View Colofon
Original text "I panda di Ueno" written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Urșii panda din Ueno

Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

De când se născuseră copiii, sau poate de când mă înscrisesem pe rețelele de socializare, sau poate de când lucrul mă constrângea să comunic în mod clar şi atrăgător, să fac deci referire la lucruri cunoscute, în loc să le inventez, îmi împărţeam timpul în timp adevărat, adică în care puteam să mă povestesc în limba mea adevărată, şi în timp fals, adică în care trebuia să vorbesc pe categorii, încadrată în registre, sau să emulez atitudini.

Citeam în romane despre oameni tenaci şi plini de voință care se trezeau la patru dimineaţa, făceau duşuri reci şi la şase traversau deja oraşul înzăpezit cu mintea plină de proiecte, şi-mi dădeam seama că, în faţa acestor sculpturi intelectuale, eram neputincioasă şi nu-mi mai puteam orchestra viaţa ca pe o capodoperă teoretică.

Mă gândeam la aceste mici lucruri în timp ce legam chimonouri, refuzam îngheţate, mă certam cu soţul meu în privința traseului şi transpiram sub ploaie în căutarea străzii potrivite din Tokio, cu senzaţia că mă aflu nu de partea cealaltă a lumii – acel sentiment de ciudățenie vertiginoasă pe care continuăm s-o căutăm în zadar după călătoriile din tinereţe –, ci într-un coşmar de vară plin de urși panda.

Ne-am îndreptat spre ceea ce părea o mică agenţie turistică într-un chioșc din lemn alb, la capătul parcului din Ueno, unde, mișcându-ne cu precauţia clandestinilor și nu ca niște aventurieri degajaţi, cu rucsacurile mai mari decât ei, am scotocit pe tejghea, punând în cele din urmă în buzunare un mănunchi de evantaie de hârtie în formă de nufăr, cu harta parcului imprimată pe ele. Apoi am început, la fel de stângaci, să urmărim pe hartă simbolul urșilor panda.

Neştiind dacă evantaiele erau gratuite sau de vânzare, am grăbit paşii. Copiii patinau mereu sau prea în urmă, sau prea înainte, cu impermeabilele trase peste yukata oferită de hotel drept pijama, dar la care noi nu putuserăm rezista, şi două măşti de plastic care, ridicate pe cap, creau pe păr o mică seră umedă.

Împrejur, într-o linişte plină de evlavie, marea majoritate a clienţilor respectuoși avansau la nimereală de-a lungul aleilor, cu telefoanele negre masive ridicate spre cer sau ţinute în jos între tufari ca baghetele vrăjitorești, în căutarea pokémonilor. Pentru a economisi – un lucru absurd, dat fiind costul călătoriei –, hotărâserăm să renunţăm la internetul pentru telefon şi să folosim doar wi-fiul din ryokan, hotelurile în stil tradiţional cu uşi din hârtie de orez şi saltele unde ne cazam la fiecare etapă.

Tocmai fusese lansată aplicația Pokémon Go şi copii noştri, văzând toţi acei adulţi cu feţe serioase care alergau după creaturi invizibile în mijlocul tufarilor, sufereau în tăcere. Probabil, în acea zi, era aniversarea celui mic. Oricum, aflați sau prea înainte, sau prea în urmă, sărmanii copii, uzi de transpirație şi de sudoarea de pe creștet, continuau să-şi scarpine capul sub măştile cumpărate la Omotesandō, şi să ofteze cu privirea spre creaturile fantasmatice care alergau, pentru ei invizibile, printre arborii de ginkgo biloba. Din păcate, cel mai mare interes zoologic manifestat de copiii noștri era cel cu privire la numele pokémonilor. Totuşi, ghidurile spuneau că cine călătoreşte în Japonia cu copii trebuie să-i ducă să vadă urșii panda, punct.

— Mi-e sete.

— Deschide gura şi lasă să intre ploaia.

— Cerule, apa asta e probabil plină de carburanți.

— Închide gura.

Şi apoi, în acelaşi timp:

— Să căutăm un bar.

— Să căutăm un havuz.

Rareori există părinţi care să răspundă în sintonie la plângerile copiilor. Pe rând, unul dintre ei consideră chestiunea puțin importantă, iar celălalt o vede crucială. În alt moment, îşi vor schimba rolurile şi vor fi pe părţile opuse ale râului, un râu care abundă în cereri şi nevoi infantile ce dezbină orice pereche care s-a înmulţit într-un secol ostil pentru a deveni părinţi: cel al bunăstării în care orice dorinţă are o importanţă dramatică.

— Ascultă, îi spun soţului meu obosită, am citit că nu departe în afara parcului se află piaţa Ameya Yokocho, poate acolo vom găsi o cartelă SIM japoneză.

El ridică bărbia.

— Ăsta-i exact punctul în care, după părerea mea, nu trebuia să cedăm. Mă rog, în sfârșit, mă gândisem și eu deja la asta: să mergem.

— Ei, nu. Nu, dacă nu suntem de acord, nu-i bine s-o facem.

— E de-ajuns tu să fii mulţumită. Şi ei.

— Eu de fapt gândesc la fel ca tine: că nu trebuie să cedăm.

— Păi, eu mi-am schimbat părerea, cred că vom fi mai liniştiţi dacă ar putea să se joace cu telefoanele.


Mai târziu, pe strada principală din Yanaka Ginza, districtul unde „se respiră încă atmosfera vechii Shitamachi“, impun abstinența de la internet şi evităm să cumpărăm cartela telefonică. Cei mici scâncesc teribil. Despre urșii panda nu au scos o vorbuliță, nici în timpul, nici după apariţia lor. Nu-i vor mai pomeni vreodată.

La ora două, ne aşezăm dezumflaţi de tratative la măsuţa unei reţele internaţionale de cafenele, nemâncaţi, în timp ce copiii își înfig dinţii în covrigi mari. Pentru programul de seară, discutăm să mergem în cartierul Roppongi fără să le cerem părerea, dar ei intervin: sunt deja obosiţi, când se va întuneca ar vrea să se joace cărţi pe măsuţele joase din ryokan. Dezbatem dacă să cedăm, când îmi amintesc amănuntul, simt că la mijloc e aniversarea băiatului. Nu ştiu cum de memoria mi-a devenit atât de slabă, dar atribui defectul limbii cu care vorbesc amintirile: dacă ele vorbesc limba tuturor, sunt descărcate într-o zonă la care nu mai pot avea acces.

Odată ieșiți din local, decidem să facem o ultimă oprire la cimitirul Yanaka înainte să ne întoarcem la ryokan. Soțul meu îmi încredinţează mănunchiul de evantaie de dimineaţă şi, în timp ce deschid rucsacul, mă aplec să pun pliantele între pelerine şi mă ridic, întreaga familie a dispărut: sunetul patinelor cu rotile a fost în întregime devorat de vocile vânzătorilor de teluri în formă de pisică. Ajung la capătul mulţimii şi observ hotarul net care împarte spaţiul între lumea care dă din coate și acel gol complet, şi care-mi pare, dintr-un motiv straniu, invizibil altora; e evident că acolo sunt atraşi înspre tarabe, şi totuşi pare că linia între zona animată şi cea pustie e semnul trasat de o creatură superioară, care vrea să se joace cu natura umană.

Nu discutaserăm niciodată cum să procedăm în caz că ne rătăcim, dar mi se pare rezonabil să ne întâlnim la etapa următoare. Şi dacă începe iar să plouă? Impermeabilele sunt la mine. Şi dacă fiica mea are nevoie de inhalatorul pentru astm? Și acela e tot la mine. Şi dacă vreau să mă întorc la ryokan? Cartela de metrou se află în portofelul soţului.

Neavând nici internet, nici datele trecute în telefon, trebuie să sper să-i întâlnesc la intrarea cimitirului. Da! Acum sunt sigură, azi e aniversarea băiatului meu şi o petrec în modul cel mai prost posibil, departe de el, după ce mă rugase în genunchi pentru un amărât de sandviș!

La intrarea în cimitir, doi părinţi tineri, cu părul foarte scurt şi feţe asemănătoare, înaintează cu băiețelul lor ghemuit într-un marsupiu. După clipe lungi de nehotărâre, mă întorc pe drumul pe care am venit: poate familia mea nu ajunsese încă. Familia mea? Ce tot spun? Creierul meu e dominat de lexicul timpului fals. Acei părinţi de douăzeci de ani, ei da, ei sunt acolo unde ar trebui să fie, piele la piele cu fiul lor! Doamne, oare când i-am pierdut, soţul meu îi pierduse la rândul lui pe copii în mulţime? Oare măcar unul era cu el? Şi dacă în clipa asta soțul meu arată cu disperare străinilor care nu vorbesc engleza fotografiile copiilor noştri de pe telefon? Şi telefonul e aproape descărcat...

Decid să intru în cimitir. La început nu observ nici mormintele, nici vegetaţia. Caut doar petele în mişcare ale puținelor persoane care se evidenţiază printre pietre. Din când în când, văd umbre joase, ca yokai-urile japoneze pe litografiile pe care le ţin pe noptieră la Milano: copii. Pâlpâie de pe-o piatră pe alta ca-n jocul de-a v-ați ascunselea cu niște fantome răutăcioase. Sunt înfăşuraţi în pânze scârţâitoare, galbene şi roşii, la fel ca pelerinele copiilor mei, şi pe bărbii le curgea salivă, când erau încă vii, lipiți piele pe piele cu mine şi mie nu-mi păsa de ei. Există cu adevărat aceşti pitici care sar printre pietrele de mormânt, sau mi-i imaginez? De fiecare dată, cred că sunt ai mei, dar după ce mă uit puțin la ei îmi dau seama că pelerinele lor sunt la mine: iată cum se explică acea greutate din spinarea mea, sau poate e tensiunea dintre umeri, o spirală care-mi trage gândurile înspre ei. Dar atunci, dacă umerii mă apasă, sunt vii, sunt bine.

Copiii mei. Îmi amintesc că mă aflam la o petrecere la Corsera, un centru social finanţat de foștii pensionari ai ziarului Corriere della Sera, la nord de Milano, cu o colegă care scrie la o revistă obscură numită Cemento, Memento sau Fomento, iar ea își chema copiii strigând „Copii!“, ca și cum ar fi fost nişte copii generici. Am crăpat de râs. Nu m-am gândit niciodată la copiii mei ca la nişte copii. Dar mi-am dat seama că râdeam doar eu: că toţi, în jurul meu, strigau acel substantiv masculin plural generic, şi totuşi fiecare reuşea să prindă un copil singular şi specific. Atunci am început şi eu să-i chem: copii, copii, să mergem, se închide la Corsera! Nu au venit imediat, pentru că, evident, nu erau obişnuiţi, dar după aceea au sosit, iar dăţile următoare au venit mereu în grabă, s-au recunoscut şi s-au subordonat prin intervenţia mea unei categorii metafizice.

Ajung într-o zonă izolată faţă de restul şi privesc la statuile joase, rotunde, cu ochii înguşti de grăsime şi de zâmbet. Câteva au o pălărie şi o pelerină de stofă roşie care luceşte, culoarea fiindu-i înviorată de umezeală. Gălăgia îndepărtată a unui sfredel pare să lucreze cu sârg pentru a deschide tot mai mult văzduhul, pentru a face să cadă pe pământ culoarea sa. Vederea mi se limpezește: deci petele roşii nu erau pelerinele copiilor mei. Totuşi, sunt sigură că sunt bine acum.


Cimitirul e foarte întins. În depărtare, un mic pod tibetan se aventurează sub cablurile de înaltă tensiune susţinute de pari de lemn şi vibrează suspendat peste o cale ferată. În centrul podului se află un om graţios, în picioare, cu o căldare în mână, care se uită în direcţia de unde poate să apară un tren. E unul dintre acei domni enigmatici, fără vârstă, care ar putea în acelaşi moment să urineze de pe pod pe trenul în mişcare, sau să extragă din pălărie un animal vorbitor.

Când îmi întoarce spatele şi pleacă, legănându-se împreună cu găleata, decid să-l urmăresc şi să merg pe partea cealaltă, unde am impresia că se află un alt timp, nu acela despre care vorbea ghidul, „atmosfera vechiului Yanaka şi a căsuţelor de lemn“, ci un timp diferit, unde pokémonii nu au fost încă inventaţi şi nimeni nu știe cine e Obama. O fi dormind eu? Dar unde, pe un mormânt? Lumina soarelui acum e gălbuie şi de catifea. Când crezi că dormi, trucul e să-ți numeri degetele de la mâini: reuşesc. Ca să fiu sigură, având sandale, îmi număr şi degetele de la picioare. Fiica mea spunea, cu ani în urmă, că toţi au un picior bun şi unul rău. Cel rău se acoperă, întotdeauna, noaptea şi ziua, cu un ciorap urât, ca să nu respire. Mi se pare că, în depărtare, bătrâna siluetă șchiopătează.

Sunt singură cu cuvintele mele acum, acelea ascultate şi altele pescuite din fântână. Când sunt învăluită în cuvinte, nimeni nu mă poate constrânge să ies din cocon pentru a pronunţa lucruri acceptabile. Soarta acelei familii nu ţine de mine. Sunt sigură că prosperă: poate că fata cea mică i-a recitat o rugăciune în versuri zeului-vulpe, pentru că, fără mine, și ea e liberă să gândească în afara categoriilor învăţămintelor mele banale.

Traversez podul rostogolindu-mă în membrana mea sonoră: lumina care desenează calea ferată sub prăpastie e deja aceea a amintirilor, deoarece mii şi mii de picături suspendate în aer își arată reflexiile ca oglinzile. Ceva s-a destrămat şi timpul adevărat a început să curgă. Iată ce e dincolo de pod: nu o reproducere a trecutului, ci prezentul golit de structurile lingvistice umane pentru a-l descrie.

Văzut de pe partea cealaltă a podului, cimitirul pare într-adevăr să se odihnească, tresărind din când în când în vis sau respirând. Cu urechea care mă gâdilă, aud râsete de copii care se ridică de la pământ. Burta îmi chiorăie de foame. Iarba aici e înaltă, arsă: se apleacă puţin la trecerea unor vagoane, în semn de respect faţă de ingeniozitatea umană. Omul care părea să mă cheme de pe pod acum și-a sucit marginea pantalonilor şi se află furişat pe marginea unei bălţi de lut. Nu ştiu din care altă vrajă, lacul îmi pare plin de ochi, plin de viaţă. Aud cum orăcăie, de cum se deschid, scârţâind, ouăle de mormoloc. Un ochi din baltă pare a fi al mamei mele şi vocea ei râzătoare spune: „Ai văzut, mi-am tatuat sprâncenele!” Omul scoate dintr-o sacoşă o undiţă mică şi o montează, ia momeala dintr-o cutiuţă şi o aranjează pe cârlig. Aruncă undiţa în baltă, în timp ce iarba sălbatică îi dă iluzia de protecţie. Şi eu spionându-l, eu unde mă aflu? Unde sunt aruncată?

Pe o plajă, în Grecia: o altă călătorie istovitoare pe care ne-o permiseserăm mulţumită unui contract de colaborare cu o revistă: mistralul apăsa pieptul copiilor, stâncile le făceau picioarele să sângereze. Apoi, într-o zi, pe o plajă populată de copaci, fiica mea spusese că frunzele sunt „piure copt“. Pronunţase legat. Frunzele de tamarisc plouaseră ore în şir în smocuri scuturate. Fuseseră alimentul infinit al celui joc fără repaus, şi ziua se dovedise cea mai ușor de suportat din toată vara. Iată, şi acolo se deschisese vălul ficţiunii: acela de a boteza lumea, de a simţi decalajul dintre numele obișnuit al lucrurilor şi prima senzaţie pe care o trezesc în noi. Dincolo, lumea era un loc de nemiloase banalităţi, de oameni care ştiu deja să numească existenţa, şi nu numai – pentru a se face respectați, simulau şi latura evidentă a acelui fapt: normal, drept cine mă iei?

Lumea se destrăma tot mai puţin, şi cu tot mai multă forță.

Pagina de Wikipedia a parcului Ueno, citită neatent de dimineaţă, ca un gest automat şi obligatoriu, afirma că, atunci când se deschisese Muzeul Occidentului în Parcul Ueno în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fuseseră nevoiți să creeze cuvântul „muzeu“ ca să redea concepţia occidentală. Faptul mi se pare puţin credibil, dar este cert că estetica, în calitate de disciplină formală, în ciuda abundentei producţii artistice japoneze, s-a dezvoltat doar la sfârşitul secolului al XIX-lea, codificând concepte de frumuseţe ca yugen, profunzimea misterioasă, sau shibusa, coexistența fineței şi a asprimii. Dintr-o parte ascunsă, se ridică imagine mea de copilă care strigă: aspru! aspru!, crezând că e o insultă, şi îmi amintesc că adjectivul meu personal se referea la peretele neterminat al balconului unui dormitor, care îmi zgâria coapsele.

Ingeborg Bachmann spune că, din moment ce te afli într-un loc pentru un anumit timp, apari sub prea multe forme şi ai din ce în ce mai puţin dreptul de a face referire la tine însuţi.

Şi eu unde eram, până ieri seară? Unde e justificarea scrisă pentru aceasta îndelungată absenţă faţă de mine? Nu, nu e adevărat. Cu zvâcniri, ca un far, reapar câteodată în inima mea: acum îmi pare că, în adâncul nopţii, fiica mea mă scuturase pentru că visase, erau un călău în visul ei şi un șir de fetiţe. Călăul întreba câte o fetiță: Cum te cheamă? Şi dacă numele era straniu, îi tăia capul şi-l dădea porcilor. Visul se încheiase când capul ei căzuse: tocmai la timp ca să-l vadă.

Pentru viziuni asemănătoare, m-am gândit că se trăieşte şi, după aceea, în noapte, m-am ghemuit în pat, cufundându-mi încet conştiinţa în uitare.

Mă gândesc la acest lucru şi la altele, cu confuzie şi cu claritate, în timp ce las pescarul în spate şi traversez din nou podul. Acolo, pe podul ale cărui frânghii lucesc şi dau iluzia că dispar în cer, întâlnesc un personaj al meu: o femeie cu fustă plisată, de un albastru spălăcit, o femeie care nu a fumat niciodată o ţigară în viaţa ei. Ştiu – pentru că este o creatură a mea, care are o poftă inexplicabilă să-şi satisfacă foamea fumând cu lăcomie o ţigară foarte lungă, poate de douăzeci sau treizeci de centimetri, o ţigară inventată special pentru ea, care se consumă odată cu ziua, în timp ce se desfată cu vederea nemişcată a cimitirului Yanaka, care sforăie ascuns.

Făcând drumul înapoi, pe o pantă uşoară, un miros de foitaj prăjit mă ajunge urcând de pe străduţele ude de apă ale orașului: primul stimul real de când m-am pierdut.

Când picioarele mele par deja să înoate, pentru a urma mintea ce lunecă precum o luntre pe osuar, iată că, sub arcul de la intrare, unde îi așteptasem cu îngrijorare, regăsesc bărbatul cu barbă şi cei doi copii blonzi, cu părul lucios ca apa.

Copii!

— Nu suntem copii, spune fiică-mea, de parcă minţile noastre, la distanţă, s-au extins şi s-au atins, suntem vulpi.

Mă privesc, mâhniți de parcă aş fi fost moartă şi m-aș fi întors din infern. Îi privesc şi-i văd crescuţi, îmbătrâniţi. Îmi pare că ne despart ani de dor plin de iubire și senin.

Întreb:

— Cât e ora?

— Trei şi cinci.

— Atât de devreme? Hm, v-a plăcut cimitirul?

— Da... da.... De fapt, copiii aproape că n-au făcut altceva decât să te caute.

More by Elena Damaschin

Ierihon

[...] I Ferma, aşa o numeau, se ridica solitară pe un povârniş în vârful unei coline joase. Era o căsuţă de două etaje, o construcţie din lemn, rectangulară, îngustă şi lungă. De la fereastra mare de la etajul de sus, aşezat într-un balansoar pe coridor, Jens contempla câmpurile care se întindeau dincolo de râu. Ochii săi negri mici nu încetau să se mişte, controlau orizontul învăluit în întuneric, atenţi la orice detaliu suspect. Elia şi Natan erau aşezaţi lângă el, jucându-se cu maşinuţe ruginite. Se auzeau sunetele nopţii – insectele, foşnetul frunzelor, ultimele mugete din grajd – şi s...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

Rezumat

Povestirea pe care am început s-o scriu ar putea deveni fie un fragment dintr-o antologie de povestiri scurte – concentrate pe diferite personaje legate între ele –, fie un fragment dintr-un roman de tipul young adult. Suntem în viitorul apropiat şi într-un chat de părinţi îngrijoraţi explodează alarmisme şi scandaluri, creând un lanţ într-o comunitate restrânsă, în aparenţă atentă şi corectă, dar în realitate verde de invidie şi individualisme. Apare evidentă – între timp ce se dezleagă discuţii, minciuni, atitudini şi afirmaţii de mici puteri meschine – neînţelegerea totală a vieţii emoțion...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Dicţionarul Deţinutului

Dicţionarul Deţinutului cuprinde vocile şi istoriile oamenilor închişi în închisoarea din Torino, Centrul de Detenţie „Lorusso e Cotugno“, secţia V din Pavilionul C, destinată „deţinuţilor protejaţi”. Porneşte de la un laborator de scriere condus în penitenciar pe parcursul a doi ani. Cu toţii ştim ce înseamnă „casă“, „iarnă“, „dragoste“, semnificaţia lor e absolută. Dar, în închisoare, semnificaţia cuvintelor se schimbă şi această schimbare provine dintr-un spaţiu: înăuntru există doar înăuntru, iar cuvintele devin preistorice. Ca şi cum ar fi oprite într-un timp primordial. Doar în aceste c...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Sara Micello

În drum spre casă

În timp ce se întorc maşina, lăsând oraşul în urmă, el încearcă să dezamorseze conflictul spunând că a fost una din acele situaţii imposibile, pe care el le numeşte „Ce-ai face dacă?“. Ea clatină din cap. — Situațiile de genul ăsta nu sunt punctul tău forte, comentează. — Ce vrei să spui? Mai mult decât atât ce naiba aş fi putut să fac? — Nu vorbi urât. Matteo repetă tot ce spui. Alice aruncă o privire peste umăr. Matteo e prăbuşit în scăunel. — Vrei să-mi spui ce am făcut rău? întreabă el după puţin timp. — Davide, îți ieșisei din minţi, începuseși să baţi cu pumnii în sticlă. Dacă nu...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

Fulgerări

Într-o culegere de eseuri cu titlul Zen în arta scrisului, Ray Bradbury scrie că, de la douăzeci şi patru la treizeci şi şase de ani, îşi petrecuse timpul punând pe hârtie liste de substantive. Lista arăta mai mult sau mai puţin aşa: „LACUL. NOAPTEA. GREIERII. PRĂPASTIA. PODUL. PARTERUL. TRAPA. COPILUL. MULŢIMEA. TRENUL NOCTURN. SIRENA CEŢURILOR. SECERA. CARNAVALUL. CARUSELUL. PITICUL. LABIRINTUL OGLINZILOR. SCHELETUL.“ Recent, mi s-a întâmplat ceva asemănător. Am trăit într-o familie care mi-a oferit o educaţie bună şi un mod potrivit de a relaţiona cu lumea, dar în ultimul timp mă gândesc...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Sara Micello
More in RO

În ciuda primăverii

      Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Maria...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

În drum spre casă

În timp ce se întorc maşina, lăsând oraşul în urmă, el încearcă să dezamorseze conflictul spunând că a fost una din acele situaţii imposibile, pe care el le numeşte „Ce-ai face dacă?“. Ea clatină din cap. — Situațiile de genul ăsta nu sunt punctul tău forte, comentează. — Ce vrei să spui? Mai mult decât atât ce naiba aş fi putut să fac? — Nu vorbi urât. Matteo repetă tot ce spui. Alice aruncă o privire peste umăr. Matteo e prăbuşit în scăunel. — Vrei să-mi spui ce am făcut rău? întreabă el după puţin timp. — Davide, îți ieșisei din minţi, începuseși să baţi cu pumnii în sticlă. Dacă nu...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

Rezumat

Povestirea pe care am început s-o scriu ar putea deveni fie un fragment dintr-o antologie de povestiri scurte – concentrate pe diferite personaje legate între ele –, fie un fragment dintr-un roman de tipul young adult. Suntem în viitorul apropiat şi într-un chat de părinţi îngrijoraţi explodează alarmisme şi scandaluri, creând un lanţ într-o comunitate restrânsă, în aparenţă atentă şi corectă, dar în realitate verde de invidie şi individualisme. Apare evidentă – între timp ce se dezleagă discuţii, minciuni, atitudini şi afirmaţii de mici puteri meschine – neînţelegerea totală a vieţii emoțion...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Trilogia sexului rătăcitor

În fața porții lui tanti Nicoleta era multă lume venită să-l petreacă pe nea Titi pe ultimul drum, care nea Titi, chiar dacă le avea el cu băutura, era om de nădejde, om de veselie, mare necaz pe nevastă-sa, oameni tineri, nu știi niciodată ce-ți aduce Dumnezeu, dar uite că a avut nevastă-sa grijă de el, toată ziua îi ținea compresă rece pe frunte, și l-a dus la toți doctorii, și uite și-acum, cu ce fală îl petrece, să vezi sicriul din ce lemn frumos, paltin pare-mi-se, și a pus femei de-au gătit pentru pomană timp de trei zile, și s-a dus la popa Cristea singură și i-a bătut în poartă, și l-a...
Written in RO by Cristina Vremes

Aleksandra Lipczak Themed Text (RO)

28 noiembrie 2020, la o lună după ce politizata Curte Constituțională a scos în afara legii avortul în Polonia. Magda Dropek, una dintre organizatoarele protestelor femeilor din Cracovia, a scris pe Facebook: „Timp de câțiva ani în care am susținut acțiunile de stradă am fost convinsă de un singur lucru: nu sunt capabilă să strig, să scandez, sunt prea haotică pentru a vorbi cursiv și logic. E și motivul pentru care întotdeauna m-am simțit bine punându-mi gândurile pe hârtie/ecran, scriind, comunicând fără voce. În plus, nu pot să-mi sufăr vocea. În ultimile săptămâni strig cum n-am mai făcu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Aleksandra Lipczak

Cu păsările am în comun cerul

Uneori devine de-a dreptul insuportabil. Plescăie așa de tare, că mă trezesc. Și, în afară de asta, se mai și ceartă, cui să-i revină cea mai bună bucățică, încât nu mai pot să adorm. Se aude totul, deși am ferestre duble, iar ramele sunt etanșate. Una ar vrea semințe de dovleac, cealaltă de in, fiindcă sună drăguț când le crănțăni, cele mai tinere se reped la firimiturile de pâine, femelele nu vor niciodată plăcintă cu jumări. Cine ar crede că sturzul cântător, măcăleandrul, pițigoiul albastru și florintele nu vor să-și îndese în aparatul digestiv tot ce au la îndemână. Locuitorii ăștia ai pa...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič