View Colofon
Translations
Published in edition #2 2019-2023

Reuniunea

Written in RO by Alexandru Potcoavă

Gata. Mi-am strâns bagajul, costumul în husă, limba de pantofi și am predat cheia. Până acasă am de condus șase ore, însă drumul e mai scurt la întors. Cobor geamul și, cu capul afară, străbat tot mai repede bulevardul principal al orașului. Răcorit de seară și de viteză, aerul îmi rade obrajii și-mi amintește de asprimea unui burete demachiant. Am un ten sensibil și nu suport ușor tratamentul de care au parte prezentatorii de știri ca să nu apară ca o lună plină pe sticlă – să li se aplice pe față un strat de pudră, care apoi să fie răzuit cu acei bureți scămoși. Când n-am mai suportat senzația, am închis geamul și am apăsat mai tare accelerația. Drumul e liber. Puteam pleca din zori și să conduc mahmur sau să mai rămân o noapte, dar atunci aș fi lipsit luni de la job, iar asta ar fi fost o premieră nedorită, la cât am tras ca să ajung prezentator, și la cât de ușor e să fii înlocuit cu un coleg sau o colegă care își petrece și concediile în studio, doar-doar îți fură prim-planul. Faptul că mi-am luat liber un weekend trebuie să li se fi părut o aroganță și chiar mă simt vinovat că am evadat două zile. Ce-am ajuns! Sau am fost așa din școală, când mi se strângea stomacul la gândul de a chiuli o oră și-l invidiam pe Marcus, golanul clasei, care n-avea grețuri să dispară cu zilele. Și uite că și el s-a ajuns. Viceprimar și om însurat. Mda, mi-am zis și am apăsat pedala până la fund. Cert e că toate astea ar deveni o știre dacă pe drum m-aș înfige într-un parapet. O și aud pe șefa de la știri întrebând în redacție ca de fiecare dată când se anunță un accident: „Mortăciuni sunt?“ „Da, una.“ „Doar una? OK, bag-o în jurnalul de la 17, pe la mijloc.“ „Da, dar e colegul nostru.” „Atunci bag-o la 19, în deschidere.“ Și uite așa aș deveni știre, prezentată de înlocuitorul meu, care abia s-ar abține să zâmbească de încântare. Faptul că am participat la întâlnirea de zece ani de la absolvirea liceului și l-am revăzut pe Marcus e mai neinteresant pentru șefa și pentru publicul larg decât vestea că un om a fost mușcat de un câine.

Întâlnirea a avut loc sâmbătă, la zece dimineața. Vineri seara, după emisiune, am trecut pe la demachiaj și am plecat în plină noapte. Pe la cinci dimineața eram în orașul în care m-am născut și mi-am trăit adolescența. Am străbătut bulevardul cu castani ce împarte localitatea în două, căci ziua e un segment circulat de drum european, care mai degrabă taie comunitatea decât s-o unească prin cele câteva treceri de pietoni, și am tras la singurul hotel care-și merită cele trei stele. Am urcat în cameră, am făcut duș, am pornit televizorul și am adormit instant. Peste două ore am fost în picioare și am zis să trec și pe la maică-mea, pe care nu o anunțasem că vin. Mai bine s-o iau pe nepregătite, să nu-i las timp să se agite, apoi să mă retrag rapid, s-o las în tihna ei. Tata a murit de mult, îl știu doar din fotografii, iar mama se comportă de parcă apartamentul nostru e un mausoleu. Stă cu storurile trase, ca nu cumva soarele să decoloreze pozele de pe pereți, și cu geamurile închise, să nu intre praf. Mă întreb ce aer respiră. Aerul ce scapă în hol cât deschide și închide ușa când se duce și se întoarce de la piață? Ajuns în prag, am bătut la ușă. „Poftește înăuntru“, a zis mama, fără să mă ia în brațe sau să mă pupe – nu-i stă în fire, așa cum eu nu-i pot vorbi decât cu „dumneavoastră“. M-am descălțat și am mers în camera de zi, unde televizorul era pus pe un post concurent. M-am așezat cu grijă – știu cât ține mama la canapeaua pe care m-a conceput. Probabil că în rest ai mei au făcut dragoste pe podea sau din picioare. Sau n-au făcut. Căci patul din dormitor era pentru dormit, vegheat de tabloul cu Fecioara Maria, și tot pentru somn era și canapeaua, cel puțin după ce m-am născut eu și până am avut prima prietenă. Nu știu dacă mama a bănuit că uneori îi băgam câte o fată în casă – nu m-a întrebat, nu i-am zis nimic. Aveam însă grijă ca tipa să nu vină parfumată și la urmă adunam de pe pernă și de pe parchet toate firele de păr. La ora 17, când se întorcea mama de la lucru – și nu s-a întâmplat să vină mai devreme în toată cariera ei de contabilă la fabrica de ciment –, totul era picobello. Așa am dus-o până am plecat la facultate în capitală. Abia acolo, în cămin, am petrecut prima noapte în brațele unei femei. Dimineața, din reflex, am început să-i adun firele de păr. „Tu ai pe alta sau care-i faza?“ m-a întrebat. M-am blocat și n-am putut decât s-o privesc cum se îmbracă în fugă și pleacă trântind ușa. Sunt niște ani de atunci și de la ultima relație stabilă – în afară de cea cu televiziunea, care-mi oferă destule futaiuri.

N-am apucat bine să mă așez, vizavi de dulapul cu vitrină în care sclipeau zecile de bibelouri, când mama a venit din bucătărie cu un platou de mezeluri, mi l-a pus în față, pe măsuța joasă, pe care a întins un șervet să nu păteze furnirul, și s-a așezat pe fotoliu, lângă fereastra ascunsă după perdele. Și-a pus mâinile în poalele halatului, privind abulică imaginile de pe ecran. „Hai, mănâncă“, a zis, iar când am început să mestec și-a întors privirea spre mine. Ca de obicei, am lăsat ochii în farfurie și m-am făcut că nu observ cum mă fixează. Apoi am mulțumit pentru masă și m-am ridicat. „Trebuie să fug, am întâlnire la liceu. Nu știu când vă mai văd, dar vorbim“ i-am spus în hol, aplecat să mă încalț. Chestia cu vorbitul e că ne auzim la telefon o dată pe lună și atunci îmi povestește ce-au mai făcut vecinii. Nu mai mult de cinci minute, la finalul cărora are loc acest schimb de replici: „Și dumneavoastră cum mai sunteți?“ „Bine. Tu?“ „Și eu.“ „Bun atunci, mai vorbim.“ „Da, mamă, mai vorbim.“

Eram deci deja în hol și mă încălțam. Maică-mea venise în pragul sufrageriei și se rezemase de tocul ușii. „Atât te rog: să nu vinzi apartamentul!“ mi-a zis. M-am îndreptat brusc și, cu limba de pantofi în mână, i-am aruncat o privire care aproape a făcut-o să zâmbească. „Tot ești taică-tău! Hai, du-te și fii sănătos!“ a mai zis, cu o voce caldă și moale pe care nu o mai auzisem. „Rămâi cu bine, mamă!“ i-am zis și am ieșit pe casa scărilor, coborând repede. Aveam timp mai târziu să mă gândesc la felul în care maică-mea și-a luat adio de la mine. Dar nu am mai avut vreme sau stare să mă întorc și să-i las limba de pantofi cu care plecasem în mână.

În clasă fuseserăm treizeci. La întâlnire au venit optsprezece. Ceilalți dispăruseră prin lumea largă și Marcus n-a știut cum să dea de ei. Pentru că Marcus se ocupase de organizarea întâlnirii. Tocmai el, bătăușul și chiulangiul clasei, care terminase liceul copiindu-și temele de la unul, tezele de la altul, mâncând sandvișul care i se părea mai bun în ziua aia. Cu banii de buzunar colectați de la noi ieșea la suc cu cele mai tari tipe din școală și îți făcea un favor să plătești fisa la biliard să joci cu el. În schimb, se băga pentru tine dacă aveai probleme cu alții din alte clase. Mie însă nu mi-a avut treaba, poate pentru că eram vecini de bloc. Treceam des pe la el, că la mine era interzis să ne jucăm, nu cumva să zgâriem parchetul, să spargem un bibelou sau, în general, să stricăm atmosfera apăsătoare de după moartea tatălui meu. Așa că îmi luam indienii de plastic și coboram la Marcus, unde puteai să sari și de pe biblioteca plină tot cu bibelouri, dar din fontă, că nu se supăra nimeni. Îi știam părinții, ba am și luat împreună o bătaie de la taică-său. Mare pescar, cu o zi înainte de pescuit își umplea cada de baie cu peștișori de momeală și ne-a prins când îi vânam prin vană cu un borcan, pe care îl goleam în toaletă și trăgeam apa strigând „Free Willy!“. Ne-a împărțit atunci palme și picioare în neștire. Măcar așa am știut și eu cum e să te bată tata. Și poate tot de aici mi s-a tras și relația specială cu Marcus, spaima clasei și a școlii, care a făcut apoi posibilă reîntâlnirea noastră.

Fosta dirigintă a strigat catalogul, ne-am ridicat din bancă și ne-am povestit ultimii zece ani. Dintre fete, cele mai multe se căsătoriseră, aveau copii și lucrau la bandă, în fabrica de volane. Una singură, tocilara clasei, făcuse medicina și deschisese un cabinet de medic de familie în oraș. Băieții erau toți însurați, tați, și lucrau la fabrica de ciment, mai puțin Vlad, patronul unei spălătorii auto care se ocupa și cu asfaltări de drumuri, eu, burlacul apreciat ca tipul de la televizor, și Marcus, domnul vice, care a stârnit un iureș de aplauze. Abia s-a auzit acel „Băi, dar mie când îmi asfaltezi strada?“, care i-a făcut pe Vlad și pe Marcus să-i arunce o privire colegului. Care s-a scuzat apoi, la cina de la restaurant, că a vrut doar să facă o glumă.

Restaurantul era chiar în hotelul unde m-am cazat. Șefa de sală e nevasta șefului poliției din oraș și amanta lui Marcus, care deține și hotelul, deși în acte e trecut pe numele soției. Al soției care n-a ajuns la cina festivă pentru că ieșise cu prietenele. În rest, toți au venit însoțiți și s-au repezit la barul deschis în contul unei modeste contribuții. Aveau în schimb de gând să facă o pagubă cât mai mare. „Totul se întoarce“, a râs Marcus către mine și Vlad. Stăteam la o masă separată, iar lângă noi, în picioare, șefa aștepta un semn să ne mai toarne whisky. După miezul nopții am vrut să urc la somn. Marcus și Vlad își vorbeau la ureche, să nu-i aud sau să se audă prin muzica tare, iar eu mă plictisisem de dansul colegilor care chiuiau prinși într-o horă cu nevestele de gât. Veselia lor avea ceva din încrâncenarea unora ce-au pierdut trenul și nu-și pun speranțe că ar mai veni unul, mai ales că nu depinde de ei. Dacă ar fi depins de ei vreodată. Dar nici nu păreau genul care să se fi aruncat în fața locomotivei. Știu ce spun. Una dintre primele mele știri a fost despre un tânăr care și-a pus capul pe șină. Nu l-a interesat de unde vine trenul și încotro se duce, doar că există și că trece pe acolo. Pe când colegii mei se mulțumeau să danseze pe peron, să uite că sunt într-o gară.

„Noaptea abia începe“, mi-a zis Marcus când am dat să mă ridic. „Mai avem treabă.“

Am ieșit pe bulevardul cu castani și am pornit spre centru cu Marcus. La un moment dat ne-am întins în mijlocul drumului și am făcut concurs de flotări. Apoi am ajuns la clubul de striptease, aflat în spatele bisericii. „A, domnul vice!“ a zâmbit barmanul. Ne-am trântit pe canapele și ne-am uitat la fetele care și-au lăsat paharele de votcă și au încercat să se țină de bară în timp ce mișcau din șolduri. Au renunțat repede și au venit să ne danseze în poală. Când una a adormit pe mine, m-am ridicat să o iau din loc. Încă speram să plec de dimineață spre casă. „Mergem la mine, să mai bem ceva!“ mi-a zis Marcus. „Nu scapi tu așa!“

Și am ajuns la Marcus. La marginea orașului își construise o vilă cu piscină. Am intrat în living și, cât ne-a pus de băut, am văzut perechea de chiloți lăsată pe masă cu un bilețel: „Coase-i“. Asta scria pe hârtia ruptă dintr-o agendă cu antetul primăriei. Am ciocnit, am golit paharul și m-am lăsat într-un fotoliu. Marcus credea că am adormit când a pus ață în ac și a început să coasă chiloții nevestei. Și, la un moment dat, chiar mi s-a rupt filmul. M-am trezit în camera de hotel pe la opt seara. Atunci mi-am făcut bagajul și am zis gata.

More by Alexandru Potcoavă

Venirea

Lucrurile au luat-o razna într-o duminică dimineaţă de august, când primii trecători prin Place du Parvis Notre-Dame, angajaţi ai bistrourilor din zonă, au zărit obiectul, ceva ca un glonţ gigantic aşezat pe sol cu vârful spre catedrală şi fundul spre prefectura de poliţie. La o primă estimare, proiectilul măsura în jur de douăzeci de metri lungime şi cinci în diametru. Barmanii şi ospătarii se apropiară curioşi, îl înconjurară o dată, ridicară din umeri şi plecară să-şi deschidă restaurantele. Asta a fost pe la şapte. Pe la opt, preoţii şi slujitorii bisericii veniţi pentru slujbă înţepeniră...
Written in RO by Alexandru Potcoavă
More in RO

Fata care aduce moartea

Întrerupere pe traseu Sinuciderea prin strangulare este relativ rară. Obiectul care cauzează moartea este de obicei răsucit de mai multe ori și câteodată susținut de alt obiect moale. Din cauza iritării nervului vag și a creșterii presiunii asupra arterelor carotide, în timpul strangulării se limitează drastic fluxul de sânge către creier și se închide tractul respirator. Numai că, de obicei, laringele nu este complet închis, iar din acest motiv moartea durează mai mult decât aceea prin spânzurătoare, cu excepția cazului în care se ajunge la pierderea cunoștinței și la relaxarea tensiunii în ...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Nec mergitur

Sufrageria era camera cel mai prost amenajată. Căminul era ponosit, masa stătea stingheră în fața ușilor glisante din sticlă, fără scaune, iar pereții zugrăviți în alb, în afara cuielor de care nu era agățat niciun tablou, erau goi. De fiecare dată când intra în sufragerie, se simțea de parcă ar fi pășit într-o sală de bal. De fapt, abia dacă apucase să stea în ea. Canapeaua pe care o luase cu ea din apartamentul din Den Bosch era pusă-n mijlocul camerei, fără perne, fără vreo cuvertură pe spătar. O cutie plină de eșarfe, cu o tavă pe ea, îi servea drept masă de salon. Când a anunțat că se va ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono

Ortensio

El crede că lumea este formată din linii. Nu sunt paralele, nu-i pasă unde se  întâlnesc. Contează spațiul care le îndepărtează, ceea ce îl umple, ceea ce  naște și moare în timp ce le reține, neschimbate și imaginare, în singurăta tea celui care le observă.  Este o linie… Orizontul este o linie între cer și golful Sant'Eufemia.  Adesea, dacă apusul soarelui este curat, Stromboli pare mai aproape. Arată  ca o piramidă aproape neagră, din vârf apare acel fum gri pufăit, aproape  imperceptibil, pe care Ortensio îl deosebește cu greu. Este o linie și cea for mată din pietrele care, la țărm, anunț...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Maurizio Amendola

Nu hrăniți maimuțele

Luz aștepta în bătaia soarelui de mai bine de o jumătate de oră. Din când în  când, străbătea trotuarul de la un capăt la altul pentru a-și dezmorți picioa rele și ușura povara pântecelui. Privirea îi aluneca iute printre mașinile care circulau pe bulevard, mai ales când se auzea un motor accelerând brusc.  Dar nimic.  Hotărî să se ferească de căldură adăpostindu-se sub streașina unei  clădiri. Chiar în clipa aceea, din spatele unui autobuz țâșni șerpuind micul  automobil de culoare roșie. Luz îl văzu pe Jaime cum frâna și claxona de  mai multe ori, de parcă ar fi așteptat-o de o bună bucată d...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Roberto Osa

Mâine

Întinsă pe spate în confortul molatic al așternuturilor, cu ochii fixați într-un punct invizibil din tavanul camerei, Carlota încerca din greu să-și regleze respirația tulburată de visul anxios care o trezise. Nici măcar nu-și mai amintea ce visase, însă rămăsese cu senzația de disperare care a obligat-o să se trezească. Și, încă de la trezirea abruptă din miezul nopții, tot încerca în toate felurile care-i treceau prin minte să își domolească ritmul cardiac, dar fără succes. A renunțat, a dat pătura la o parte și s-a ridicat din pat, nu înainte de a auzi o reclamație sub formă de mieunat din ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Barbari în Imperiul Roman

De ce a căzut Imperiul Roman? Această întrebare a bântuit civilizația eu ropeană de-a lungul întregii sale istorii, însoțită (uneori în mod explicit, al teori implicit) de o meditație asupra consecințelor pe care acest eveniment  îndepărtat le are în prezent. Impresionați de ruinele monumentale ale  Romei și formați pe moștenirea sa imaterială, am privit cu admirație cuce ririle sale economice, tehnologice și culturale: ne-am întrebat care ar fi fost  evoluția civilizației occidentale dacă prăbușirea Imperiului n-ar fi schimbat  condițiile individuale de viață și n-ar fi redus drastic complexi...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti