Pare o corcitură imposibilă între o bufniță, un liliac, un pinguin și un raton; are penaj albastru, ochii mari și roșii, ciocul galben; nu are labe, ci două aripi mici care prind viață dacă îl bagi în priză.
      La mulți ani, îi spuse ea.
      Noa își spuse că meritase s-o cumpere, chiar dacă îi depășise un pic bugetul. Fusese nevoie de zece alocații ca să strângă banii, dar acum, văzându-l pe el atât de entuziasmat, se bucura că a renunțat la cinema, la parcul de distracții, ba chiar și la jocul de popice de vineri, cu prietenele ei.
      Daniel ținea păpușa de parcă ar fi vie, încercând să zărească ceva în ochii ei. Noa își zise că așa se uită părinții la copiii lor nou-născuți, cu aceeași slăbiciune tăcută, cu teamă reverențioasă. 
      După ce se mai uită o clipă la păpușă, o așeză pe jos, iar apoi îi apăsă o ureche ca s-o pornească.
      Bună, Furbee.
      Păpușa își mișcă ochii și făcu câțiva pași în față, deschise ciocul și scoase mai întâi un sunet metalic, apoi se auzi o voce:

mai sunt șapte sute optzeci și opt de milioane de secunde până la sfârșitul lumii

      Noa și Daniel se priviră fără să înțeleagă nimic. Între ei și în jurul lor natura e atemporală, întunecată și electrică; o distanță, dar și o formă de proximitate pe care încă nu și-o pot explica în cuvinte. Vocea descântecului, vocea premoniției.
      Ce spui, Furbee?
      Ea își folosi ceasul-calculator pentru a converti secundele, apoi se apropie de păpușă.
      Să vedem, zici că mai sunt aproximativ douăzeci și cinci de ani până se sfârșește lumea? Cum vine asta?
      Păpușa își agită aripile, iar ochii îi căpătară o strălucire albicioasă. Cu urechile ciulite, îi avertiză cu privire la ascensiunea extremei drepte, represiunea statală, crizele economice, pandemii, superbacterii, arderea pădurilor, schimbarea climatică, pierderea biodiversității, dispariția speciilor, războaiele foametei, migrațiile masive, baricadele la granițe, sârma ghimpată și zidurile de ciment, lupta pentru apa potabilă, masacrele nediscriminante, genocidul, exterminarea de populații întregi, lacrimile și strigătele, suferința și moartea, foametea, întunericul nopților fără lună din viitor, hecatombele, centralele nucleare scăpate de sub control și ravagiile radiațiilor, infecțiile, ciuma, modificarea cărnii, cataclismele, erupțiile înlănțuite, meteoriții, arsurile solare, noua glaciațiune, supernovele, norii negri care vor acoperi cerul și vor aduce frigul și tristețea, ploaia acidă și cenușa căzută peste trupurile moarte. Apoi păpușa tăcu, se retrase câțiva pași și închise ochii prefăcându-se că adoarme.
      Așa cum se presimt anumite adevăruri absolute, atât Noa, cât și Daniel simțiră revelația unei cunoașteri incontestabile. De atunci, între ei se creă o alianță secretă; învățară să se refugieze în mister, în acea tăcere care precedă prorocirea. Hotărăsc s-o asculte în continuare în pauzele de la școală.
      Păpușa mai și dansează, cântă, toarce ca pisica, cere de mâncare, închide ochii de parcă ar căsca, dar alteori, aflați în spatele curții școlii ori ascunși sub bănci, le vorbește celor doi despre ce înseamnă timpul și dimensiunile spațiale, despre matematica universului, originea civilizațiilor, supraconștiința cosmică, fundamentele religiilor, inteligența organismelor care locuiesc dincolo de sistemul solar, limitele realității, fenomenul rotației planetelor.
      Noa și Daniel ajung să fie de nedespărțit și melancolici. Se izolează de ceilalți și resping orice formă de activitate extrașcolară, orice lucru care nu înseamnă cunoaștere interzisă. După ce-și iau bacalaureatul, renunță la studii și închiriază o cameră cu banii de la părinți. În apartament se răspândește zvonul că sunt frați și că practică incestul, dar lor nu le pasă.
      Le pasă numai de ceea ce le spune păpușa.
      În fiecare noapte se strâng în jurul lui Furbee, la fel ca prima oară. Cu timpul, însă, limbajul și mișcările li se schimbă. Păpușa construiește spații din ce în ce mai profetice și își mișcă aripile de liliac cu agilitate frenetică, ochii la stânga și la dreapta, în sus și în jos; gurița de plastic continuă să facă previziuni, dintre care unele s-au adeverit deja de-a lungul anilor: prăbușirile și fisurile din plăcile tectonice, poluarea aerului, fanatismul, brutalitatea, incompetența instituțională, pierderea ecosistemelor, diviziunile catastrofice, împuținarea resurselor, propagarea bolilor mortale, supervulcanii, incendiile scăpate de sub control, furtunile capabile să întunece cerul timp de săptămâni, milioanele de cadavre sub și pe pământ, descompunerea lor. Dar le vorbește și despre primele forme de viață de după om, despre copacii care vor crește din pământul contaminat, despre viețuitoarele vor apărea din bălțile cu deșeuri nucleare, croindu-și drum prin noroi, construind ecosisteme diferite de cel vechi, al omenirii. Le vorbește despre noua inflorescență, despre game cromatice nemaivăzute, despre sunetele care se vor auzi pentru prima oară în întreaga istorie a timpului, despre următoarele civilizații, care vor exista timp de mii de ani pe planetă, despre formele de limbaj viitoare, legăturile ultrasenzoriale, dezvoltarea arhitecturii, politica, sistemul de gândire, filozofia, progresul științific, tipurile de materie din care vor fi formate obiectele din viitor, concepția muzicală a universului, descoperirile intergalactice, comunicarea dintre specii, timpul dintre ce va fi să vină și ce va fi să piară.
      Într-o bună zi, printre plânsete și atacuri de panică, Noa hotărăște să se întoarcă acasă la părinți și să se despartă de Daniel. Secretul dintre ei se pierde printre noile puncte de vedere, cu ajutorul terapiei și al medicației, și ajunge să se dizolve în conștiință de-a lungul anilor. Din acel moment, întorc spatele dezolării, se înconjoară de alți oameni și simulează preocupări pe care nu le au.
      Se refugiază în rutină, în viața de zi cu zi, acceptând instinctiv lațurile comunității. Își întemeiază fiecare propria familie; el are doi băieți și un câine numit Troilo; ea are o fetiță dislexică și trei pisici fără nume. Își renovează casele, își plătesc facturile și descoperă noi activități de petrecere a timpului liber, dar nu uită niciodată adevărul și viitorul. Adesea, din ce în ce mai multe lucruri îi fac să-și amintească. Până când, într-o dimineață, unul îl sună pe celălalt la telefon:
    Așadar, o s-o facem din nou?
    Da.
    După atâția ani?
Nu mai pot.
    Dar... nu ai uitat?
    Nu există răspuns și nici nu e nevoie. Când se revăd, lui Noa i-au apărut pungi sub ochi, iar Daniel e atât de slab, că pare pe punctul să leșine dintr-un moment în altul. A fost ideea ei să se întâlnească într-un parc de lângă vechea lor școală. 
Sunt o nostalgică, spuse Noa, și se iau din nou de mână și își fac semn unul altuia din cap.
    Cât timp a mai rămas?
    Cinci ani. 
    Atunci, o facem?
Da.
    Când?
Chiar acum.
Daniel o scoate din ghiozdan și o așază pe jos, între ei. Se privesc, apoi se uită din nou la păpușă înainte să-i dea drumul. Soarele începe să dispară în depărtare și un fum negru urcă deodată din mai multe direcții, concentrându-se și apoi dispersându-se spre cer.
Bună, Furbee.