View Colofon
Original text "Bestias todas del campo" written in ES by Adriana Murad Konings,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Toate fiarele de pe câmp

Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

      Ca de obicei, în dimineața aceea se trezi cu foame. Măcănitul rațelor care survolau acoperișul răsună în pereții dormitorului, iar fetița se ridică din pat. Rațele ajunseseră la casa bunicii ei venind de departe, poate de pe alt continent, dând din aripi. De pe o zi pe alta renunțase să mai meargă la școală și fusese trimisă aici, la bunica, care locuia lângă un lac, la kilometri buni de satul cel mai apropiat. Nimănui nu-i păsa. Părinții voiau intimitate sau munceau acolo la oraș, nu e clar ce făceau. Neîndoielnic, însă, era tremuratul din stomacul ei din fiecare dimineață, și la fel la mijlocul amiezii. Își arăta burta, foame, îi spunea bunicii. La micul dejun, bunica îi prăjea o felie de pâine și se asigura că îi întinde cantitatea corectă de margarină pe suprafața maronie. Dacă era binedispusă, îi punea și o linguriță de gem, întins până ce rămânea pe pâine un strat fin, rozaliu, gelatinos. Ți-ajunge atât, îi spunea după ce-o pișca de antebraț cu degetele ei osoase. Fetița mesteca fiecare colț al feliei de pâine și-și trecea apoi limba peste toată coaja rămasă. Apoi, strângea până și ultima firimitură și și-o băga în gură. După-amiaza, bunica nu mai era atât de generoasă. Dacă avea noroc, curăța un măr și îi oferea jumătate. Cealaltă jumătate și-o băga în gură, printre buzele ei subțiri, dintre care abia dacă se zărea o cută de carne. Îi plăcea să mestece arătându-și dinții, ca și cum pulpa ar fi fost fierbinte.
      Nici măcar sosirea rațelor nu i-a împiedicat dorința ca, în dimineața aceea, ceva să-i distragă atenția bunicii, ceva s-o țină departe de bucătărie. În fața oglinzii, își prinse părul cu un elastic. Se gândi că ar mânca cel puțin încă o felie de pâine. În timp ce cobora, sărind din treaptă în treaptă, visa la gustul gemurilor pe care nu le încercase niciodată. În bucătărie, bunica o încolți, le-ai văzut?, sunt aici deja, spuse și-i arătă spre lac. Fetița încuviință din cap și, timp de o clipă, nu mai simți foamea. Le văzu pe fereastră: cam treizeci de rațe, unele verzui, iar altele roșcate, pluteau pe apa întunecată, niciun boboc. Una își ascunse ciocul în penaj și apoi tot capul. Fără să se oprească din privit, își mâncă pâinea prăjită din trei înghițituri și bău dintr-odată laptele degresat pe care bunica i-l servise în același păhăruț dintotdeauna, cu flori amestecate, albastre și galbene. Cu câteva săptămâni înainte, îl lăsase să cadă, iar florile se fărâmițaseră pe gresie în așchii tăioase. Nu-i spusese nimic bunicii, căreia îi intrase una în degetul mic de la picior. Câteva zile mai târziu, merseseră prin soare până la stația cea mai apropiată și călătoriseră cu autobuzul timp de o oră până în oraș. Dintr-un bazar, cumpăraseră același păhăruț în care bunica avea să-i servească laptele în fiecare dimineață.
      Când termină micul dejun, se ridică și o lăsă pe bunica la masă scriind într-un caiet ce mâncase: o felie de pâine, păhăruțul de cafea, căci ei nu-i plăcea laptele, și margarina. Înainte să iasă, o privi pentru ultima oară: părul ei cărunt lăsa să i se întrevadă sub ceafă oasele ascuțite ale coloanei ieșind prin bluză. După ce ieși pe ușa bucătăriei direct în grădină, contemplă cu emoție apa întunecată a lacului. Mereu i se vorbise despre ziua aceea, ziua în care soseau rațele. De obicei, nu petrecea mai mult de câteva nopți acolo, însă de data asta părinții nu păreau să se grăbească să o ia înapoi. Bunicii îi plăcea să o țină lângă ea. I se părea că totul meritase, pâinea prăjită rece și laptele apos, bucata de măr. Se așeză pe iarbă și inspiră profund, ca și cum bunica nu ar fi supravegheat-o din bucătărie. Aproape de mal, îngenunche pe iarba uscată. Rațele pluteau pe apă, își băgau ciocurile printre pene și le agitau. Soarele le încălzea din înaltul cerului iar fetița, după ce văzu cum strălucesc culorile penajului, o luă la fugă spre bucătărie și se întoarse cu un caiet vechi și niște creioane.
      Rațele nu se mișcară prea mult în timpul dimineții. În ciuda faptului că, după nici două ore, avea din nou senzația bine cunoscută, stomacul chircit, supărat, tot nu-i era dor de oraș. Din grădină, o privi pe bunica cum punea pe blat ingredientele pentru mâncarea de prânz. Îi intuia mișcările prin bucătărie, picioarele înțepenite, pe punctul de a se rupe, ca de căprior care învăța să meargă. Gleznele ei îi aminteau de aripioarele de pui crude pe care le văzuse la supermarket. Din cutie, bunica avea să scoată cântarul și caietul cu spirală. Cântărea și nota, întotdeauna precis: o ceapă, un cățel de usturoi, un fir de praz, un pumn de mazăre congelată, un file de merluciu, un cartof și, în cele din urmă, alt cartof, un pic mai mic. După ce notă gramajul fiecărui ingredient, bunica respira adânc, iar umerii ei descărnați urcau și coborau, ca și cum, fiind atât de bătrână, toate astea ar fi avut vreo greutate. Mereu același oftat. Numai după aceea punea oala pe foc și, cu un chibrit, aprindea aragazul.
      Până când bunica termină de pregătit ingredientele, ea deja desenase fiecare rață în parte. Se așezaseră într-un fel de cerc, iar labele le dispăruseră sub pene. Se ridică pe iarbă nerăbdătoare: nu puteau să doarmă la ora aia, soarele strălucea, trebuiau să înoate, să mănânce, să se reproducă, să vâneze viermi, sau broaște, sau ce-or mânca ele, poate pești, asta e! Se ridică și, atentă să nu le sperie, merse încet spre bucătărie. Sper că ți-e foame, îi spuse bunica amestecând usturoiul și ceapa într-o tigaie cu apă. Nu am verde, spuse ea și îi arătă caietul deschis și creioanele împrăștiate pe iarbă. Bunica era sigură că i-l dăduse. Dar nu verdele pin, cel închis, pentru pene, cel mai închis. Dar poate că verdele ăsta nu există. Ba da, există. Bunica dispăru din bucătărie, bombănind, păi, poate nu există. Când se asigură că bunica dispăruse, aduse taburetul mai aproape de blat și ajunse cu mâna la mânerul dulapului. Bâjbâind, fără să poată vedea, dădu peste punga cu pâine de casă și scoase două felii. După aceea, îi strigă bunicii, nu mai e nevoie, îl aveam în buzunar, și ieși în grădină.
      Se apropie încet de rațe și desfăcu miezul în firimituri în podul palmei. Voia să le împrăștie și să vadă cum se apropiau păsările, fâlfâind din aripi. Se uită la pâinea desfăcută și nu se putu abține să nu închidă pumnul. Firimiturile se strânseră într-o bilă și, înainte să-i pară rău, și-o îndesă în gură. Mestecă cu gura deschisă, i se lipea de măsele. Înghiți masa păstoasă și, cu un fluierat, își agită mâinile pe iarbă. Deși abia dacă le oferi câteva firimituri ridicole pe care nu ajunsese să le mănânce, rațele se aplecară spre ele. Câteva minute mai târziu, când nu mai rămăsese vreo urmă a crimei, iar rațele se mișcau încet pe apă, bunica se ivi în grădină. Peștele și legumele apoase care așteptau pe masă nu reușiră să o binedispună pe fetiță. După prima înghițitură, bunica își duse mâna la buze. Tuși de câteva ori, i se înroșiră obrajii, se lovi cu palma peste piept și scuipă. Cu arătătorul, bunica îi arătă osul în bucata de pește scuipată, acoperită de salivă. Fetița ridică din umeri. Băgă furculița în gură încet, alternând bucăți de mâncare cu sorbituri de apă ca să-și păcălească stomacul, dar, odată întoarsă în grădină, după ce abia dacă luase două linguri din desert, iaurt, dar fără zahăr, simți din nou că-i este foame. Întoarsă pe malul lacului, se așeză pe iarbă și, după ce aruncă o privire rațelor, care păreau să fi ațipit, închise ochii.
      Visă la un pui fript, la crusta aurie și crocantă, o oală aburindă în mijlocul mesei, dar în bucătăria bunicii, o masă de lemn îmbătrânit, lumânări pe mijloc, cartofi copți, o baghetă de pâine. Măcănitul rațelor o trezi din vis. Când se ridică, le văzu cum se apropiau de apă cu oarecare grabă. Încă adormită, fetița savură puiul, se linse pe buze. Bunica gătea, mânca și nota în caietul cu spirală, apoi o lua de la capăt, dar ei tot îi era foame. În timp ce rațele se îndepărtau, își sprijini mâna pe pământ și, numai gândindu-se la cina apoasă care o aștepta, se trezi că are între degete un pumn de iarbă smulsă. Hotărî să se târască pe jos, spre rațe. Brațele îi erau rapide, nu-i era prea greu. Ca un ghepard, așa se vedea, ajunse până la mal și, după o tufă, se pregăti de atac. Rațele își umezeau ciocurile și își curățau penele cu mișcări agitate. Dacă înotau spre mijlocul lacului, avea să le piardă. Trei, doi, și sări. Rațele dădeau din aripi fără să se uite în urmă, dar nu zburară, pur și simplu se deplasară câțiva metri, spre inima lacului. Fetița le urmă. Alergă împotriva apei până ce nu-i mai atinse fundul și începu să plutească lângă ele.
      Dintr-odată, auzi un nu! ascuțit, dar concis și, când se întoarse, o văzu pe bunică desculță în grădină. Ah!, o auzi din nou strigând când păși prin buruieni, pe solul arid de vară, dar nu se opri. Cu coada ochiului, văzu cum își agita brațele de pe mal, dar ea nu se grăbea să se întoarcă. Îi era doar foame. Continuă să înainteze prin apă, încercând să nu stropească și nici să facă mai mult zgomot. Dincolo de gardul de lemn uscat care înconjura casa nu mai era decât câmpul, părinții se aflau la kilometri depărtare, autobuzul venea numai de două ori pe zi. Oricât de mult ar fi strigat, pe bunică n-o auzea nimeni. Fetița dădea lent din brațe prin apă, pantalonii scurți și tricoul i se lipiseră de piele. Încetul cu încetul, picioarele nu-i mai atingeau fundul apei. Dinspre mal auzi sunetul unor pași repezi și stângaci. Bunica intra în lac, stropind pe unde trecea. O implora încă o dată să se oprească. Dar fetița dispăru sub apă și se scufundă. Scoase capul și, când bunica ajunse la mijlocul lacului, se scufundă din nou. Gura i se umplu de savoarea erbacee și călâie a lacului. Ascultă bălăceala bătrânei și, cu groază, văzu că rațele se îndepărtau.
      Fără să se dea bătută, le urmări. Dispăru din nou sub apă și, când era pe punctul să i se taie respirația, scoase capul la suprafață numai cât să poată lua o gură de aer. O pană verde, solitară, plutea aproape de ea. Una dintre rațe rămăsese în urmă, la câțiva metri de stol, aproape că putea s-o mângâie cu buricele degetelor. Se lansă, întinzând brațele. Simți pe piele aripile impermeabile ale păsării, îi strânse la piept trupul rotund și cărnos. Rața se agită, agitându-le și pe celelalte, care dădură din aripi câțiva metri mai încolo. O luă cu forța, strângându-i pumnul în jurul gâtului, scufundându-l sub apă. Chiar dacă rața opunea din ce în ce mai puțină rezistență, fetița se lupta să se mențină la suprafață. Îi aruncă o ultimă privire bunicii. Abia dacă îi mai vedea o parte a capului, deja nu mai putea să strige; dădea numai cu stângăcie din brațe, lovea suprafața. Cu rața în mâini, acum inertă, se apropie timid de ea. Se opri la distanță sigură și mijii ochi. Se uită în tăcere cum tufa de păr deschis la culoare dispărea în apa întunecată a lacului. După câteva secunde, acolo unde plutise trupul bătrân și osos nu mai rămăsese decât o urmă timidă de bulbuci, o ultimă gură de aer care nu întârzie să dispară.

More by Silvia Alexandra Ștefan

Însemnări pe marginea vieții lui Frances Donnell

      În 1945, se năștea în Statele Unite Frances Donnell, scriitoare și celebră crescătoare de păsări. În 1983, s-a prefăcut că moare de lupus, o boală care o chinuia încă din tinerețe. La câteva luni după aceea, s-a descoperit că nu fusese vorba decât de niște zvonuri. După un mic scandal, la care vom reveni la momentul oportun, Frances și-a păstrat anonimatul timp de mai multe decenii. Abia în secolul al XXI-lea a ajuns în Spania ducându-și pe picioare boala grea, care nu făcuse altceva în tot acest timp decât să i se dezvolte pe dinăuntru. Obișnuia să spună că-și abandonase patria în momen...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

Planul de rezervă

      Maixa mă sfătuiește să pronunț bine toate silabele, fără accent londonez, să nu mă lungesc prea mult pe status questionis, să verific echipamentul tehnic înainte să înceapă susținerea, să fiu modestă, să-mi iau notițe când primesc întrebări și mi se fac sugestii din partea comisiei și să-i invit să mănânce la un restaurant cu meniu fix. June crede că asta cu meniul fix e cam de zgârie-brânză și-mi propune un catering la facultate, îmi dă un citat din Weber, jumătate de laxativ la micul dejun și se oferă să mă ducă cu mașina până la Gasteiz. Accept bibliografia și transportul.       Plecă...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Aixa De la Cruz Regúlez

Am trăit în satul ăsta dintotdeauna

Pielea ni s-a schimbat. Îmi spun asta în fața oglinzii de apă domoală pe care ne-o dăruiește adăpătoarea. Nu mai sunt vaci în sat, așa că jgheabul ăsta e al nostru, ca de altfel aproape tot ce ne înconjoară. Al nostru și al nimănui. Proprietatea celor care au rezistență și reședință aici. Fata mea, cu urme de noroi și frunze uscate în păr, se agață strâns de corpul meu ca un animăluț. Nu mai folosim de multă vreme căruciorul pentru că drumurile pietruite îl rup în bucăți, iar mușchii mei s-au mulat oricum pe corpul ei, pe greutatea și pe contururile ei, scoțând la iveală linii noi, atletice, n...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Aixa De la Cruz Regúlez

Păsări care cântă viitorul

      Pare o corcitură imposibilă între o bufniță, un liliac, un pinguin și un raton; are penaj albastru, ochii mari și roșii, ciocul galben; nu are labe, ci două aripi mici care prind viață dacă îl bagi în priză.       La mulți ani, îi spuse ea.       Noa își spuse că meritase s-o cumpere, chiar dacă îi depășise un pic bugetul. Fusese nevoie de zece alocații ca să strângă banii, dar acum, văzându-l pe el atât de entuziasmat, se bucura că a renunțat la cinema, la parcul de distracții, ba chiar și la jocul de popice de vineri, cu prietenele ei.       Daniel ținea păpușa de parcă ar fi vie, înce...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Alejandro Morellón Mariano

Elogiul uraganului

      Mereu mi-a plăcut violența cotidiană: cum e, de exemplu, cea a unui pahar care se sparge în întuneric. Uneori mă întreb dacă e într-adevăr a mea amintirea asta. Retrăiesc scena cu o bucurie greu de stăpânit: obiectul care cade, se dezintegrează, se transformă într-un bubuit surd și apoi într-un vacarm de voci în plină noapte. Mama izbește întrerupătorul ca să lumineze cioburile împrăștiate. Palma ei deschisă în aer, deasupra mea. Sunetul loviturii care nu seamănă deloc cu sunetul sticlei pe podea și senzația că pricep că totul face parte dintr-un ritual. Violența care începe într-un paha...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Alejandro Morellón Mariano
More in RO

O bombă luminează noaptea din Marão

Degetele mele îngroșate de muncă și de bătrânețe îmi zgârie pomeții de fiecare dată când îmi șterg lacrimile astea care nu îmi dau pace. Sunt convinsă că marea nu are sfârșit și nu știu de unde îmi tot apare câte-o supărare, de vreme ce sunt moartă pe dinăuntru. Când se termină totul, nu există pace? Nu am văzut niciodată marea, dar știu cum se fac drumurile. Nimeni nu poate stăpâni apa, curge mereu unde vrea ea, dar eu știu s-o adun și să mă folosesc de încăpățânarea ei, înainte să-mi scape și să meargă până departe, să umple spațiile necunoașterii mele. Încă nu am măsurat cât de mare este ui...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Zece degete în depărtare

DEGETUL MARE   Chiar dacă stai la etajul doișpe, tot se aude zgomotul de pe șantier. Speli  vasele. Te-ai rostogolit din pat, ți-ai tras boxerii pe tine și, în sânii goi și fără  șosete, te-ai apucat de spălat vasele. Pentru că n-a venit imediat apa caldă la  robinet, ai uitat să dai drumul la apă rece, așa că apa e acum clocotită și te  frige la mâini. Când le scoți de sub apă, mâinile ți se fac roșii ca focul. Tot blatul e plin cu vase soioase. În bucătărie, chiar și pe jos sunt oale, tăvi  din sticlă și teancuri de farfuriuțe cu brânză de vaci întărită pe margine.  Podeaua bucătăriei nu e a...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen

Aproape mortală

Disclaimer: Aproape mortală este o colecție de proză scurtă formată din șase cicluri („O veste neobișnuită“, „Păsările nu zboară peste mahala“, „Schițe din microbuz“, „Aproape mortală“, „Pe gură“, „Nu contează că ne-ați bombardat“). Fiecare ciclu conține cinci proze scurte, în care sunt comprimate personaje și evenimente cu final deschis, adesea fără introducere și interconectate spațial. Ca întreg, colecția Aproape mortală tratează cu umor și ironie o serie de subiecte grave din viața de zi cu zi a personajelor aflate în situații-limită, într-o anumită perioadă istorică sau intimă. Păsările ...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Ana Marija Grbic

Un vuiet

În tren, în ultima parte a călătoriei, văzuse prin geamul soios marginile cerului. S-a ridicat să se uite și pe partea cealaltă a vagonului, s-a apropiat de bărbatul adormit cu fața ascunsă după perdea și cu mâna dreaptă așezată ferm peste mica geantă de voiaj, care stătea pe scaunul de alături. Da, și pe geamul lui se vedea la fel. O pătură compactă, indigo, într-un plan paralel cu câmpul întins, plin de smocuri uscate. Și la marginea ei, un albastru deschis și limpede, ca o mare îndepărtată, suspendată între cer și pământ. Undeva, deasupra păturii indigo, era soare. Când s-a ridicat, a si...
Written in RO by Lavinia Braniște

Reuniunea

Gata. Mi-am strâns bagajul, costumul în husă, limba de pantofi și am predat cheia. Până acasă am de condus șase ore, însă drumul e mai scurt la întors. Cobor geamul și, cu capul afară, străbat tot mai repede bulevardul principal al orașului. Răcorit de seară și de viteză, aerul îmi rade obrajii și-mi amintește de asprimea unui burete demachiant. Am un ten sensibil și nu suport ușor tratamentul de care au parte prezentatorii de știri ca să nu apară ca o lună plină pe sticlă – să li se aplice pe față un strat de pudră, care apoi să fie răzuit cu acei bureți scămoși. Când n-am mai suportat senzaț...
Written in RO by Alexandru Potcoavă

Declarație de dependență

Am întâlnit de curînd la un grătar pe cineva care tocmai născuse. Grătarul  a fost prima ei ieșire. A recunoscut, cu bebelușul în brațe, că devenise atât  de dependentă. A făcut o față dezamăgită în timp ce a rostit cuvântul și a  spus-o ca și când și-ar fi recunoscut o greșeală.   Părea să considere dependența o formă de eșec.  La fel ca noi toți, cred.  Dependența e de obicei asociată cu ceva vulnerabil și neatrăgător,  urât aproape. Prin independență înțelegem tocmai ceva puternic, ceva  atrăgător, un obiectiv. Un cal sălbatic alergând pe plajă. Dependența mă  duce cu gândul la Trainspottin...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit