Mereu mi-a plăcut violența cotidiană: cum e, de exemplu, cea a unui pahar care se sparge în întuneric. Uneori mă întreb dacă e într-adevăr a mea amintirea asta. Retrăiesc scena cu o bucurie greu de stăpânit: obiectul care cade, se dezintegrează, se transformă într-un bubuit surd și apoi într-un vacarm de voci în plină noapte. Mama izbește întrerupătorul ca să lumineze cioburile împrăștiate. Palma ei deschisă în aer, deasupra mea. Sunetul loviturii care nu seamănă deloc cu sunetul sticlei pe podea și senzația că pricep că totul face parte dintr-un ritual. Violența care începe într-un pahar și se încheie cu durerea pe care o mamă i-o provoacă fiului ei.
      Au trecut deja mulți ani de atunci și nu mai există nici paharul, nici mama, nici cioburile împrăștiate, nici acel copil care eram eu, asumându-mi durerea loviturii. Acum locuiesc în Ehio cu restul congregației mele. Aici, în sat, există și violență, și armonie, din pricina faptului că trece din când în când pe la noi Amalia, și cu toții o iubim mult pe Amalia.
      Știm când se întoarce după greutatea aerului, după nechezatul cailor sau după cum strigă copiii noștri fără nicio explicație. Uneorii pruncii sunt primii care știu și scâncesc, iar noi credem că e pentru că îi dor dinții sau pentru că le e somn, până ce obloanele se izbesc de perete, iar sfârleaza de pe acoperiș începe să hârâie; abia atunci ne dăm seama că se află aici, din nou.
      Când vine Amalia, colbul roșu din drum se mișcă, se răsucește în vârtejuri și se împrăștie prin aer.
      Când vine Amalia, doi sau trei dintre ai noștri intonează un imn.
      Când vine Amalia, ne facem cruce, îi mulțumim vântului și ne grăbim să-i aducem ofranda noastră înainte să ajungă în zona caselor în care locuim.
      În cele cincisprezece luni de când a trecut pe aici ultima oară, abia dacă am avut timp să refacem cireada, să consolidăm temeliile caselor, să ridicăm din nou zidul, să săpăm alte adăposturi pentru oamenii noi care au venit anul acesta. Cristian și cei mai tineri au construit acoperișuri duble pentru toate casele, iar noi, ceilalți, ne-am ocupat de mâncare și apă. Copiii au desenat linii colorate pe drum pentru ca ea să se orienteze mai bine. Tot satul și-a ales deja ce să ofere drept ofrandă: pânze brodate, păr împletit, metale prețioase, figurine de lemn și câțiva dinți ciopliți. Anul ăsta, cei din a treia casă îl vor oferi pe al treilea fiu al lor, cel mai mic, care este bolnav. I-l vor dărui ei, să-l învăluie și să-l ducă în alt loc unde nu e durere. După cum i-am auzit șușotind cu voce joasă după reuniuni, spun și că ei cred că ea, Amalia, este braţul nevăzut al lui Dumnezeu.
      Lăsăm totul în drum și ne străduim să arate totul impecabil și bine așezat, ca să vadă și să vrea să le ia cu ea, chiar dacă aproape întotdeauna ia totul. În alți ani, când a mai lăsat câte ceva în urmă, cel care a făcut ofrenda neprimită a trebuit să plece, ca să nu cadă în dizgrație întreaga comunitate. Anul ăsta, fiicei noastre Sally i-a trecut prin cap ca ofranda noastră să fie Gianfredo, vițelul, pe care l-am pictat cu roșu și l-am legat de un par împodobit cu flori. E un pic agitat și nu se mai oprește din mugit.
      Încă avem timp să vedem cum dispar, în depărtare, primii copaci. Rămânem împreună și ne dăm mâna ca să ne uităm la ea – o umbră albă și spectrală care se târăște fără direcție, chiar dacă știm cu toții că se îndreaptă spre noi, așa cum face mereu. Observăm și cum o ia la vale pământul, primele căruțe târându-se spre vârtej, obiectele mai ușoare ridicându-se prin aer în cercuri concentrice.
      „O, mesagera cerului, Amalia, doamna tuturor vânturilor: acceptă ofranda noastră.“
      După rugăciune, ne dăm drumul la mâini și închidem animalele pe care mai avem timp să le prindem. Apoi alergăm să ne adăpostim sub zidul de beton și pietre, fortificația noastră, și ne așezăm astfel încât fiecare să aibă în față o mică deschizătură prin care să privească totul. Rămânem împreună și așteptăm în liniște. Nu vorbim între noi pentru că ne place să o auzim cum se apropie, să auzim geamurile cum explodează, mii de obiecte cum se sparg, prima casă cum se prăbușește; auzim strigăte – un strigăt slab, fără forță – fiul bolnav al celor din a treia casă. Privindu-i, îi vedem plângând și surâzând în același timp. Poate că doar mi se pare, dar am impresia că-l aud și pe Gianfredo al nostru, chiar dacă, oricum ar fi, vine o vreme când nu se mai aude decât ea. Cu toții ne apropiem încă și mai mult, fiecare de mica sa deschizătură prin care poate privi. Nimeni nu vrea să piardă nimic.
      Înăuntrul Amaliei se află toate cele pe care le-am lăsat pe drum: trei vaci, un vițel, cinci cai, un pachet de cărți de joc, o cadă plină cu lapte, un copil bolnav, o sculptură din fructe, un instrument cu coarde, o colecție de cărți, mâncare și apă din plin; mai sunt, de asemenea, și toate acele lucruri pe care nu i le-am lăsat, dar pe care Amalia s-a deranjat să le ia cu ea chiar și așa: bucăți de cărămidă, copaci, căruțe, case întregi, pești din râu, câteva oi rătăcite, porci mistreți pe care cine știe pe unde i-a găsit, cinci oameni morți deja, cu trupuri luate pe sus ca de un nor de muște.
      Se spune – deși mie nu mi-a fost dat s-o văd vreodată – că atunci când te afli chiar dedesubt, chiar în punctul de unde pornește totul, e ca și cum ai vedea un tunel care te leagă direct la cer, și că acolo nu există niciun zgomot, nu există violență, ci doar o muzică, una ca de lucruri plutitoare, și că totul încetinește. Celor care au trecut prin asta li s-a schimbat viața și sunt acum mult mai bine tratați de vecini. Și mie mi-ar plăcea, într-o bună zi, să văd, să ascult golul și să înțeleg sentimentul de împlinire despre care se povestește. Sau poate că ceea ce se aude acolo înăuntru nu este liniștea, ci sticla spartă în întuneric și sunetul unei lovituri bine țintite. Încă nu știu. Poate voi afla la anul, când se va întoarce Amalia.