View Colofon
Original text "Coisas que nunca mudam" written in PT by Luis Brito,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Lucruri care nu se schimbă niciodată

Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Și pe atunci, golit de frica ta, de asta ridicam mâna cerând să o cobori pe a ta. Și mâna ta cobora, muzică de lift, caldă ca o chiflă, avea vene ca muchiile cobrelor care sunt mereu tăcute, îți rodeai unghiile până se strângeau ca scoicile, și mâna ta cobora coborâșuri, ca să o urmeze pe a mea și ne înnodam prin aceste râme care sunt degetele. Bietul de tine. Înainte de asta m-ai ținut în brațe, murmurai cântece de leagăn în miezul nopții pe când ai fi avut și tu nevoie să sforăi. M-ai șters la fund de nenumărate ori, mi-ai atins cu râmele rahatul care atârna ca un balast și mi-ai uscat hainele de pipi. Și înainte de asta a trebuit să-i spui mamei că e frumoasă ca să o bagi în pat și înainte de asta le-ai spus și altora, pentru că înainte, cu mult înainte, te dureau coaiele pentru că trebuia să mă depozitezi undeva, împreună cu alți mormoloci albi asemenea mie și asemenea acelora care azi se află în testiculele mele, care azi atârnă în amintirea alor tale. Am deja treizeci și cinci de ani și nu întineresc. La vârsta mea, mi-ai fost tată.
Și încă nu-mi era frică de tine. Dacă îți ceream mâna, ea cobora plină de vene ca șerpii. Avea vene artistice și irascibile, tatăl meu cel care are aplecare către mânie. Și meritam, o, cum meritam, doar pentru că sunt cel care sunt, să-mi arzi una în loc să-mi dai o mână, dacă mai târziu făceam tâmpenii la tâmpenia aia de școală. Părinții lovesc, copiii nu învață și unele lucruri nu se schimbă niciodată. 
Îmi ardeai palme de oboseală, îți rodeai unghiile pentru că erai epuizat mai ales de tine însuți și înțeleg pe deplin dacă și eu mă simt obosit de mine. Să mă schimb? Doar ca să am de ce râde.
Sunt sătul să fiu rahatul în care te temeai că o să mă transform, făcând încă tâmpenii la tâmpenia de școală a vieții, care aproape că e un rahat de expresie, e precum clișeele de la care ți se apleacă pentru că sunt adevărate. Și sunt lucruri care mă irită, cum pe tine te iritau toate lucrurile în zilele-ba, când te întuneca vreun nor și scăpărau scatoalcele. Când, la rândul meu, simt că și eu sunt gata să lovesc pe cineva, pe mine sau în ușa dulapurilor, îmi dau seama că a trăi înseamnă a moșteni, toate aceste lucruri iremediabile, cu tot cu defecte, probleme și traume. Toate se-năcresc cu timpul – și iaurturile se acresc și nu e nimic altceva decât singurătatea în cerul gurii când gustăm bătrânețea. Nimic nu se schimbă.
Mă iriți. Și mă irită să văd știrile despre cei care scapă de Fisc în stil mare. Mă irită să-mi ajungă scrisori acasă explicându-mi că, dintr-un motiv, sau altul le datorez bani. Nu rămâneai niciodată dator, de asta oboseai și dădeai palme pentru că-ți era frică, îți rodeai unghiile pentru că erai secătuit. Datorez bani autorităților, nu mi-au picat bine niciodată palmele tale ca tunetele, am rămas doar cu ce mi se impune, înainte, acum și mereu. Când va veni ziua în care voi muri, o să mă enerveze obligativitatea ei. Deocamdată detest sistemul social în care m-ai născut, scuză-mă, dar e adevărat, nu e nimic altceva decât o cacealma piramidală care începe cu tâmpenia aia de școală și ce mă termină e că n-ai cum să fugi, ești la ananghie, fără un loc de muncă și dator Fiscului cu mărunțișuri din cauza vremurilor în care am lucrat fără să-mi declar locul de muncă, oare mă auzi, a, nu-mi place deloc situația asta, n-ai auzit niciodată și nimic nu se schimbă.
Dacă-mi pun mâna deasupra, poate o să-mi dai mâna sau o să mă lovești. Și te iert, dacă reușim să ne iertăm pe mine, care datorez bani statului și e posibil să mă fi scăpat de caca în chiloții pe care îi port azi și i-am purtat și ieri, pentru că nu m-ai schimbat azi.
Și apoi au mai fost și femeile. Înainte ale tale, apoi ale mele. Ai fost și tu un puști la fel ca mine, îndrăgostit de mama ta la fel ca mine de-a mea, care a fost și a ta. Ai ajuns adolescent, te-ai umplut de păr și de coșuri, și de dorința de a mirosi – femeile, nu coșurile care erau simptomul dorinței exacerbate, la fel ca a mea, eu, care din adolescență și până acum m-am ghidat în funcție de ele ca marinarii după stele și ce altceva sunt coșurile dacă nu stele ivindu-se pe scena unui Don Juan?
Penisul meu evocă și el conceptul penisului tău și a obosit, m-a obosit, ne-a obosit de atâta căutat și găsit, atâta căutat și greșit, iar și iar, de mai multe ori, cu mai multe în același timp. Unele lucruri nu se schimbă niciodată și, dacă mă simt tu, dacă te simt în mine în multe dăți ca și cum am fi unul și același lucru, iar acest lucru este trecerea timpului, multe dintre aceste dăți sunt când le spun poveștile mele și talentele mele. Acel șarm, acel mascul, acea ființă pricepută, mereu aceeași litanie pentru că tot ceea ce ai trăit tu am trăit și eu, iar femeile simt asta.

Și au mai fost și meciurile de fotbal la care m-ai dus, pe stadion și la televizor. A mai fost și dragostea pentru câini, mai mare decât pentru oameni, căci câinilor le plac mai mult oamenii, decât oamenilor alți oameni.

Și a mai fost și ziua în care ai ieșit pe ușă și nu te-ai mai întors, a mai fost ziua în care m-am întors în viața ta, deja fără coșuri, dar cu dorința de a-ți povesti că număr femeile de care-ți povestesc. Închipuie-ți că eu nu am fost eu și nici tu nu ai fost tu.

Și, până la urmă, te-ai îmbolnăvit. Apoi ai murit, dar înainte mi-ai amintit că trebuie să plătesc impozitele pentru că ele plăteau spitalul în care ai fost un tip respectabil, în decadență atroce, intubat și plin de răni, dar chiar și așa făcându-le să roșească pe asistentele care roșeau nu din profesionalism, ci pentru că știau că până și cei aproape morți pot fi încă frumoși, dacă sunt iscusiți.

Și a venit ziua în care am hotărât să mă schimb. Nu vreau să mor la fel de bolnav ca tine, n-am încredere în sistem, așa că fac din mine spital în fiecare zi. Și nu vezi, sau poate că vezi, dar și pentru tine fac sport și respir adânc, invoc meditația, evit zaharurile și fac băi reci. Boala care ție ți-a adus moartea, mie mi-a adus sănătatea și asta e povestea lumii moderne. Părinți bolnavi au făcut copii bolnavi, dar care își doresc să fie sănătoși. Poate că astăzi ai fi înțeles, dacă ți-aș fi spus cu mai multă certitudine că niciodată nu m-am săturat să fiu capăt de linie. Mi-am schimbat obiceiurile, într-un fel în onoarea ta. Sunt în continuare bolnav, bolnav de a fi în viață, pentru că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Dacă sunt fericit? Câteodată. Dacă ți-am plâns moartea? Nu. Încă nu.

More by Iolanda Vasile

O bombă luminează noaptea din Marão

Degetele mele îngroșate de muncă și de bătrânețe îmi zgârie pomeții de fiecare dată când îmi șterg lacrimile astea care nu îmi dau pace. Sunt convinsă că marea nu are sfârșit și nu știu de unde îmi tot apare câte-o supărare, de vreme ce sunt moartă pe dinăuntru. Când se termină totul, nu există pace? Nu am văzut niciodată marea, dar știu cum se fac drumurile. Nimeni nu poate stăpâni apa, curge mereu unde vrea ea, dar eu știu s-o adun și să mă folosesc de încăpățânarea ei, înainte să-mi scape și să meargă până departe, să umple spațiile necunoașterii mele. Încă nu am măsurat cât de mare este ui...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Tapioca

Huruitul motorului de la camioneta asociației a fost cel care a anunțat ora prânzului în acea zi, în care soarele ardea atât de tare, încât nici nu se mai vedea. Bătrânul stătea sub smochin, purtând o cămașă foarte murdară, fără nasturi, și o grimasă ironică pe buzele închise între care ținea o țigară. S-a uitat la braziliancă – două pete mari și ude la subsuori și spatele uniformei la fel de îmbibat –, a urmărit-o cum cobora din mașină, cum a mers să ia caserolele și s-a îndreptat către anexa folosită pe post de bucătărie, unde stătea de obicei. — Nene João! Nene João! Râsul îi încrețea toate...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Presiune

Presiune, presiune, depresie. A fost atât de rapidă, a venit subit, ziua în care totul s-a schimbat.   S-a terminat internetul, de la o zi la alta, într-o clipă, imediat, dintr-o suflare.  Chiar așa: s-a terminat internetul, foarte repede, presiune, presiune, depresie. João a fost primul care și-a dat seama, pentru că el a inventat sfârșitul internetului. Era în drum spre muncă, deprimat, plecase de acasă de la maică-sa, care avea o depresie clinică, diagnosticată, justificatoare. Presiune, presiune, depresie, João se gândea ce înseamnă depresia. Filozofa, iar asta e mai enervant decât orice. ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Mâine

Întinsă pe spate în confortul molatic al așternuturilor, cu ochii fixați într-un punct invizibil din tavanul camerei, Carlota încerca din greu să-și regleze respirația tulburată de visul anxios care o trezise. Nici măcar nu-și mai amintea ce visase, însă rămăsese cu senzația de disperare care a obligat-o să se trezească. Și, încă de la trezirea abruptă din miezul nopții, tot încerca în toate felurile care-i treceau prin minte să își domolească ritmul cardiac, dar fără succes. A renunțat, a dat pătura la o parte și s-a ridicat din pat, nu înainte de a auzi o reclamație sub formă de mieunat din ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Jurnalul unei portugheze în Angola

Ani la rând am fost bombardată cu povești despre Angola. Povești diametral opuse, fie ale celor care se îndrăgostesc din prima clipă și se simt ca acasă, fie ale celor care urăsc Angola și nu reușesc să se adapteze. Acel gen de povești mirobolante care par inventate, pentru că mereu o parte din noi crede că ar putea fi adevărate. Întotdeauna mi s-a părut că exagerează destul de mult și, vorba proverbului, „Cine povestește înflorește“, așa că nici aici nu lipseau înfloriturile. Ani întregi am stat la îndoială dacă să cunosc sau nu această țară atât de mistică. Uneori, mă gândeam că e o țară pe ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca
More in RO

Portasarlumea

(din romanul Nicio clipă Portasar, Ed. Cartea Românească, 2015) Acolo Lucas este atît de iute încît aleargă și imaginile noi abia apucă să le  înlocuiască pe cele vechi la timp. Vîntul suflă în liniște și eficient, frecări  foarte mici. Livezile sînt înconjurate de pădure și în pădure, prin procedeul  plimbării, Lucas a găsit un tei foarte mare, cu frunzele albicioase pe spate,  cu o scorbură foarte mare la bază. Înăuntru se aflau nisip uscat și așternu turi pe care se poate dormi cînd plouă și o chisea. Acolo Lucas nu duce ni ciodată lipsă de numere pe care să le adune, să le înmulțească și...
Written in RO by Cătălin Pavel

Sonia ridică mâna

Prin părțile acestea oamenii sunt foarte suspicioși. Dar nu știe dacă prin alte locuri ar primi-o cu brațele deschise. Oamenii din partea lui. Cei din tabăra cealaltă. Nu cunoaște în jurul ei cupluri din generațiile înaintate în care cei doi să fie prieteni și nu dușmani, chiar dacă rămân împreună pe veci. Or fi fiind pe undeva și care sunt prieteni toată viața și dincolo de ea, dar aceia sunt puțini, extrem de norocoși și ascunși bine de tot de ochii tuturor, astfel încât, privind în jur, tu, tânărul, să fii aproape convins că cel de lângă tine o să ajungă în cele din urmă să-ți mănânce sufle...
Written in RO by Lavinia Braniște

Venirea

Lucrurile au luat-o razna într-o duminică dimineaţă de august, când primii trecători prin Place du Parvis Notre-Dame, angajaţi ai bistrourilor din zonă, au zărit obiectul, ceva ca un glonţ gigantic aşezat pe sol cu vârful spre catedrală şi fundul spre prefectura de poliţie. La o primă estimare, proiectilul măsura în jur de douăzeci de metri lungime şi cinci în diametru. Barmanii şi ospătarii se apropiară curioşi, îl înconjurară o dată, ridicară din umeri şi plecară să-şi deschidă restaurantele. Asta a fost pe la şapte. Pe la opt, preoţii şi slujitorii bisericii veniţi pentru slujbă înţepeniră...
Written in RO by Alexandru Potcoavă

Declarație de dependență

Am întâlnit de curînd la un grătar pe cineva care tocmai născuse. Grătarul  a fost prima ei ieșire. A recunoscut, cu bebelușul în brațe, că devenise atât  de dependentă. A făcut o față dezamăgită în timp ce a rostit cuvântul și a  spus-o ca și când și-ar fi recunoscut o greșeală.   Părea să considere dependența o formă de eșec.  La fel ca noi toți, cred.  Dependența e de obicei asociată cu ceva vulnerabil și neatrăgător,  urât aproape. Prin independență înțelegem tocmai ceva puternic, ceva  atrăgător, un obiectiv. Un cal sălbatic alergând pe plajă. Dependența mă  duce cu gândul la Trainspottin...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Însemnări pe marginea vieții lui Frances Donnell

      În 1945, se năștea în Statele Unite Frances Donnell, scriitoare și celebră crescătoare de păsări. În 1983, s-a prefăcut că moare de lupus, o boală care o chinuia încă din tinerețe. La câteva luni după aceea, s-a descoperit că nu fusese vorba decât de niște zvonuri. După un mic scandal, la care vom reveni la momentul oportun, Frances și-a păstrat anonimatul timp de mai multe decenii. Abia în secolul al XXI-lea a ajuns în Spania ducându-și pe picioare boala grea, care nu făcuse altceva în tot acest timp decât să i se dezvolte pe dinăuntru. Obișnuia să spună că-și abandonase patria în momen...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

În ciuda primăverii

      Lumina puternică a unui tub de neon de proastă calitate o apasă pe Mariana Grujić în timp ce încearcă să-și spele praful de pe coapse. E încă mică și viața îi oferă alergări fără sens până la intrare, fiindcă nu trebuie să meargă pe asfalt, ci poate să-și târască adidașii vechi pe pământ și prin praf. Se gândește că până mai ieri a putut să sară elasticul „la coapse fără atins“, iar astăzi a sărutat-o prietenul cu limba, o limbă caldă și aspră care i-a umplut gura. „Viața se schimbă“, așa spune bunica, „viața se schimbă încontinuu și întotdeauna merge spre rău.“ Totuși, se gândește Maria...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic