View Colofon
Original text "Gerico" written in IT by Fabrizio Allione,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Ierihon

Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

[...]

I

Ferma, aşa o numeau, se ridica solitară pe un povârniş în vârful unei coline joase. Era o căsuţă de două etaje, o construcţie din lemn, rectangulară, îngustă şi lungă.

De la fereastra mare de la etajul de sus, aşezat într-un balansoar pe coridor, Jens contempla câmpurile care se întindeau dincolo de râu. Ochii săi negri mici nu încetau să se mişte, controlau orizontul învăluit în întuneric, atenţi la orice detaliu suspect. Elia şi Natan erau aşezaţi lângă el, jucându-se cu maşinuţe ruginite.

Se auzeau sunetele nopţii – insectele, foşnetul frunzelor, ultimele mugete din grajd – şi scârţâitul balansoarului.

În mâna dreaptă, Jens ţinea strâns o puşcă cu două ţevi, avea lângă picioare o cutie plină cu gloanţe. Din când în când, luându-și privirea de la câmpurile din depărtare, punea o mână pe capul unuia dintre băieţii săi.

Elia, cu pielea deschisă ca sideful, părul blond care era aproape transparent, ochii albaştri ca cerul, trăsături delicate. Celălalt, Natan, cel mai mare, egal în toate lui: brunet, subțire ca un fus, uscățiv, însă genul care nu se lasă ușor frânt.

Elia puse în mişcare maşinuța frecând-o mai multe ori pe podea. O ridică şi opri cu palma roţile, pentru a-i bloca pornirea. Se aplecă în genunchi, se întoarse în direcţia scării şi-i făcu semn lui Natan să se dea la o parte.

Puse maşina pe podea, lăsând-o din mâini şi observând cum porneşte, accelerează, își schimbă direcţia şi se rostogoleşte de-a lungul scărilor.

Răsună căzând pe fiecare treaptă şi, când ajunse la etajul de jos, o auzi mişcându-se în continuare câteva secunde.

Elia gâfâi şi dădu să coboare.

Se auzi scârţâitul uşii casei, apoi un foşnet care venea din bucătărie, precum nişte paşi, iar în clipa aceea Elia se opri.

Jens se ridică brusc strângând puşca.

— În cameră, spuse, haideți repede.

Cei doi fraţi nu așteptară să li se repete a doua oară. Se aruncară în cameră, încuiară cu cheia uşa şi închiseră obloanele.

În coridor, Jens auzi iarăşi acel foşnet de paşi. Mulţi paşi. Ţinea puşca strâns între umăr şi bărbie, țintind înspre capătulul scării.

Se dădu înapoi, apropiindu-se de fereastră. Aruncă o privire peste umăr.

O haită de vreo cinci-șase lupi se învârteau prin curte. În grajd şi coteţ era linişte, părea că animalele nu băgaseră de seamă.

Cu piciorul drept, opri legănatul scaunului. Apoi auzi scârţâitul primelor trepte. Urcau.

Jens caută cu mâna liberă ceva în buzunarul pantalonilor. Găsi un şurub, îl luă şi-l aruncă de-a lungul scării. Zăngănitul opri fiarele. Jens profită de acea pauză. Se aplecă sprijinindu-se de puşcă, îşi umplu buzunarele cu gloanţe şi se ridică în picioare.

Începură din nou să urce. Iată-l, ochiul roşu.

Lupul întinsese botul înspre lumina lunii care se strecura prin fereastră.

Ţeava puștii lui Jens ţintea drept spre fiară.

Era un lup sfrijit, spectral. Avea pe marginea botului semnele unei răni nevindecate. Scrâşni din dinţi şi ruptura de pe partea dreaptă dezveli dantura distrusă, dar încă letală.

Îşi zbârli blana şi mai urcă o treaptă înspre om.

Jens ţinea degetul ferm pe trăgaci, ochii holbaţi şi imobili, fără să clipească. Observa în spate alţi ochi roşii. Erau doi, acum, pe scări.

Aştepta. Aşteptau.

Primul lup continua să se apropie mârâind şi arătându-şi colţii.

Când mai avea câțiva metri până la om, picioarele nervoase se mişcară cu un gest convulsiv şi Jens apăsă pe trăgaci.

Împuşcă fiara în timp ce sărea, cu labele la jumătate de metru de la pământ. Impactul cu glonţul aruncă corpul dihaniei la perete. O pată de sânge murdări peretele.

Jens nu se pierdu cu firea. Ţinti din nou înspre următorul lup din spate şi trase iarăşi. Al doilea animal nu reuşi să sară la timp, căzu pe trepte. Jens observă alţi lupi gata să urce. Se aruncă asupra lor mânuindu-și ca pe o suliță pușca. Reuşi să împiedice atacul altui animal, pocnindu-l de mai multe ori în cap, până ce i-l sparse. Luă din buzunar alte gloanţe şi încărcă repede arma, fără panică, fără greşeli.

Coborî iute treptele trecând peste leșuri şi văzu trei lupi care tremurau în penumbra bucătăriei. Îl împuşcă în gât pe cel mai apropiat şi alergă înspre ceilalţi, care fugiră.
Ajunse la uşa casei şi, când îşi dădu seama că nu mai erau fiare, încuie şi se întoarse.

Ultimul lup pe care îl împuşcase era la pământ, nu mai era în stare să se ridice. Se zvârcolea în spasme necontrolate. Pe jumătate mort, gâfâia feroce, încă mai îndrăznea să rânjească. Încercă de mai multe ori să se pună pe labe. Se împletici, căzu, se agită de parcă luneca pe gheaţă. Încercă să-şi arate colţii, dar nu reuși decât să-şi frece botul în propriul sânge.

Jens se apropie şi-l termină cu o împuşcătură în cap.

Era o lupoaică. Avea mameloanele muşcate şi consumate, semn al foamei puilor săi.

Jens urcă treptele, se duse să cheme băieţii. Înainte să meargă la culcare, făcură curăţenie în casă cu precizia unei obişnuinţe.

[...]


VIII

De câte ori nu-și spusese Jens că le va explica totul băieţilor săi. Într-o zi, îşi spunea, într-o zi le voi povesti despre tot. Despre bărbat şi despre femeie, despre orice lucru din lume. Le va cere scuze, le va spune că tăcuse pentru a-i proteja. Că e sarcina lui să-i protejeze. Era o promisiune care o făcuse cu mulţi ani în urmă şi nu voia s-o trădeze. Le va povesti despre Ailin, va povesti că şi ei au avut o mamă. O femeie care îi dusese în pântece prin minune şi care apoi îi născuse, îi alăptase, îi transportase din lumea nematerială în cea materială. „Şi unde e acum, mama noastră?“ vor întreba, şi el, el ce le va răspunde? Era într-adevăr un dar, acel adevăr, se întreba. Era doar durere în istoria ceea, şi hotărâse să o ţină pentru sine, să-şi asume responsabilitatea; o pedeapsă. Apoi, iarăşi, credea că ar fi trebuit să le povestească faptul că nu toţi copiii cresc înmormântând cadavre, că nu e un lucru pe care-l fac cei mici, că nu e un lucru care se face, că râurile nu duc leșuri de fiinţe umane. Ar fi trebuit să povestească de ce şi de unde venea acel şuvoi de morţi, şi de ce îi era frică de ei şi trebuiau să-i ardă. Şi astfel a continuat să-i ţină în neștiință, să-i ţină prizonieri în acea lume mică unde răul putea să fie manipulat, controlat, făcut bucăţi şi ascuns într-un alt rău, apoi îngropat şi uitat, măcar pentru puţin. Nu i-a învăţat nici să citească pentru că, credea el, citirea e cheia deschide toate ușile, schimbă orice gândire. Când înveţi că există o cunoaștere care poate fi transcrisă şi păstrată pentru totdeauna, că există o memorie care nu se şterge, atunci nu mai accepţi nimic, şi totul devine un secret care trebuie destăinuit, interpretat. Încetezi să crezi ca un copil care crede orice şi începi să pui întrebări şi nu te mulţumeşti cu răspunsuri. Înveţi că dreptatea e ca un labirint încâlcit, există doar un pas tot înainte, până nu înţelegi că dreptatea nu e de ajuns şi, probabil, nici nu există.

Cât putea să mai ţină acea vrajă, se întreba.

Plânse, plânse în linişte. Nu reuşea să oprească lacrimile. Doar lacrimi, nimic altceva. Îi alunecau sub încheietura mâinii, pe bărbie.

În acea noapte rece, ploioasă şi cu vânt, la lumina lămpilor tremurătoare, în inimă cu rugăciunile pentru un om muribund, aşezaţi pe jos, adunaţi ca nişte figuri vechi ale unei lumi înmormântate de secole şi uitate pentru binele tuturor, erau un tată cu copiii săi şi misterul unei existenţe, fragilitatea şi rezistenţa bovină a oricei creaturi, timpul care devorează şi cel care lecuieşte.

Când căzu bezna nopţii, dormeau îmbrăţişaţi în întuneric.

Furtuna trecuse, un lup urla spre luna goală şi sălbatică.


IX

Natan se trezi. Jens nu mai era acolo. Elia era culcat jos, o pătură îi acoperea picioarele. Îşi frecă ochii şi se uită la răsărit, soarele începea să suie şi să-şi facă loc pe cer.

Simţea parfumul de cafea. Pe masă erau rămăşiţele unei mese luate în grabă. Se ridică, se duse la masă. Pe farfurie mai erau o felie de pâine, doar coaja, şi câțiva stropi de gem. Acum îi era foame de parcă nu mâncase de zile întregi.

Cafeaua era rece. Îşi umplu o ceşcuţă şi bău. Îi stârni golul din stomac.

Îşi pregăti un ou fiert. Tăie cu cuţitul o felie dintr-o pulpă de lup uscată şi o încălzi în oală cu unt, pe o parte şi pe alta, pentru a o înmuia. Se aşeză la masă şi mâncă de parcă n-ar mai fi mâncat de ani întregi.

Se gândi la mama sa.
*

Jens era în beci cu Fratello Efraim. Stătea cu braţele încrucişate şi picioarele întinse. Privea omul de pe altar cu o compasiune mângâietoare.

— Jens, şopti Fratello Efraim.

Roti ochii, respiră adânc, îşi drese vocea cu greu şi tuşi.

— Jens, repetă.

Jens se apropie. Întoarse şervetul umed pe care i-l pusese pe frunte.

— Ce e? întrebă.

Febra era tot mai ridicată, îl făcea să delireze.

— Ce mai face fetiţa?

Jens îi strânse încheietura. Tensiunea era scăzută, bătăile aproape de neperceput.

— E bine, nu-ţi face griji, îl linişti încă o dată.

— Unde e? se întoarse înspre omul care-l îngrijea şi-l petrecea în ultimele clipe. E sus cu băieţii?

Jens clătină din cap.

— Bine, oftă Fratello Efraim. Ce le-ai povestit?

Jens îşi apropie scaunul.

— Totul.

— Totul?

— Tot ce aveau nevoie.

Fratello Efraim închise ochii.

— Cum au reacţionat? întrebă și deschise din nou ochii.

— Nu știu. Cred că, într-un mod bizar, ştiau deja. Erau mici, dar ceva trebuie totuşi să-şi aducă aminte.

— Poate, comentă Fratello Efraim, copiii înţeleg lucruri pe care nici sfinţii nu reuşesc să le înțeleagă.

Rămase o clipă în linişte.

— Jens, continuă, vreau să te rog ceva. Ţi se va părea straniu, dar vreau s-o faci pentru mine. Ştiu că n-ar trebui să-mi fie teamă, dar îmi este.
Jens se îndreptă pe scaun, atent.

— Spune-mi.

— Îţi aduci aminte, la Bet-Semes, când eram la şcoală, în dormitoare, eram mici, abia părăsisem Casa Mamelor, era un cântec pe care îl cântam înainte de culcare, îţi aduci aminte? Erau câteva strofe şi un refren prostesc cu rimă, zise Fratello Efraim și izbucni într-un râs răguşit şi înspăimântător, care părea să aparţină deja lumii morţilor, ţi-aduci aminte, Jens?

— Sigur că-mi aduc aminte, răspunse distrat, din când în când îmi vine în minte şi nu mai reuşesc să închid ochii. De ce mă întrebi?

— Aş vrea să mi-l cânţi, am uitat cuvintele, spuse Fratello Efraim. Doar gândul de a-l auzi din nou mă linişteşte. Ai face-o pentru mine?

Jens tăcu o clipă, apoi îşi reveni. Se îndreptă spre uşă şi o închise. Se întoarse la altar, apropie scaunul şi-şi drese glasul. Se gândi iarăşi la primele strofe, se prefăcu că le uitase, dar le ţinea minte pe toate de parcă ar fi fost gravate pe dinăuntrul pleoapelor.

— Gândeşte-te că i-l cânţi lui Natan sau lui Elia, insistă Fratello Efraim cu ultimul fir de voce. Nu eşti aici. Imaginează-ți că eşti cu Ailin şi cu băieţii, într-o casă mică în faţa mării. Că sunteţi ultimii oameni de pe pământ. Închipuie-ți că e un cântec de bucurie.

Jens închise ochii. îşi adună curajul şi începu să cânte. Îi părea totul atât de ridicol. Apoi privi chipul lui Fratello Efraim, senin ca al unui nou-născut care adoarme, şi atunci continuă acel cântec prostesc crezând în fiecare cuvânt pe care-l cântă, fie rugăciune sau profeţie. Strânse mâna prietenului şi simţi viaţa care se scurgea în mijlocul notelor false ale acelui cântec de leagăn.

More by Elena Damaschin

Rezumat

Povestirea pe care am început s-o scriu ar putea deveni fie un fragment dintr-o antologie de povestiri scurte – concentrate pe diferite personaje legate între ele –, fie un fragment dintr-un roman de tipul young adult. Suntem în viitorul apropiat şi într-un chat de părinţi îngrijoraţi explodează alarmisme şi scandaluri, creând un lanţ într-o comunitate restrânsă, în aparenţă atentă şi corectă, dar în realitate verde de invidie şi individualisme. Apare evidentă – între timp ce se dezleagă discuţii, minciuni, atitudini şi afirmaţii de mici puteri meschine – neînţelegerea totală a vieţii emoțion...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

Dicţionarul Deţinutului

Dicţionarul Deţinutului cuprinde vocile şi istoriile oamenilor închişi în închisoarea din Torino, Centrul de Detenţie „Lorusso e Cotugno“, secţia V din Pavilionul C, destinată „deţinuţilor protejaţi”. Porneşte de la un laborator de scriere condus în penitenciar pe parcursul a doi ani. Cu toţii ştim ce înseamnă „casă“, „iarnă“, „dragoste“, semnificaţia lor e absolută. Dar, în închisoare, semnificaţia cuvintelor se schimbă şi această schimbare provine dintr-un spaţiu: înăuntru există doar înăuntru, iar cuvintele devin preistorice. Ca şi cum ar fi oprite într-un timp primordial. Doar în aceste c...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Sara Micello

Urșii panda din Ueno

De când se născuseră copiii, sau poate de când mă înscrisesem pe rețelele de socializare, sau poate de când lucrul mă constrângea să comunic în mod clar şi atrăgător, să fac deci referire la lucruri cunoscute, în loc să le inventez, îmi împărţeam timpul în timp adevărat, adică în care puteam să mă povestesc în limba mea adevărată, şi în timp fals, adică în care trebuia să vorbesc pe categorii, încadrată în registre, sau să emulez atitudini. Citeam în romane despre oameni tenaci şi plini de voință care se trezeau la patru dimineaţa, făceau duşuri reci şi la şase traversau deja oraşul înzăpezit...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi

În drum spre casă

În timp ce se întorc maşina, lăsând oraşul în urmă, el încearcă să dezamorseze conflictul spunând că a fost una din acele situaţii imposibile, pe care el le numeşte „Ce-ai face dacă?“. Ea clatină din cap. — Situațiile de genul ăsta nu sunt punctul tău forte, comentează. — Ce vrei să spui? Mai mult decât atât ce naiba aş fi putut să fac? — Nu vorbi urât. Matteo repetă tot ce spui. Alice aruncă o privire peste umăr. Matteo e prăbuşit în scăunel. — Vrei să-mi spui ce am făcut rău? întreabă el după puţin timp. — Davide, îți ieșisei din minţi, începuseși să baţi cu pumnii în sticlă. Dacă nu...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

Fulgerări

Într-o culegere de eseuri cu titlul Zen în arta scrisului, Ray Bradbury scrie că, de la douăzeci şi patru la treizeci şi şase de ani, îşi petrecuse timpul punând pe hârtie liste de substantive. Lista arăta mai mult sau mai puţin aşa: „LACUL. NOAPTEA. GREIERII. PRĂPASTIA. PODUL. PARTERUL. TRAPA. COPILUL. MULŢIMEA. TRENUL NOCTURN. SIRENA CEŢURILOR. SECERA. CARNAVALUL. CARUSELUL. PITICUL. LABIRINTUL OGLINZILOR. SCHELETUL.“ Recent, mi s-a întâmplat ceva asemănător. Am trăit într-o familie care mi-a oferit o educaţie bună şi un mod potrivit de a relaţiona cu lumea, dar în ultimul timp mă gândesc...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Sara Micello
More in RO

Trilogia sexului rătăcitor

În fața porții lui tanti Nicoleta era multă lume venită să-l petreacă pe nea Titi pe ultimul drum, care nea Titi, chiar dacă le avea el cu băutura, era om de nădejde, om de veselie, mare necaz pe nevastă-sa, oameni tineri, nu știi niciodată ce-ți aduce Dumnezeu, dar uite că a avut nevastă-sa grijă de el, toată ziua îi ținea compresă rece pe frunte, și l-a dus la toți doctorii, și uite și-acum, cu ce fală îl petrece, să vezi sicriul din ce lemn frumos, paltin pare-mi-se, și a pus femei de-au gătit pentru pomană timp de trei zile, și s-a dus la popa Cristea singură și i-a bătut în poartă, și l-a...
Written in RO by Cristina Vremes

Schimbarea

— Luați liftul, eu vin pe scări, strigă tânărul medic și pornește în goană, sărind câteva trepte deodată. Trebuie să ajungă la timp. Cu câteva săptămâni înainte, imediat după naștere, mama se prezentase la pediatru: copilul plângea necontenit. La prima vizită auzise: — Hrăniți-l ca lumea o dată și-o să se liniștească. La a doua policlinică i se spusese: — Are colici. Nu mai mâncați prăjeli. Laptele o să se facă mai bun, iar copilul n-o să mai urle. Doctorul de la cabinetul privat pur și simplu izbucnise în râs: — Păi, cum să nu plângă? Doar e nou-născut. Pediatrii erau liniștiți, da...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Joanna Gierak Onoszko

Hidro

– Nicăieri nu-i ca acasă, zice Saúl scoțându-și inelele pe rând.  Ivanka înaintează până în mijlocul cabinei și se oprește. O să mai aș tepte puțin. Îl urmărește mișcându-se pe lângă pat, mai repede, pentru ca  lumina roșiatică să-i estompeze corpolența iar respirația să se îndrepte către  freamătul oceanului. De fapt, a orchestrat o modalitate minuțioasă de a se  împrăştia prin încăpere în mici insule din sine însuși. S-a descălțat iute.  Sacoul cade, moale, pe cuier. Butonii auriți și papionul ajung pe noptieră.  Cu câtă atenție. Detaliile acestea o înconjoară.  – Ce ușurare că am scăpat de ...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Matías Candeira

Un vuiet

În tren, în ultima parte a călătoriei, văzuse prin geamul soios marginile cerului. S-a ridicat să se uite și pe partea cealaltă a vagonului, s-a apropiat de bărbatul adormit cu fața ascunsă după perdea și cu mâna dreaptă așezată ferm peste mica geantă de voiaj, care stătea pe scaunul de alături. Da, și pe geamul lui se vedea la fel. O pătură compactă, indigo, într-un plan paralel cu câmpul întins, plin de smocuri uscate. Și la marginea ei, un albastru deschis și limpede, ca o mare îndepărtată, suspendată între cer și pământ. Undeva, deasupra păturii indigo, era soare. Când s-a ridicat, a si...
Written in RO by Lavinia Braniște

Nu vreau să fiu un câine

CUM SĂ OPREȘTI SUFERINȚA DIN DRAGOSTE, tastez la calculator. Chestia asta trebuie să se oprească aici. Văd poveștile oamenilor, dar nu vreau povești, vreau soluții, nu compasiune. TRANSFORMARE, scriu. Google spune că există transformare în matematică și în genetică. O aleg pe a doua și fac astfel prima alegere. Mă obosește corpul ăsta, care a fost sărutat deja de prea mulți oameni, care poate e ruinat, m-am purtat nesăbuit cu el, n-am avut grijă de el, trebuie aruncat, modificat și îmbunătățit. Transformare genetică. Dieta cu sucuri naturale clipocește pe ecran. Transformă-te într-o nouă versi...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Alma Mathijsen

Urșii panda din Ueno

De când se născuseră copiii, sau poate de când mă înscrisesem pe rețelele de socializare, sau poate de când lucrul mă constrângea să comunic în mod clar şi atrăgător, să fac deci referire la lucruri cunoscute, în loc să le inventez, îmi împărţeam timpul în timp adevărat, adică în care puteam să mă povestesc în limba mea adevărată, şi în timp fals, adică în care trebuia să vorbesc pe categorii, încadrată în registre, sau să emulez atitudini. Citeam în romane despre oameni tenaci şi plini de voință care se trezeau la patru dimineaţa, făceau duşuri reci şi la şase traversau deja oraşul înzăpezit...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi