slogan, fiindcă libertatea se află în vârful ierarhiei mele. Și momentul când strig în acel val uman uriaș e absolut minunat.

*

Aș vrea ca ce urmează să fie poanta. În mai 2021, când scriu acest text, noile prevederi privind avortul au intrat deja în vigoare, iar sarcina poate fi întreruptă doar în cazul periclitării vieții mamei sau dacă e consecința unui viol. Organizațiile ultracatolice și politicienii flirtează cu ideea interzicerii divorțurilor, guvernul se pregătește să se retragă din convenția privind prevenirea și combaterea violenței față de femei. Protestele de stradă s-au stins, parțial din cauza conflictelor interne din mișcare, dar și din motivul prozaic că nu se poate demonstra la nesfârșit. Dacă se aude vreo voce pe străzile Cracoviei, atunci este a celor care vor interzicerea completă a avortului și strâng semnături pentru un nou proiect de lege, umplând orașul cu invariabilul comunicat răsunând din megafoane: „Nu permite uciderea copiilor.“


În perspectivă, pe scurt: e mai rău decât înainte. Strigătul a dispărut din stradă, au rămas doar fulgerele roșii, desenate cu spray pe ziduri sau expuse la ferestre.

În perspectivă, pe lung: strigătul și-a îndeplinit misiunea, atitudinile sociale se schimbă și deja două treimi dintre polonezi și poloneze susțin dreptul la avort până în a douăsprezecea săptămână de sarcină. Alte strigăte din lume au reușit între timp să spargă betonul și să cucerească schimbări.

Nici un strigăt atât de puternic și defăimător ca al nostru nu poate rămâne neauzit – aș vrea să cred că schimbarea e inevitabilă.

Mă neliniștesc doar grecii. Și ei reduceau la tăcere femeile în mod cotidian, dar odată la ceva vreme le permiteau să se descarce în cadrul ritualului „vorbirii rușinoase“ – aischrologiei, atunci când puteau înjura și defăima în voie. Apoi totul revenea la normal.

More by Sabra Daici

Insula

Nici până astăzi nu știu ce anume căutam în insule. Știu doar ce lăsasem în urmă. Țara care îmi dăduse pașaportul. Femeia care mă adusese pe lume. Lucrurile pe care le puteam cumpăra cu bani. Lumea pe care nu reușisem să o schimb. Apa mării era caldă. Seara valurile sclipeau de la planctonul luminescent. După ani de călătorii, confundam debarcaderele dintre pâlcurile de palmieri, de unde urcam în bărci. Confundam numele insulelor care începeau cu koh și nusa. Confundam ochii întunecați și hainele colorate ale celorlalți pasageri. Totuși, în drumul meu întâlneam persoane care căutau același lu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Urszula Jabłońska

Schimbarea

— Luați liftul, eu vin pe scări, strigă tânărul medic și pornește în goană, sărind câteva trepte deodată. Trebuie să ajungă la timp. Cu câteva săptămâni înainte, imediat după naștere, mama se prezentase la pediatru: copilul plângea necontenit. La prima vizită auzise: — Hrăniți-l ca lumea o dată și-o să se liniștească. La a doua policlinică i se spusese: — Are colici. Nu mai mâncați prăjeli. Laptele o să se facă mai bun, iar copilul n-o să mai urle. Doctorul de la cabinetul privat pur și simplu izbucnise în râs: — Păi, cum să nu plângă? Doar e nou-născut. Pediatrii erau liniștiți, da...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Joanna Gierak Onoszko
More in RO

Toți pe lume frați noi suntem

Când l-am văzut pe Andrei îndepărtându-se, am început să-l iubesc. Mă uitam la rucsacul lui negru care dădea pe dinafară, îl căra în spinare ca pe un scut. Era atât de burdușit, încât îți dădeai seama că nu te uiți la un călător, că omul nu se duce nicăieri. Dacă ar fi mers cu el la munte, greutatea l-ar fi tras poate înapoi, în prăpastie. Fermoarele erau uzate, stăteau să pocnească, așa că mi-am imaginat rucsacul desfăcându-se ca un airbag, ca o pernă de aer, tot mai mare și mai mare, o parașută care l-ar ridica și l-ar purta spre locul unde trebuie să ajungă.     În primul an de liceu, toți...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Yelena Schmitz

Nec mergitur

Sufrageria era camera cel mai prost amenajată. Căminul era ponosit, masa stătea stingheră în fața ușilor glisante din sticlă, fără scaune, iar pereții zugrăviți în alb, în afara cuielor de care nu era agățat niciun tablou, erau goi. De fiecare dată când intra în sufragerie, se simțea de parcă ar fi pășit într-o sală de bal. De fapt, abia dacă apucase să stea în ea. Canapeaua pe care o luase cu ea din apartamentul din Den Bosch era pusă-n mijlocul camerei, fără perne, fără vreo cuvertură pe spătar. O cutie plină de eșarfe, cu o tavă pe ea, îi servea drept masă de salon. Când a anunțat că se va ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono

Timpul e un cerc

Înspre zori, visă o crimă comisă sub un migdal și patru lozuri de loterie, toate necâștigătoare. Era ziua de duminică.  Tânărul medic plânse în somn și se trezi cu obrajii uzi și îmbrățișat de o tristețe purpurie. Mâncă fără poftă, se îmbrăcă în doliu și așteptă telefonul care avea să îi confirme cine i-a murit peste noapte.   Bunicul său se născuse mai aproape de începutul secolului XX, într-o lume mult prea îndepărtată ca oamenii să fi păstrat din ea multe fotografii.  Tatăl bunicului său se săvârșise cu treizeci de ani înainte ca tânărul medic să se nască. El venea dintr-un timp încă și mai...
Written in RO by Andrei Crăciun

Eu nu mai locuiesc în casă, dar casa încă mai locuiește în mine

„Descrie-mi drumul pe care-l făceai de la ușa casei părintești până la patul în care dormeai când erai copil.” Asta e întrebarea pe care le-am pus-o oamenilor care dintr-un motiv sau altul și-au pierdut casa părintească. M-am inspirat din cinci povești deosebite ale unor oameni pe care i-am modelat în personaje. Am creat un spațiu mental în care cele cinci personaje hoinăresc și, visând, se întorc din nou acasă. Vis Marleen Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o femeie în a cărei casă s-a produs un incendiu din cauza căruia totul s-a acoperit de un strat de funingine. Mi-a spus că îna...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert

Tapioca

Huruitul motorului de la camioneta asociației a fost cel care a anunțat ora prânzului în acea zi, în care soarele ardea atât de tare, încât nici nu se mai vedea. Bătrânul stătea sub smochin, purtând o cămașă foarte murdară, fără nasturi, și o grimasă ironică pe buzele închise între care ținea o țigară. S-a uitat la braziliancă – două pete mari și ude la subsuori și spatele uniformei la fel de îmbibat –, a urmărit-o cum cobora din mașină, cum a mers să ia caserolele și s-a îndreptat către anexa folosită pe post de bucătărie, unde stătea de obicei. — Nene João! Nene João! Râsul îi încrețea toate...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Ierihon

[...] I Ferma, aşa o numeau, se ridica solitară pe un povârniş în vârful unei coline joase. Era o căsuţă de două etaje, o construcţie din lemn, rectangulară, îngustă şi lungă. De la fereastra mare de la etajul de sus, aşezat într-un balansoar pe coridor, Jens contempla câmpurile care se întindeau dincolo de râu. Ochii săi negri mici nu încetau să se mişte, controlau orizontul învăluit în întuneric, atenţi la orice detaliu suspect. Elia şi Natan erau aşezaţi lângă el, jucându-se cu maşinuţe ruginite. Se auzeau sunetele nopţii – insectele, foşnetul frunzelor, ultimele mugete din grajd – şi s...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione