Și pe atunci, golit de frica ta, de asta ridicam mâna cerând să o cobori pe a ta. Și mâna ta cobora, muzică de lift, caldă ca o chiflă, avea vene ca muchiile cobrelor care sunt mereu tăcute, îți rodeai unghiile până se strângeau ca scoicile, și mâna ta cobora coborâșuri, ca să o urmeze pe a mea și ne înnodam prin aceste râme care sunt degetele. Bietul de tine. Înainte de asta m-ai ținut în brațe, murmurai cântece de leagăn în miezul nopții pe când ai fi avut și tu nevoie să sforăi. M-ai șters la fund de nenumărate ori, mi-ai atins cu râmele rahatul care atârna ca un balast și mi-ai uscat hainele de pipi. Și înainte de asta a trebuit să-i spui mamei că e frumoasă ca să o bagi în pat și înainte de asta le-ai spus și altora, pentru că înainte, cu mult înainte, te dureau coaiele pentru că trebuia să mă depozitezi undeva, împreună cu alți mormoloci albi asemenea mie și asemenea acelora care azi se află în testiculele mele, care azi atârnă în amintirea alor tale. Am deja treizeci și cinci de ani și nu întineresc. La vârsta mea, mi-ai fost tată.
Și încă nu-mi era frică de tine. Dacă îți ceream mâna, ea cobora plină de vene ca șerpii. Avea vene artistice și irascibile, tatăl meu cel care are aplecare către mânie. Și meritam, o, cum meritam, doar pentru că sunt cel care sunt, să-mi arzi una în loc să-mi dai o mână, dacă mai târziu făceam tâmpenii la tâmpenia aia de școală. Părinții lovesc, copiii nu învață și unele lucruri nu se schimbă niciodată. 
Îmi ardeai palme de oboseală, îți rodeai unghiile pentru că erai epuizat mai ales de tine însuți și înțeleg pe deplin dacă și eu mă simt obosit de mine. Să mă schimb? Doar ca să am de ce râde.
Sunt sătul să fiu rahatul în care te temeai că o să mă transform, făcând încă tâmpenii la tâmpenia de școală a vieții, care aproape că e un rahat de expresie, e precum clișeele de la care ți se apleacă pentru că sunt adevărate. Și sunt lucruri care mă irită, cum pe tine te iritau toate lucrurile în zilele-ba, când te întuneca vreun nor și scăpărau scatoalcele. Când, la rândul meu, simt că și eu sunt gata să lovesc pe cineva, pe mine sau în ușa dulapurilor, îmi dau seama că a trăi înseamnă a moșteni, toate aceste lucruri iremediabile, cu tot cu defecte, probleme și traume. Toate se-năcresc cu timpul – și iaurturile se acresc și nu e nimic altceva decât singurătatea în cerul gurii când gustăm bătrânețea. Nimic nu se schimbă.
Mă iriți. Și mă irită să văd știrile despre cei care scapă de Fisc în stil mare. Mă irită să-mi ajungă scrisori acasă explicându-mi că, dintr-un motiv, sau altul le datorez bani. Nu rămâneai niciodată dator, de asta oboseai și dădeai palme pentru că-ți era frică, îți rodeai unghiile pentru că erai secătuit. Datorez bani autorităților, nu mi-au picat bine niciodată palmele tale ca tunetele, am rămas doar cu ce mi se impune, înainte, acum și mereu. Când va veni ziua în care voi muri, o să mă enerveze obligativitatea ei. Deocamdată detest sistemul social în care m-ai născut, scuză-mă, dar e adevărat, nu e nimic altceva decât o cacealma piramidală care începe cu tâmpenia aia de școală și ce mă termină e că n-ai cum să fugi, ești la ananghie, fără un loc de muncă și dator Fiscului cu mărunțișuri din cauza vremurilor în care am lucrat fără să-mi declar locul de muncă, oare mă auzi, a, nu-mi place deloc situația asta, n-ai auzit niciodată și nimic nu se schimbă.
Dacă-mi pun mâna deasupra, poate o să-mi dai mâna sau o să mă lovești. Și te iert, dacă reușim să ne iertăm pe mine, care datorez bani statului și e posibil să mă fi scăpat de caca în chiloții pe care îi port azi și i-am purtat și ieri, pentru că nu m-ai schimbat azi.
Și apoi au mai fost și femeile. Înainte ale tale, apoi ale mele. Ai fost și tu un puști la fel ca mine, îndrăgostit de mama ta la fel ca mine de-a mea, care a fost și a ta. Ai ajuns adolescent, te-ai umplut de păr și de coșuri, și de dorința de a mirosi – femeile, nu coșurile care erau simptomul dorinței exacerbate, la fel ca a mea, eu, care din adolescență și până acum m-am ghidat în funcție de ele ca marinarii după stele și ce altceva sunt coșurile dacă nu stele ivindu-se pe scena unui Don Juan?
Penisul meu evocă și el conceptul penisului tău și a obosit, m-a obosit, ne-a obosit de atâta căutat și găsit, atâta căutat și greșit, iar și iar, de mai multe ori, cu mai multe în același timp. Unele lucruri nu se schimbă niciodată și, dacă mă simt tu, dacă te simt în mine în multe dăți ca și cum am fi unul și același lucru, iar acest lucru este trecerea timpului, multe dintre aceste dăți sunt când le spun poveștile mele și talentele mele. Acel șarm, acel mascul, acea ființă pricepută, mereu aceeași litanie pentru că tot ceea ce ai trăit tu am trăit și eu, iar femeile simt asta.

Și au mai fost și meciurile de fotbal la care m-ai dus, pe stadion și la televizor. A mai fost și dragostea pentru câini, mai mare decât pentru oameni, căci câinilor le plac mai mult oamenii, decât oamenilor alți oameni.

Și a mai fost și ziua în care ai ieșit pe ușă și nu te-ai mai întors, a mai fost ziua în care m-am întors în viața ta, deja fără coșuri, dar cu dorința de a-ți povesti că număr femeile de care-ți povestesc. Închipuie-ți că eu nu am fost eu și nici tu nu ai fost tu.

Și, până la urmă, te-ai îmbolnăvit. Apoi ai murit, dar înainte mi-ai amintit că trebuie să plătesc impozitele pentru că ele plăteau spitalul în care ai fost un tip respectabil, în decadență atroce, intubat și plin de răni, dar chiar și așa făcându-le să roșească pe asistentele care roșeau nu din profesionalism, ci pentru că știau că până și cei aproape morți pot fi încă frumoși, dacă sunt iscusiți.

Și a venit ziua în care am hotărât să mă schimb. Nu vreau să mor la fel de bolnav ca tine, n-am încredere în sistem, așa că fac din mine spital în fiecare zi. Și nu vezi, sau poate că vezi, dar și pentru tine fac sport și respir adânc, invoc meditația, evit zaharurile și fac băi reci. Boala care ție ți-a adus moartea, mie mi-a adus sănătatea și asta e povestea lumii moderne. Părinți bolnavi au făcut copii bolnavi, dar care își doresc să fie sănătoși. Poate că astăzi ai fi înțeles, dacă ți-aș fi spus cu mai multă certitudine că niciodată nu m-am săturat să fiu capăt de linie. Mi-am schimbat obiceiurile, într-un fel în onoarea ta. Sunt în continuare bolnav, bolnav de a fi în viață, pentru că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Dacă sunt fericit? Câteodată. Dacă ți-am plâns moartea? Nu. Încă nu.