Lucrurile au luat-o razna într-o duminică dimineaţă de august, când primii trecători prin Place du Parvis Notre-Dame, angajaţi ai bistrourilor din zonă, au zărit obiectul, ceva ca un glonţ gigantic aşezat pe sol cu vârful spre catedrală şi fundul spre prefectura de poliţie. La o primă estimare, proiectilul măsura în jur de douăzeci de metri lungime şi cinci în diametru. Barmanii şi ospătarii se apropiară curioşi, îl înconjurară o dată, ridicară din umeri şi plecară să-şi deschidă restaurantele. Asta a fost pe la şapte.

Pe la opt, preoţii şi slujitorii bisericii veniţi pentru slujbă înţepeniră în faţa porţilor şi se frecară la ochi.

— Bine, dar ce e asta? se miră episcopul şi porni cu paşi mărunţi să inspecteze ciudatul obiect descins peste noapte în mijlocul pieţei.
Între timp, soarele ce răsărise îl făcea să strălucească orbitor.

— Să fie oare toiagul de lumină care l-a condus pe Moise prin deşert? propuse unul dintre enoriaşii ce se adunaseră.

— Credeţi? se miră celălalt.

— Cred, normal.

— Nu, nu. Credeţi că acesta e îndrumătorul ceresc al evreilor în exod? Cel din Biblie?

— E posibil, gândi enoriaşul.

— Bun. Şi ce caută aici?

— E un semn de Sus! Călătoria noastră pe pământ s-a încheiat şi a venit Ziua de Apoi. Presimt că în orice moment se poate deschide o trapă şi prin ea va apărea Isus, care ne va spune să urcăm, căci noi suntem cei aleşi să fim duşi direct în Rai.

— După care se va dezlănţui războiul sfârşitului lumii şi planeta va fi pârjolită, cu toţi cei rămaşi – adepţii Fiarei, murmură şeful clerului. Bine, dar cine e totuşi Anticristul?

— Mai contează?

— Mda, zise episcopul şi hotărî să ţină slujba afară.

Slujitorii se grăbiră să-i aducă cele necesare și înalta faţă binecuvântă tămâie proiectilul divin la care nu te mai putea uita fără ochelari de soare. Credincioşii începură să înţeleagă ce se întâmplă şi îngenuncheară cu toţii. În spatele lor, primele valuri de turişti se îmbulziră să facă poze. Câteva duzini de japonezi cotropiră statuia ecvestră a lui Carol cel Mare ca să vadă mai bine prin obiectivele camerelor de filmat. Erau în culmea fericirii: aşa ceva nu întâlniseră prietenii ce vizitaseră înaintea lor Parisul şi se lăudau c-au prins tot în cadru, de la Turnul Eiffel până la ultimul model de tomberon.

La ora nouă, piaţa dinaintea catedralei Notre-Dame se umpluse ca niciodată. Credincioşii îşi chemaseră rudele şi cunoscuţii prin telefon, zeci de televiziuni se instalaseră şi intraseră în direct, poliţia aştepta ordine, pompierii conectaseră kilometri de furtunuri la hidranţi şi aşteptau încordaţi să se aprindă ceva sau să disperseze mulţimea, medicii şi asistentele din Hotelul Dumnezeu erau pregătiţi să intervină cu tărgi şi perfuzii iar pacienţii deja aflaţi în spital ieşiseră pe geamuri încercând să ghicească ceva printre crengile castanilor. Slabe şanse.

Când serviciul religios catolic luă sfârşit, un grup numeros de cetăţeni cu pălării se îndesă înainte, urmându-l pe rabin. Evreii îşi făcură drum cu coatele şi, ajunşi lângă uriaşul obiect, începură să se închine cu aplecări dese din mijloc. În cealaltă parte, musulmanii îşi eliberară din priviri un loc, îşi întinseră covoraşele de rugăciune şi se ghemuiră pe ele cu faţa la pământ. În acest timp, episcopul fusese înconjurat de reporteri, cărora le explică la ce asistau cu toţii acolo, anume la, cel mai probabil, a doua venire a Mântuitorului.

— Înţeleg, făcu un tip cu microfon. Dar de ce nu a ales Vaticanul? Sau Ierusalimul?

— Cine ştie? surâse episcopul mândru şi mai puţin enigmatic decât s-ar fi cuvenit.

Pe la unsprezece, câteva cortegii se formară şi pătrunseră cu greu, după lungi insistenţe, în preajma ambasadei cereşti. Erau ortodocşi, protestanţi şi neoprotestanţi care aflaseră de la televizor ce se întâmplă în buricul Parisului şi nu puteau rata momentul.

— Credeţi că Fiul Omului va coborî astăzi printre noi? săriră reporterii pe rabin.

— De ce vreţi să ştiţi? le tăie el elanul şi dispăru.

— Ce aşteptaţi de la această întâlnire? îl înghesuiră jurnaliştii pe imam.

— Veţi vedea, zâmbi el subţire şi se întoarse lângă ai lui.

— Unii clarvăzători susţineau că Mesia va veni undeva în est. Mai precis în România. Iată însă că Acela ar putea fi chiar aici, acum. Cum comentaţi?

— Nu mă supăr, îi asigură un preot ortodox printre dinţi. Capitala României e supranumită Micul Paris, dar la câţi români sunt aici, pe malurile Senei, nu m-aş mira ca până şi El să fi confundat oraşele, aşa cum mai toate superstarurile mondiale zic Budapesta în loc de Bucureşti. Deci se putea şi mai rău.

— Aşadar, Isus e asemenea unui superstar?

— Clar! se înfipse un neoprotestant. Vă îndoiţi de asta? Bine că de John Lennon sau de Michael Jackson aţi fost siguri! Ei, lasă că o să vă lămuriţi cât de curând.

— Mergeţi acasă şi odihniţi-vă pentru o nouă zi de muncă, interveni calm pastorul protestant. Nu se va întâmpla nimic. Obiectul acela e un gadget, iar Dumnezeu nu poate încăpea în aşa ceva.

— Stimaţi cetăţeni, conchise un profesor de la Sorbona. Am ciocănit cu degetul în acel ceva, am ascultat ecoul şi asta mi-a confirmat bănuielile. Ţin aşadar să vă asigur: transcendenţa e goală! Deci de noi depinde totul.

Când sosi ora prânzului, Île de la Cité se scufundase cu aproape un metru sub greutatea zecilor de mii de oameni ce o încărcau, transmiţându-şi din gură în gură ultimele zvonuri şi noutăţi venite din faţă. Reprezentanţii clerului de diferite confesiuni îşi împărţeau accesul direct la venerabilul proiectil, păzindu-l bine să nu fie atins pe cât se poate de vulg. Slujbele şi rugăciunile se ţineau lanţ, fumul de tămâie urca din toate părţile spre cerul senin. Oraşul paralizase, aşteptând să se întâmple minunea. Bistrourile ofereau trataţie pe gratis, ţigările se poşteau între vecini, cerşetorii alogeni cinsteau din aceeaşi sticlă cu cloşarzii băştinaşi, graniţele între religii, naţiuni, orientare politică şi statut social se anulaseră cel puţin din precauţie.

Prânzul trecu spre după-masă şi aceea, la rândul ei, spre seară. Tensiunea creştea cu orice cuvânt sau părere răspândită prin telefonul fără fir al mulţimii. Televiziunile instalaseră câteva ecrane gigant în diferite colţuri, care prezentau transmisiunea în direct. Oamenii îşi fixară un ochi pe ele şi celălalt pe camerele ce baleiau prin preajmă, izbucnind în urale atunci când regizorii din carele de emisie comutau pe imaginea lor. Ştiau că sunt văzuţi de o lume întreagă, aşa că îşi fluturau mâinile convinşi, fără oprire.

Pe seară, spectacolul public fu întrerupt de apariţia pe ecrane a unui individ la costum, care lectură monoton un comunicat de presă. Reprezentant al unei cunoscute firme de produse medicale, domnul cu cravată începu prin a-şi cere scuze pentru confuzia creată, apoi preciză că obiectul plasat în faţă la Notre-Dame nu e altceva decât o reclamă, neconvenţională, ce-i drept, dar întru totul nevinovată, la cel mai nou supozitor lansat pe piaţă şi îi invită pe toţi să-l încerce. PR-ul ieşi din emisie însoţit de un cor de huiduieli. Dezarmaţi şi dezamăgiţi, oamenii renunţară să mai aştepte vreo manifestare imediată a divinităţii, îşi băgară definitiv sau măcar până la prima ocazie picioarele în ecumenism şi porniră spre case. În curând, insula reveni cu totul la suprafaţă, iar piaţa catedralei se goli aproape în întregime. Preoţii se retraseră jenaţi, deşi pe undeva mulţumiţi, pentru că din toată tevatura se aleseseră totuşi cu o repetiţie generală reuşită. Măreţul glonţ rămase la dispoziţia trecătorilor şi a îndrăgostiţilor, care se grăbiră să-şi scrie numele cu markerul pe suprafaţa netedă şi întunecată. În curând, locul lor fu ocupat de adepţi ai teoriilor conspiraţioniste, convinşi că totul e o minciună a guvernului şi că ceva trebuie să se ascundă acolo. Aceştia vegheară câteva ore lângă obiect, dar, văzând că nu se întâmplă nimic, se retraseră la culcare, căci urma ziua de luni sau, mai bine zis, un nou travaliu susţinut în slujba ocultei iudeo-masonice universale.

Aproape de miezul nopţii, în piaţa pustie sub lună plină, poliţia aduse un trailer şi două macarale, să încarce proiectilul golit de semnificaţii extramundane şi să-l ducă de acolo. Muncitorii încercară să-l prindă în chingi, când obiectul se ridică brusc şi independent de pe pavaj, levită o vreme deasupra oraşului şi dispăru fără urmă în cer. După care echipele de salubrizare intrară în funcţiune şi lucrurile reveniră încă o dată la normal.