Pielea ni s-a schimbat. Îmi spun asta în fața oglinzii de apă domoală pe care ne-o dăruiește adăpătoarea. Nu mai sunt vaci în sat, așa că jgheabul ăsta e al nostru, ca de altfel aproape tot ce ne înconjoară. Al nostru și al nimănui. Proprietatea celor care au rezistență și reședință aici. Fata mea, cu urme de noroi și frunze uscate în păr, se agață strâns de corpul meu ca un animăluț. Nu mai folosim de multă vreme căruciorul pentru că drumurile pietruite îl rup în bucăți, iar mușchii mei s-au mulat oricum pe corpul ei, pe greutatea și pe contururile ei, scoțând la iveală linii noi, atletice, nemaivăzute. Nu mai sunt o femeie slabă. Sunt o schelă.
      E sâmbătă dimineața și mergem să scotocim prin șanțurile din comună în căutare de plante medicinale pe care le numesc ierburi vrăjitorești, pentru ca fetița să-și cunoască neamul, să știe de unde se trage. Uite, tufa asta rău mirositoare e de virnanț; în cantități mici, ajută la sindromul premenstrual, iar în doze mari e un abortiv puternic, unul dintre cele mai folosite pe vremea când ne dădeau foc pentru că unelteam împotriva uterelor noastre. Fata mea are un an și jumătate, iar experții știu că încă nu domină limbajul oamenilor, dar l-a învățat deja pe cel al plantelor. Recunoaște de la o distanță considerabilă portocaliul fosforescent al rujnicuțelor, știe să deosebească liliachiul nalbei-de-pădure și violetul de cicoare, iar azi mi-a sărit din brațe spre o tufă pe jumătate ascunsă printre rugii de mure, nevăzută în mijlocul proliferării de elemente aidoma cu care natura ne zăpăcește și în același timp conturată de fluidul invizibil pe care-l răsfrâng prăpastiile. Am oprit-o exact la timp cât să nu-și umple mânuțele de ciumăfaie. Asta nu, micuțo. Laurii porcești nu te duc pe calea cea bună. Provoacă amnezie anterogradă. Și brugmansia e un soi de laur. O foloseau odinioară vrăjitoarele ca să zboare, aplicându-și unguente afrodiziace cu bețele de mătură, iar azi o folosesc bărbații ca să ne violeze.
      M-a privit cu atenție, dar nu s-a îndepărtat de pericol, așa că am ridicat-o în aer cu noii mei mușchi de atletă și am luat-o pe drumul de întoarcere. E sâmbătă dimineața și acum câteva luni ne-am fi petrecut-o iscodind rafturile dintr-un magazin Tiger: gume de șters în formă de iepuraș, iepurași de plastic, tufe de plastic în ghivece sub formă de iepurași, niciun iepure primprejur. Acum apar în ritmul pașilor noștri; ne salută în zigzag, îi salutăm și noi la rândul nostru. „Țe fați?” Astea sunt primele cuvinte din limba noastră comună, și așa le zicem și animalelor din pădure: Țe fați? Nu mai suntem consumatoare, nici obiecte de consum. Suntem doar în trecere pe drumuri de țară, la fel ca voi.
      Spun că ni s-a schimbat pielea pentru că într-adevăr suntem diferite. Avem luciul argintăriei uzate, valoarea metalului care nu-i de decor. Vreau să spun că abia dacă ne facem duș o dată sau de două ori pe lună, la adăpătoarea aia cu apă sterilă ca gheața; folosim hainele bune de schi și afișăm o frumusețe de netăgăduit pentru că nu mai e nimeni să o pună la îndoială. Când ni se murdărește părul, ne punem făină de grâu, care absoarbe grăsimea, iar apoi suflăm tare până ce praful se volatilizează în jurul nostru și semănăm cu niște stafii. De când am scăpat de la oraș, tot ceea ce facem e o joacă. Joaca de a grebla frunzele uscate din grădină. Joaca de a uda tufele din seră. Joaca de a ne scoate căpușele umflate de pe glezne. Suntem ceea ce am fi cu toții dacă nu ar exista mereu cineva care să ne privească, dar mereu e câte cineva, mereu. Săptămâna trecută a venit în vizită o femeie care zicea că e tehniciană la primăria de care aparținem – am observat că, în ultima vreme, asistenții sociali nu-și mai spun așa, după modelul poliției secrete – și ne-a lăsat câteva sticle de apă îmbuteliată și formulare ca s-o înscriu pe fetiță la creșa comunală. 
          — Dacă e o problemă transportul, o poate lua autobuzul școlar, mi-a zis, iar mie mi-a venit să râd, pentru că, dacă transportul n-ar fi fost o problemă, n-am fi locuit într-un sat fantomă. 
      Ultimul nostru vecin, un domn de 87 de ani care trăia cu o cățelușă Setter pe care o numea cu dispreț Vulpița, s-a mutat la oraș pentru că i-au refuzat prelungirea carnetului de conducere, iar aici, fără mașină, te poți baza numai pe propriile picioare. Nu ne-a păsat, pentru că era un bătrân foarte antipatic, care se plângea că găinile noastre se aciuau prin casele pe care rudele lui le părăsiseră cu mulți în urmă, dar nedreptatea e nedreptate, chiar și când își varsă cruzimea asupra acelora pe care nu-i iubim.
          — N-am de gând s-o duc la creșă sau la grădiniță până când nu va fi obligatoriu, i-am spus asistentei sociale care-și zicea tehniciană, iar ea a început să-mi dea dreptate cu un soi de afectare ce părea mai degrabă să-mi dezaprobe cuvintele decât să mi le încuviințeze. 
          — Dar despre înscrierea în registru ce spuneți? Dacă v-ați declara domiciliul, v-am putea furniza servicii de utilități. Ați avea lumină și apă curentă. Măcar atât, nu? Nu-mi trebuie decât buletinul. Gândiți-vă la fetiță...
      Femeia ni se adresa dintr-un colț al verandei care fusese invadat de cucută și mi-a trecut prin minte că ea, cu pardesiul ei fin și cu jargonul de asistentă socială, ar fi dintre persoanele alea care o confundă ușor cu pătrunjelul. Mi-a venit o idee, dar m-am abținut. Am tras aer în piept și m-am stăpânit. Am făcut ceea ce-i spun fetiței mele să facă atunci când o doare ceva: mi-am fixat privirea pe silueta îndepărtată a munților și am așteptat până când cerul a fost brăzdat de un vultur. Când avea să se întâmple asta, aveam să fim din nou singure. Libere și neidentificate. Nelocalizabile.
      Ieri am văzut o șopârlă de aceeași culoare cu a lăstărișului. Trecea pe drumul de colb cu un semn în formă de stea pe spate, dar se topise printre elementele aidoma ei de cum ajunsese la semănături. M-a făcut să mă gândesc la un lucru pe care-l intuiam de mult. Că nu mai sunt o femeie deja. Sunt un animal care se camuflează pentru că pielea îi este partea nevăzută a pământului. Cu noroiul adus de pe munte, desenez un trifoi cu patru foi pe fruntea fetiței și ne despărțim de reflexia noastră, pentru că poziția soarelui în înaltul cerului, aproape de clopotniță, nu ne așteaptă și mai sunt încă multe de făcut. Trebuie hrănite găinile, tăiat lemnul pentru foc, fiert apa și încălzit piureul de legume tari ca pârloaga. Cu fiecare asfințit, cu fiecare nouă vâlvătaie, mă tem ca flăcările să nu se întețească prea mult și să dispară ceea ce construim peste zi, dar știu și că frica asta e ancestrală și fără leac, conștiința subtilă a cărnii care-și amintește de carnea dinainte care a ars pe rug, și-mi spun că locuința noastră nu-i decât un nod dintr-o rețea extinsă care ne leagă de pământul acesta, de alte femei și de alte fetițe, care nu-și dau numele la niciun recensământ și care aleg de bună voie vremea rea să scape de pericol, de amenințarea unei evacuări. Orașul ne-a expulzat, dar câmpul ne primește pentru că inerția lui este cea care estompează limitele dintre ce-i înăuntru și ce-i în afară. Pielea ni se mai schimbă, ca să imităm câmpuri noi, dar, în mod inexplicabil, simt că noi două am trăit în satul ăsta dintotdeauna, și aici vom trăi mereu.