View Colofon
Original text "Tornando a casa" written in IT by Fabrizio Allione,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

În drum spre casă

Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

În timp ce se întorc maşina, lăsând oraşul în urmă, el încearcă să dezamorseze conflictul spunând că a fost una din acele situaţii imposibile, pe care el le numeşte „Ce-ai face dacă?“.

Ea clatină din cap.

— Situațiile de genul ăsta nu sunt punctul tău forte, comentează.

— Ce vrei să spui? Mai mult decât atât ce naiba aş fi putut să fac?

— Nu vorbi urât. Matteo repetă tot ce spui.

Alice aruncă o privire peste umăr. Matteo e prăbuşit în scăunel.

— Vrei să-mi spui ce am făcut rău? întreabă el după puţin timp.

— Davide, îți ieșisei din minţi, începuseși să baţi cu pumnii în sticlă. Dacă nu eram eu, încă ai fi fost acolo zdrobindu-ți mâinile.

În acea după-amiază merseseră să vadă o casă în centru, decişi să ia o garsonieră. De ani buni îi ascultau pe prietenii lor cum vorbesc despre investiţii, proiecte, viitor: acele subiecte pe care familiile mature încep să le discute la un moment dat. Îi vedeau ducându-se la bancă să obţină finanţare, să ceară majorarea salariului, tratând de la egal la egal cu şefii; competenţi, siguri. Înciudați de faptul că erau cuplul cel mai longeviv, oricât de străine erau de felul lor de a fi lucrurile acelea, începuseră să se gândească și ei la asta, mai ales după naşterea lui Matteo. Întrucât moșteniseră casa în care trăiau şi, neputându-şi permite prea multe, își ziseseră că aceea ar fi fost investiţia cea mai bună: să ia un mic apartament cu o cameră în oraș, pe numele lui Matteo, să-l renoveze şi să-l dea în chirie unor studenţi.

Era a treia oară când vedeau apartamentul de pe colţul unei străduţe care se intersectează cu corso Vittorio. Se încadra în buget şi nu avea nevoie de multe reparaţii. Alice, însă, nu era pe deplin convinsă. Cu siguranță nu din cauza luminii, dimpotrivă, era chiar mai luminos decât casa lor; nici din cauza spațiului, mai mult decât suficient faţă de cât aveau nevoie; încă și mai puţin din cauza amplasării, dat fiind faptul că le plăcea cartierul. Ajunsese, deci, să se agaţe de pretexte stupide pe care cu greu le apăra.

— La preţul ăla nu vom găsi nimic mai bun.

— Sigur, răspunsese ea. În condiţiile alea.

— Încetează cu povestea asta cu mocheta.

— Nu știi ce-o să găsim când o s-o scoatem.

În sfârşit, Alice căzuse de acord şi, în acea după-amiază, semnaseră contractul de cumpărare.

— Să luăm metroul a fost ideea ta, continuă el în maşină.

— Glumeşti, nu-i așa?

Alice clatină din cap deranjată. Apoi își ia postura aceea teatrală pe care Davide o cunoaște foarte bine.

— Dai vina pe mine? adaugă ea.

— Nu asta am spus. Totuşi, nu mi-ai spus ce-ar fi trebuit să fac.

— Era cu tine, da sau nu?

Davide se întoarce şi se uită în ochii lui Alice: doar să se uită la ea. Un gest natural, care nu ascunde nimic altceva. Pune în ordine secvenţele în cap. Se simte încă prea confuz. Își aminteşte mâna lui Matteo agăţată de pantalonii lui, ea cu genţile, trimițând mesaje pe telefon. Apoi uşile se închid, se întoarce şi Matteo nu mai este.

— Alice, pornea metroul, trebuia să mă ţin. Şi apoi, Matteo nu a făcut niciodată așa ceva, nu mă aşteptam.

— Davide, are trei ani! Putea să ajungă sub o maşină. Puteau să-l răpească.


Cu câteva luni în urmă, sau poate mai mult, Alice se pomenise întâmplător într-un magazin de mobilă orientală. Fusese atrasă de o bibliotecă joasă, în culori curioase, expusă în vitrină, perfectă pentru camera lui Matteo. Intrând, atenţia îi fusese atrasă de un bol acoperit de ceea ce, la prima vedere, crezuse că este o pânză de păianjen de aur; de fapt, un hârb spart, reparat cu tehnica kintsugi.

Îl luase şi îl învârtise în mână ceva timp. Explorase cu vârful degetelor metalul şlefuit, curioasă, dispunerea în formă de undă a crăpăturilor; îşi imaginase momentul spargerii: un gest distrat, probabil. Se întreba dacă acea sutură nu împiedicase ca altceva, poate ceva mai necesar, să treacă printre acele fisuri. Scruta, percepea în aur o mişcare, de parcă era încă viu. Avu senzaţia că înăuntrul vasului, sub pielea ei, se aprinde o formă sclipitoare de micoză, nu mai puţin periculoasă decât altele.


— Am înţeles, reia el sarcastic, profitând de semaforul roşu. Vrei să fii aplaudată pentru că tu ai fost cea care l-a găsit, nu-i aşa?

— Pentru tine e o întrecere? Asta înseamnă pentru tine să fii părinte?

— Ca să vezi, nu numai că vei putea povesti că am riscat să-l pierdem fiul nostru pentru că soţul tău e un tâmpit, dar şi că e meritul tău că l-am găsit.

— Pentru mine e de ajuns să fie viu, să fie e bine.

— Supermama Alice.

— Nu fi copil. Fii atent cum conduci.

Davide încetinește, un camion virează în faţa lor. Se asigură în oglinda retrovizoare şi-l depăşește. Cozile cailor, care ies de după barele camionului, defilează în viteză pe lângă ei.

— Apoi, ca s-o spunem până la capăt, tu ai fost cea care nu a vrut să-i cumpere maşina aia. Dacă i-am fi cumpărat-o, nu ar fi fugit.

— Davide, deja am discutat pe tema asta: nu poţi să-i cumperi dragostea.

— Nu, n-am făcut-o niciodată, pentru că asta nu e ce te-au învăţat ai tăi.


Ea şi Davide se cunoscuseră cu şaptesprezece ani în urmă. În curând, aveau să fi trăit mai mult timp împreună decât singuri. Posedau aproape tot ce aparţinea celuilalt: gânduri, secrete, traume, dorinţe, frici. Înţeleseseră, descoperiseră împreună, fără să-și mărturisească unui celuilalt, că până și două trei lucruri care nu funcţionează apasă mai greu decât orice alt lucru care pare perfect. Se întâmplă, din când în când, să schimbi siguranţa, cotidianul unei iubiri cu un subtil, aproape transparent, control simbiotic al celuilalt.


Înainte să iasă de pe autostradă, trec pe la autogrill să ia o pizza. În timp ce Alice îl aşteaptă pe Davide în maşină, observă pe partea cealaltă a parcării un grup de băieţi aşezaţi lângă scutere. Beau, fumează şi în acelaşi timp filmează cu telefoanele un căţeluş ce urmăreşte o sticlă de bere goală. Gălăgia sticlei care se rostogoleşte ajunge în interiorul maşinii ca un scâncet plângăcios. Se confundă cu muzica din videoul ridicol pe care Matteo îl priveşte pe telefon, în timp ce e aşezat în braţele lui Alice. Căldura care se lăsa pe geam, foarte încet, deformează băieţii în forme grosolane. Pe ecranul aburit nu rămân decât sclipiri slabe ale ţigărilor aprinse.

Alice trece mâna pe fereastră, îngrijorată pentru câine.

Un băiat dă cu piciorul prea tare în sticlă. Se izbeşte de bara care susţine coşul de gunoi şi se sparge în mii de bucăţi. Căţeluşul se sperie şi scheaună.

Alice își înăbușă un icnet în gât şi dă un pumn în ușă.

— Cretini mici.

Cretini? repetă Matteo.

Ea îşi dă seama că a pronunţat cu voce prea ridicată.

— Scumpul meu, îmi promiţi să nu mai fugi? încearcă ea să schimbe vorba.

Matteo continuă să rămână hipnotizat de videoul demenţial în care un tip mănâncă dinozauri.

— Azi, când ai fugit din metrou. N-o să mai faci, aşa e?

— Voiam doar să văd maşinuţa.

— O vrei atât de tare?

— Da. Tare.

— Atunci mama o să ți-o cumpere.

Matteo ridică faţa de la ecran şi mimează un zâmbet exagerat, tip desen animat.

— Eşti prea drăguță, mama.

Ea râde. Își cufundă faţa în părul copilului, îl miroase.

— Dar nu-i spune lui tati, trebuie să rămână un secret între noi doi.

Când pornesc mașina şi parcurg ultima bucată de drum spre casă, vaporii care se ridică din cutiile de pizza pe care Alice le ţine pe picioare prefac geamurile maşinii în pereţi lăptoși.


— Pentru tine e bine să continue aşa?

Davide o apucă de încheietură de parcă ar vrea să prindă o insectă enervantă lângă ureche; apoi întinde gamba şi, cu piciorul, agaţă cutia deschisă de pizza aruncată pe jos. Ia o felie din ce a rămas. Pe margini, semnele unei muşcături distrate. Coaja pizzei reci e atât de înecăcioasă, încât Davide pare să muşte tendoanele unei coaste de porc. Fălcile lui fac gălăgia unui tanc care înaintează cu şenilele stricate.

— A mers totul bine, nu? o întreabă, îndată ce înghite bucata din gură.

Ea își simte lacrimile cum urcă, dar nu au puterea de a învinge mânia.

— La naiba, nu are nicio legătură cu ce s-a întâmplat azi, Davide.

El îi eliberează încheietura şi se ridică. Îşi priveşte gambele, picioarele goale. E doar ameţit un pic de bere, una în plus. Se apropie de frigider atent să nu turtească jucăriile lăsate pe podea. Se împiedică de capul desprins al lui Buzz Lightyear. Câteva tacâmuri, ciorapii lui Matteo murdari de îngheţată.

Davide deschide frigiderul fără să ştie ce anume caută. Vede dovlecei veștejiți, un borcan cu suc de roşii învechit, cu o peliculă de mucegai la suprafaţă, o cutie portocalie cu friptură pe care mama lui o pregătise pentru Matteo. Ia cutia de carton cu lapte, o agită. O deschide şi miroase: e încă bun de băut.

În timp ce se îndreaptă spre divan, trece pe lângă Alice. Ea e încă aşezată pe podea cu picioarele întinse.

— Nu putem fi fericiţi aşa?

Soneria telefonului lui Davide îi face să tresară ca nişte iepuri surprinşi de farurile aprinse brusc în întuneric. El păşește pe coarnele unui triceratops şi îşi pierde echilibrul. Varsă pe haine laptele. Simte lichidul cum îi coboară pe gambe, îi înmoaie chiloţii.

Ridică ochii la ea. O vede râzând.

Când se trezeşte, e miez de noapte. E înconjurată de o linişte epuizată. Simte în gură respirația urât mirositoare. Ar vrea să se spele pe dinţi ca să scape de depunerea dulceagă care îi acoperă limba, dar nu are puteri.

Caută pe noptieră telefonul ca să vadă ora, dar nu-l găseşte. Poate l-a uitat în bucătărie, poate în baie, nu e sigură. Simte coapsa umedă. Pipăie cearşaful, apoi imediat pijama lui Matteo, adormit între ea şi Davide. A făcut iar pe el. Îşi aminteşte că îi spusese lui Davide înainte să meargă la culcare să-i pună un pampers, doar la somn. În ultimele două-trei luni, de când l-au dezvăţat de pampers, a devenit un fenomen obişnuit. S-a convins, fără să se împărtășească cu nimeni, că acele scăpări nocturne sunt confirmarea că Matteo a înţeles ceva ce ei ignoră încă, şi că nu are alt mod de exprimare.

E distrasă de gălăgia unei motociclete care goneşte aproape înnebunită pe câmpurile narcotizate. Se întreabă cine o avea atâta grabă la acea oră.

Apoi se ridică cu delicateţe, atentă să nu trezească pe nimeni. Davide doarme pe burtă, cu faţa în direcţia uşii.

Alice iese din cameră, ajunge în living şi trece peste resturile unei zile încă împrăştiate pe jos. Nu-și găseşte telefonul, dar, pe divan, îl vede pe al lui Davide. Îl ridică să controleze ora şi vede pe display un mesaj scurt. E agentul imobiliar: „Ofertă acceptată. Felicitări!“ Urmat de emoticonul unei șampanii. De cum citeşte mesajul, nefiind în stare să-și dea seama ce ar putea simţi, îi vin în minte mâinile proprietarului bătrân al apartamentului: degetele bandajate, pielea pe falange desprinsă şi roşie, apoi acel degetar, din silicon sau altceva, în jurul degetului mare. Când dădea vina pe mochetă, poate nu exagera. Cine ştie ce se ascunde dedesubt, se gândeşte.

Pune telefonul pe braţul divanului şi se întinde. Tot nu are somn. Cât nu au vorbit despre asta, ştie, e încă acolo, în metrou. Încremenită, cum ar spune psihoterapeutul său. Parcurge, în memorie, secvenţa: o clipă în urmă, Matteo e agăţat de pantalonii lui Davide, ambii sunt în picioare, în mijlocul vagonului; o clipă mai târziu, când ridică bărbia, Matteo e afară pe după uşile deja închise şi aleargă singur înspre scările rulante, în timp ce ei sunt duşi de trenul în mişcare. Apoi Davide, care se aruncă la uşă şi bate cu picioarele şi pumnii; restul vagonului şi teroarea care îi apropie deodată pe toţi.

Simte din nou, în amintire, acea strângere, acea smulgere. Mai puternic e altceva, de care îi este ruşine: încerca în zadar să înăbuşe acel sentiment de libertate pe care îl simțise în clipa când era ca şi dusă de curent în voia sorţii.

More by Elena Damaschin

Ierihon

[...] I Ferma, aşa o numeau, se ridica solitară pe un povârniş în vârful unei coline joase. Era o căsuţă de două etaje, o construcţie din lemn, rectangulară, îngustă şi lungă. De la fereastra mare de la etajul de sus, aşezat într-un balansoar pe coridor, Jens contempla câmpurile care se întindeau dincolo de râu. Ochii săi negri mici nu încetau să se mişte, controlau orizontul învăluit în întuneric, atenţi la orice detaliu suspect. Elia şi Natan erau aşezaţi lângă el, jucându-se cu maşinuţe ruginite. Se auzeau sunetele nopţii – insectele, foşnetul frunzelor, ultimele mugete din grajd – şi s...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

Rezumat

Povestirea pe care am început s-o scriu ar putea deveni fie un fragment dintr-o antologie de povestiri scurte – concentrate pe diferite personaje legate între ele –, fie un fragment dintr-un roman de tipul young adult. Suntem în viitorul apropiat şi într-un chat de părinţi îngrijoraţi explodează alarmisme şi scandaluri, creând un lanţ într-o comunitate restrânsă, în aparenţă atentă şi corectă, dar în realitate verde de invidie şi individualisme. Apare evidentă – între timp ce se dezleagă discuţii, minciuni, atitudini şi afirmaţii de mici puteri meschine – neînţelegerea totală a vieţii emoțion...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Dicţionarul Deţinutului

Dicţionarul Deţinutului cuprinde vocile şi istoriile oamenilor închişi în închisoarea din Torino, Centrul de Detenţie „Lorusso e Cotugno“, secţia V din Pavilionul C, destinată „deţinuţilor protejaţi”. Porneşte de la un laborator de scriere condus în penitenciar pe parcursul a doi ani. Cu toţii ştim ce înseamnă „casă“, „iarnă“, „dragoste“, semnificaţia lor e absolută. Dar, în închisoare, semnificaţia cuvintelor se schimbă şi această schimbare provine dintr-un spaţiu: înăuntru există doar înăuntru, iar cuvintele devin preistorice. Ca şi cum ar fi oprite într-un timp primordial. Doar în aceste c...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Sara Micello

Urșii panda din Ueno

De când se născuseră copiii, sau poate de când mă înscrisesem pe rețelele de socializare, sau poate de când lucrul mă constrângea să comunic în mod clar şi atrăgător, să fac deci referire la lucruri cunoscute, în loc să le inventez, îmi împărţeam timpul în timp adevărat, adică în care puteam să mă povestesc în limba mea adevărată, şi în timp fals, adică în care trebuia să vorbesc pe categorii, încadrată în registre, sau să emulez atitudini. Citeam în romane despre oameni tenaci şi plini de voință care se trezeau la patru dimineaţa, făceau duşuri reci şi la şase traversau deja oraşul înzăpezit...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Fulgerări

Într-o culegere de eseuri cu titlul Zen în arta scrisului, Ray Bradbury scrie că, de la douăzeci şi patru la treizeci şi şase de ani, îşi petrecuse timpul punând pe hârtie liste de substantive. Lista arăta mai mult sau mai puţin aşa: „LACUL. NOAPTEA. GREIERII. PRĂPASTIA. PODUL. PARTERUL. TRAPA. COPILUL. MULŢIMEA. TRENUL NOCTURN. SIRENA CEŢURILOR. SECERA. CARNAVALUL. CARUSELUL. PITICUL. LABIRINTUL OGLINZILOR. SCHELETUL.“ Recent, mi s-a întâmplat ceva asemănător. Am trăit într-o familie care mi-a oferit o educaţie bună şi un mod potrivit de a relaţiona cu lumea, dar în ultimul timp mă gândesc...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Sara Micello
More in RO

În ciuda primăverii

      Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Maria...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

Acasă

Moara, poteca aceea care ducea la râu, fântâna, caii, vacile și grâul. Gălețile sparte pline de roșii sângerii, borcanele închise ermetic cu legume murate pentru iarnă. Albia îngustă a râului Severski Don, care leagă toate câmpurile între ele, care trage Rusia spre Ucraina, care ține laolaltă harta țării, precum tighelește străbunicul meu Nikolai cojoacele cu ac și ață. Adierea în pânzele morilor de vânt, fetele comsomoliste în piața din centrul satului. Dansează. Se iau la braț, se sprijină reciproc, înclinându-și trupurile într-o parte și luându-și elan de pe sol, exact cât le trebuie. Moara...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

Jurnalul unei portugheze în Angola

Ani la rând am fost bombardată cu povești despre Angola. Povești diametral opuse, fie ale celor care se îndrăgostesc din prima clipă și se simt ca acasă, fie ale celor care urăsc Angola și nu reușesc să se adapteze. Acel gen de povești mirobolante care par inventate, pentru că mereu o parte din noi crede că ar putea fi adevărate. Întotdeauna mi s-a părut că exagerează destul de mult și, vorba proverbului, „Cine povestește înflorește“, așa că nici aici nu lipseau înfloriturile. Ani întregi am stat la îndoială dacă să cunosc sau nu această țară atât de mistică. Uneori, mă gândeam că e o țară pe ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

PISK

28 noiembrie 2020, la o lună după ce politizata Curte Constituțională a scos în afara legii avortul în Polonia. Magda Dropek, una dintre organizatoarele protestelor femeilor din Cracovia, a scris pe Facebook: „Timp de câțiva ani în care am susținut acțiunile de stradă am fost convinsă de un singur lucru: nu sunt capabilă să strig, să scandez, sunt prea haotică pentru a vorbi cursiv și logic. E și motivul pentru care întotdeauna m-am simțit bine punându-mi gândurile pe hârtie/ecran, scriind, comunicând fără voce. În plus, nu pot să-mi sufăr vocea. În ultimile săptămâni strig cum n-am mai făcu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Aleksandra Lipczak

Portretul

Casa avea o ușă de stejar și o fațadă impunătoare, fără plăcuțe cu nume. Până să coboare David a trecut ceva timp, mi-am lăsat privirea să cuprindă strada. Era pașnică și albă, de necomparat cu cartierul de lângă canal unde locuiam noi, Sam și cu mine. Oscilam între visare și ranchiună, așa cum se întâmpla adesea când mă confrunt cu lucruri pe care nu mi le permit.     David a deschis ușa și mi-a zâmbit. Avea cămașa descheiată. Am urcat scara în urma lui și i-am simțit mirosul, nuci și terebentină, apoi m-a poftit din nou înăuntru. Atelierul era la fel de dezordonat ca data trecută, dar parcă ...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Hannah Roels

Ierihon

[...] I Ferma, aşa o numeau, se ridica solitară pe un povârniş în vârful unei coline joase. Era o căsuţă de două etaje, o construcţie din lemn, rectangulară, îngustă şi lungă. De la fereastra mare de la etajul de sus, aşezat într-un balansoar pe coridor, Jens contempla câmpurile care se întindeau dincolo de râu. Ochii săi negri mici nu încetau să se mişte, controlau orizontul învăluit în întuneric, atenţi la orice detaliu suspect. Elia şi Natan erau aşezaţi lângă el, jucându-se cu maşinuţe ruginite. Se auzeau sunetele nopţii – insectele, foşnetul frunzelor, ultimele mugete din grajd – şi s...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione