View Colofon
Original text "Elogio Del Huracán" written in ES by Alejandro Morellón Mariano,
Other translations
Published in edition #2 2019-2023

Elogiul uraganului

Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Alejandro Morellón Mariano

      Mereu mi-a plăcut violența cotidiană: cum e, de exemplu, cea a unui pahar care se sparge în întuneric. Uneori mă întreb dacă e într-adevăr a mea amintirea asta. Retrăiesc scena cu o bucurie greu de stăpânit: obiectul care cade, se dezintegrează, se transformă într-un bubuit surd și apoi într-un vacarm de voci în plină noapte. Mama izbește întrerupătorul ca să lumineze cioburile împrăștiate. Palma ei deschisă în aer, deasupra mea. Sunetul loviturii care nu seamănă deloc cu sunetul sticlei pe podea și senzația că pricep că totul face parte dintr-un ritual. Violența care începe într-un pahar și se încheie cu durerea pe care o mamă i-o provoacă fiului ei.
      Au trecut deja mulți ani de atunci și nu mai există nici paharul, nici mama, nici cioburile împrăștiate, nici acel copil care eram eu, asumându-mi durerea loviturii. Acum locuiesc în Ehio cu restul congregației mele. Aici, în sat, există și violență, și armonie, din pricina faptului că trece din când în când pe la noi Amalia, și cu toții o iubim mult pe Amalia.
      Știm când se întoarce după greutatea aerului, după nechezatul cailor sau după cum strigă copiii noștri fără nicio explicație. Uneorii pruncii sunt primii care știu și scâncesc, iar noi credem că e pentru că îi dor dinții sau pentru că le e somn, până ce obloanele se izbesc de perete, iar sfârleaza de pe acoperiș începe să hârâie; abia atunci ne dăm seama că se află aici, din nou.
      Când vine Amalia, colbul roșu din drum se mișcă, se răsucește în vârtejuri și se împrăștie prin aer.
      Când vine Amalia, doi sau trei dintre ai noștri intonează un imn.
      Când vine Amalia, ne facem cruce, îi mulțumim vântului și ne grăbim să-i aducem ofranda noastră înainte să ajungă în zona caselor în care locuim.
      În cele cincisprezece luni de când a trecut pe aici ultima oară, abia dacă am avut timp să refacem cireada, să consolidăm temeliile caselor, să ridicăm din nou zidul, să săpăm alte adăposturi pentru oamenii noi care au venit anul acesta. Cristian și cei mai tineri au construit acoperișuri duble pentru toate casele, iar noi, ceilalți, ne-am ocupat de mâncare și apă. Copiii au desenat linii colorate pe drum pentru ca ea să se orienteze mai bine. Tot satul și-a ales deja ce să ofere drept ofrandă: pânze brodate, păr împletit, metale prețioase, figurine de lemn și câțiva dinți ciopliți. Anul ăsta, cei din a treia casă îl vor oferi pe al treilea fiu al lor, cel mai mic, care este bolnav. I-l vor dărui ei, să-l învăluie și să-l ducă în alt loc unde nu e durere. După cum i-am auzit șușotind cu voce joasă după reuniuni, spun și că ei cred că ea, Amalia, este braţul nevăzut al lui Dumnezeu.
      Lăsăm totul în drum și ne străduim să arate totul impecabil și bine așezat, ca să vadă și să vrea să le ia cu ea, chiar dacă aproape întotdeauna ia totul. În alți ani, când a mai lăsat câte ceva în urmă, cel care a făcut ofrenda neprimită a trebuit să plece, ca să nu cadă în dizgrație întreaga comunitate. Anul ăsta, fiicei noastre Sally i-a trecut prin cap ca ofranda noastră să fie Gianfredo, vițelul, pe care l-am pictat cu roșu și l-am legat de un par împodobit cu flori. E un pic agitat și nu se mai oprește din mugit.
      Încă avem timp să vedem cum dispar, în depărtare, primii copaci. Rămânem împreună și ne dăm mâna ca să ne uităm la ea – o umbră albă și spectrală care se târăște fără direcție, chiar dacă știm cu toții că se îndreaptă spre noi, așa cum face mereu. Observăm și cum o ia la vale pământul, primele căruțe târându-se spre vârtej, obiectele mai ușoare ridicându-se prin aer în cercuri concentrice.
      „O, mesagera cerului, Amalia, doamna tuturor vânturilor: acceptă ofranda noastră.“
      După rugăciune, ne dăm drumul la mâini și închidem animalele pe care mai avem timp să le prindem. Apoi alergăm să ne adăpostim sub zidul de beton și pietre, fortificația noastră, și ne așezăm astfel încât fiecare să aibă în față o mică deschizătură prin care să privească totul. Rămânem împreună și așteptăm în liniște. Nu vorbim între noi pentru că ne place să o auzim cum se apropie, să auzim geamurile cum explodează, mii de obiecte cum se sparg, prima casă cum se prăbușește; auzim strigăte – un strigăt slab, fără forță – fiul bolnav al celor din a treia casă. Privindu-i, îi vedem plângând și surâzând în același timp. Poate că doar mi se pare, dar am impresia că-l aud și pe Gianfredo al nostru, chiar dacă, oricum ar fi, vine o vreme când nu se mai aude decât ea. Cu toții ne apropiem încă și mai mult, fiecare de mica sa deschizătură prin care poate privi. Nimeni nu vrea să piardă nimic.
      Înăuntrul Amaliei se află toate cele pe care le-am lăsat pe drum: trei vaci, un vițel, cinci cai, un pachet de cărți de joc, o cadă plină cu lapte, un copil bolnav, o sculptură din fructe, un instrument cu coarde, o colecție de cărți, mâncare și apă din plin; mai sunt, de asemenea, și toate acele lucruri pe care nu i le-am lăsat, dar pe care Amalia s-a deranjat să le ia cu ea chiar și așa: bucăți de cărămidă, copaci, căruțe, case întregi, pești din râu, câteva oi rătăcite, porci mistreți pe care cine știe pe unde i-a găsit, cinci oameni morți deja, cu trupuri luate pe sus ca de un nor de muște.
      Se spune – deși mie nu mi-a fost dat s-o văd vreodată – că atunci când te afli chiar dedesubt, chiar în punctul de unde pornește totul, e ca și cum ai vedea un tunel care te leagă direct la cer, și că acolo nu există niciun zgomot, nu există violență, ci doar o muzică, una ca de lucruri plutitoare, și că totul încetinește. Celor care au trecut prin asta li s-a schimbat viața și sunt acum mult mai bine tratați de vecini. Și mie mi-ar plăcea, într-o bună zi, să văd, să ascult golul și să înțeleg sentimentul de împlinire despre care se povestește. Sau poate că ceea ce se aude acolo înăuntru nu este liniștea, ci sticla spartă în întuneric și sunetul unei lovituri bine țintite. Încă nu știu. Poate voi afla la anul, când se va întoarce Amalia.

More by Silvia Alexandra Ștefan

Însemnări pe marginea vieții lui Frances Donnell

      În 1945, se năștea în Statele Unite Frances Donnell, scriitoare și celebră crescătoare de păsări. În 1983, s-a prefăcut că moare de lupus, o boală care o chinuia încă din tinerețe. La câteva luni după aceea, s-a descoperit că nu fusese vorba decât de niște zvonuri. După un mic scandal, la care vom reveni la momentul oportun, Frances și-a păstrat anonimatul timp de mai multe decenii. Abia în secolul al XXI-lea a ajuns în Spania ducându-și pe picioare boala grea, care nu făcuse altceva în tot acest timp decât să i se dezvolte pe dinăuntru. Obișnuia să spună că-și abandonase patria în momen...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

Toate fiarele de pe câmp

      Ca de obicei, în dimineața aceea se trezi cu foame. Măcănitul rațelor care survolau acoperișul răsună în pereții dormitorului, iar fetița se ridică din pat. Rațele ajunseseră la casa bunicii ei venind de departe, poate de pe alt continent, dând din aripi. De pe o zi pe alta renunțase să mai meargă la școală și fusese trimisă aici, la bunica, care locuia lângă un lac, la kilometri buni de satul cel mai apropiat. Nimănui nu-i păsa. Părinții voiau intimitate sau munceau acolo la oraș, nu e clar ce făceau. Neîndoielnic, însă, era tremuratul din stomacul ei din fiecare dimineață, și la fel la...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

Planul de rezervă

      Maixa mă sfătuiește să pronunț bine toate silabele, fără accent londonez, să nu mă lungesc prea mult pe status questionis, să verific echipamentul tehnic înainte să înceapă susținerea, să fiu modestă, să-mi iau notițe când primesc întrebări și mi se fac sugestii din partea comisiei și să-i invit să mănânce la un restaurant cu meniu fix. June crede că asta cu meniul fix e cam de zgârie-brânză și-mi propune un catering la facultate, îmi dă un citat din Weber, jumătate de laxativ la micul dejun și se oferă să mă ducă cu mașina până la Gasteiz. Accept bibliografia și transportul.       Plecă...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Aixa De la Cruz Regúlez

Am trăit în satul ăsta dintotdeauna

Pielea ni s-a schimbat. Îmi spun asta în fața oglinzii de apă domoală pe care ne-o dăruiește adăpătoarea. Nu mai sunt vaci în sat, așa că jgheabul ăsta e al nostru, ca de altfel aproape tot ce ne înconjoară. Al nostru și al nimănui. Proprietatea celor care au rezistență și reședință aici. Fata mea, cu urme de noroi și frunze uscate în păr, se agață strâns de corpul meu ca un animăluț. Nu mai folosim de multă vreme căruciorul pentru că drumurile pietruite îl rup în bucăți, iar mușchii mei s-au mulat oricum pe corpul ei, pe greutatea și pe contururile ei, scoțând la iveală linii noi, atletice, n...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Aixa De la Cruz Regúlez

Păsări care cântă viitorul

      Pare o corcitură imposibilă între o bufniță, un liliac, un pinguin și un raton; are penaj albastru, ochii mari și roșii, ciocul galben; nu are labe, ci două aripi mici care prind viață dacă îl bagi în priză.       La mulți ani, îi spuse ea.       Noa își spuse că meritase s-o cumpere, chiar dacă îi depășise un pic bugetul. Fusese nevoie de zece alocații ca să strângă banii, dar acum, văzându-l pe el atât de entuziasmat, se bucura că a renunțat la cinema, la parcul de distracții, ba chiar și la jocul de popice de vineri, cu prietenele ei.       Daniel ținea păpușa de parcă ar fi vie, înce...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Alejandro Morellón Mariano
More in RO

Exilul

Patul era ca o corabie care străpungea apele nopții. Ei doi, îmbrățișați, aveau textura unui val întunecat, străfulgerat când și când de câte o rază de lumină.Corabia plutea lin și misterios, iar în jur peisajul era doar întinderea nesfârșită a apelor, fără însă ca aceasta să fie înspăimântătoare. Se regăsiseră de puțin timp.  Câteodată se jucau tenis. Câteodată chiar mai beau și o bere după. Astfel de tovărășii efemere se legau de multe ori între angajații singuratici care fuseseră transferați în acel oraș. În general, preferau să transfere necăsătoriți. Totuși, curios lucru, rareori aceștia...
Written in RO by Anna Kalimar

Iadul

Casablanca, 1954 Filtrează zgomotul copiilor care se joacă și îi rămân câteva sunete pe zi de care se agață cu disperare. Culege puținele sunete care pătrund prin pereți. După câteva luni își cunoaște deja vecinii, cu toate că nu iese niciodată din cameră, știe că la oamenii de alături vin mereu recuperatori, nu că ar avea vreun rost, fiindcă bărbatul nu are de gând să plătească. „Chiar dacă îmi scot mai întâi toate măruntaiele și pe urmă mă omoară“, îl aude spunându-i nevesti-sii după ce pleacă recuperatorii. Când surprinde asemenea detalii are impresia că e și ea o verigă în povestea și tai...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Aya Sabi

Barbari în Imperiul Roman

De ce a căzut Imperiul Roman? Această întrebare a bântuit civilizația eu ropeană de-a lungul întregii sale istorii, însoțită (uneori în mod explicit, al teori implicit) de o meditație asupra consecințelor pe care acest eveniment  îndepărtat le are în prezent. Impresionați de ruinele monumentale ale  Romei și formați pe moștenirea sa imaterială, am privit cu admirație cuce ririle sale economice, tehnologice și culturale: ne-am întrebat care ar fi fost  evoluția civilizației occidentale dacă prăbușirea Imperiului n-ar fi schimbat  condițiile individuale de viață și n-ar fi redus drastic complexi...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti

Nu hrăniți maimuțele

Luz aștepta în bătaia soarelui de mai bine de o jumătate de oră. Din când în  când, străbătea trotuarul de la un capăt la altul pentru a-și dezmorți picioa rele și ușura povara pântecelui. Privirea îi aluneca iute printre mașinile care circulau pe bulevard, mai ales când se auzea un motor accelerând brusc.  Dar nimic.  Hotărî să se ferească de căldură adăpostindu-se sub streașina unei  clădiri. Chiar în clipa aceea, din spatele unui autobuz țâșni șerpuind micul  automobil de culoare roșie. Luz îl văzu pe Jaime cum frâna și claxona de  mai multe ori, de parcă ar fi așteptat-o de o bună bucată d...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Roberto Osa

Văgăuna bondarilor Sau ce s-a întâmplat la Fundata în săptămâna abonamentului la schi

Ziua 0 Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne ...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Toți pe lume frați noi suntem

Când l-am văzut pe Andrei îndepărtându-se, am început să-l iubesc. Mă uitam la rucsacul lui negru care dădea pe dinafară, îl căra în spinare ca pe un scut. Era atât de burdușit, încât îți dădeai seama că nu te uiți la un călător, că omul nu se duce nicăieri. Dacă ar fi mers cu el la munte, greutatea l-ar fi tras poate înapoi, în prăpastie. Fermoarele erau uzate, stăteau să pocnească, așa că mi-am imaginat rucsacul desfăcându-se ca un airbag, ca o pernă de aer, tot mai mare și mai mare, o parașută care l-ar ridica și l-ar purta spre locul unde trebuie să ajungă.     În primul an de liceu, toți...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Yelena Schmitz