View Colofon

Însemnări pe marginea vieții lui Frances Donnell

Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

      În 1945, se năștea în Statele Unite Frances Donnell, scriitoare și celebră crescătoare de păsări. În 1983, s-a prefăcut că moare de lupus, o boală care o chinuia încă din tinerețe. La câteva luni după aceea, s-a descoperit că nu fusese vorba decât de niște zvonuri. După un mic scandal, la care vom reveni la momentul oportun, Frances și-a păstrat anonimatul timp de mai multe decenii. Abia în secolul al XXI-lea a ajuns în Spania ducându-și pe picioare boala grea, care nu făcuse altceva în tot acest timp decât să i se dezvolte pe dinăuntru. Obișnuia să spună că-și abandonase patria în momentul în care îmbătrânise prea mult pentru a se mai așeza să scrie. Iar ea scria doar povestiri.
      Cu toate acestea, lucrurile nu stăteau chiar așa: nu era pentru că ar fi devenit prea bătrână ca să mai scrie, ci pentru că simțea că noile ei texte nu s-ar mai ridica la nivelul primelor povestiri, compilate până la refuz în diverse antologii. Frances nu era una dintre acele artiste care, odată ajunse la maturitate, să reflecteze la propriul trecut și să-și califice, stânjenite, primele texte ca fiind „de tinerețe”. Frances nu scrisese niciodată opere de tinerețe, ci numai Opere, Operele complete ale lui Frances Donnell, și nu avea niciun motiv să-i fie jenă. Scria cu o mândrie care trecea dincolo de text, iar vocea ei se ridica mai presus de semnele de pe hârtie pentru a se adresa direct cititorului. Părea că simte ură și milă în același timp pentru fiecare dintre personajele sale. Legătura cu propria scriitură era cum numai puțini autori mai au: „Să scrii înseamnă să prorocești și nu voi fi eu aceea care să nege datoria noastră”, se pare că ar fi spus. Însă odată ajunsă în străinătate, după ce s-a instalat într-o căsuță de granit de prin sierra Madridului, a devenit o bunicuță oarecare, ușor de confundat cu o turistă.
      În primul rând, am hotărât să-i schimb numele. Să-i dau un nume de scenă. Poate Francisca. Totuși, „Frances” era mult mai bine din punct de vedere fonologic: un nume delicat, care ar rămâne pe buzele și în memoria cititorului interesat de viața ei fascinantă. Chiar dacă nu am putut să o întreb, știu că ar fi acceptat cu plăcere pseudonimul, pentru că ea, chiar dacă scria proză, era o doamnă conștientă de sonoritatea cuvintelor. Mi-ar fi plăcut să o întâmpin la aeroport cu numele ei scris pe o bucată de carton, în mână cu stiloul și carnetul meu îmbrăcat în piele neagră, pregătită să-mi notez toate perlele de înțelepciune care i-ar fi ieșit din gură, printre buzele zbârcite. Am avut ghinionul ca Penguin, norocosul grup editorial care i-a publicat opera în spaniolă, să-i anunțe sosirea în țara noastră când ea deja pășise pe aeroportul din Barajas.
      Donnell s-a născut într-o familie catolică, din sudul Statelor Unite. S-a îmbolnăvit de tânără și, când n-a mai putut suporta, a venit în Spania. Frances s-a bucurat de-adevăratelea de catolicismul țării Inchiziției și de monumentele din noua ei patrie. Au fost câteva luni de liniște, în ciuda a ceea ce a rămas înscris în paginile care îi compun biografia. Au rămas foarte departe magnificele păsări pe care le creștea la ferma ei din Statele Unite. Așezată pe granitul de la Palatul San Lorenzo de El Escorial, cu silueta întunecată a mănăstirii creionată pe fundalul apusului de soare, scriitoarea își odihnea privirile uitându-se la porumbeii cenușii ce-și căutau firimituri printre pașii trecătorilor.
      Trupul ei firav a suferit din cauza iernii aspre, chiar dacă nu a recunoscut niciodată că, poate, sierra nu a fost cel mai bun loc în care să-și petreacă zilele cele de pe urmă. Din nefericire, într-o zi însorită, dar înghețată de sfârșit de iarnă, Donnell a murit la San Lorenzo de El Escorial. Puțină lume știe asta, pentru că, ajunsă deja bătrână și zbârcită, a fost uitată de admiratorii ei din anii când publica în The New Yorker.
      E adevărat, romanul ca gen literar mi se pare că are mult mai multe merite decât nuvela. „Povestirea”, cum le place unora să spună, este pur și simplu un gen școlar, facil, un soi de artefact pe care-l poate confecționa oricine merge la unul dintre atelierele alea grotești de scriere creativă. E la fel de ușor ca respectarea unei rețete de bucătărie. Acum, eu, ca biografă a lui Donnell și cercetătoare a scrierilor sale, nu vreau să spun că opera ei ar fi minoră sau slabă. Totuși, nu am nicio îndoială că, dacă și-ar fi canalizat eforturile să scrie cărți mai lungi, nu ar mai fi sfârșit ca bătrână necunoscută într-o viluță din sierra Madridului.
      Frances poate părea o bătrânică, dar nu avea deloc talent pentru relațiile sociale, era foarte departe de bunica ideală. Și chiar dacă aș fi preferat să intervievez vreun romancier prestigios și să devin discipola lui, am fost nevoită să mă mulțumesc cu ocazia ce mi s-a oferit. Mi-ați putea spune că nu, că nu sunt eu persoana cea mai potrivită ca să-i scriu biografia: povestea vieții și a operei târzii a lui Frances Donnell. Totuși, odată ce-mi aduc aminte de tot ce am trăit alături de ea și încep să le împărtășesc și altora amintirile mele, trebuie să vă spun că ceea ce voi povesti va fi interesant atât pentru admiratorii ei, cât și pentru orice iubitor de lectură de calitate. 

1. O fotografie a lui Frances

      Frances stă așezată pe ceea ce pare să fie o treaptă de cărămidă, iar picioarele îi sunt acoperite de o fustă care face parte dintr-un deux-pièces. După nuanțele de gri, pare să fi avut o culoare crem pastelat. E o imagine scanată prost în același centru de reprografie unde m-am făcut cu prima nuvelă a scriitoarei. Nu cu prima pe care a scris-o, evident, ci cu prima pe care am citit-o eu. Într-o oarecare măsură este, deci, sursa ce oxigenează textul pe care cititorul îl ține în mâini.
      Am reușit să pun mâna pe copia fotografiei după ce am convins-o pe angajata de la centru că nu încălcam niciun drept de autor, pentru că nu aveam de gând să o dau mai departe nimănui. Era o copilărie: voiam să o atârn pe peretele din camera mea și să mă uit la ea. O admiram foarte mult pe scriitoare. „Și dumneavoastră ar trebui s-o admirați”, aș fi ajuns să-i spun angajatei. Ceea ce nu știa însă era că devenise complice la fapta mea: fotografia lui Frances era un fel de oglindă. Nu eram aceeași persoană, nu deocamdată, dar aveam să mă transform în ea atât de mult, încât oricine avea să citească viitoarea carte urma să aibă senzația că Frances și eu suntem suflete gemene, una, o continuare a celeilalte.
      Cel mai probabil, în fotografie, Frances poartă dresuri de nylon. Nu renunța niciodată la ele, nici măcar atunci când picioarele slăbănoage îi ajunseseră doar niște oase acoperite de piele crăpată. Cât încă era tânără și poza pentru ochiul camerei de fotografiat, se așeza ca o adevărată doamnă, adică fără să stea picior peste picior, ci cu picioarele într-o parte, așa cum urcau pe cal femeile din neam regesc. Din mână îi mănâncă ceea ce pare a fi un rățoi alb. De fapt, rățoiul nu mănâncă, ci admiră ceea ce presupun că era porumb uscat sau mei. Aproape la fel ca acel „Noli me tangere“ pe care i-l trântește nerecunoscător Iisus, când învie, Magdalenei, nici rățoiul nu o atinge pe Frances. Ea îi furnizează un aliment de care el se poate doar apropia câțiva centimetri, cât să-l admire cu privirea. Pasărea se uită pe fundul cutiei de plastic pe care Frances o ține în mână. E posibil, iar aici nu facem decât niște supoziții, să fie vorba pur și simplu de o cutie goală.
      Ceasul fin pe care îl are Frances la mâna stângă îi conferă un aer de feminitate. O face să semene cu o profesoară de matematică sau chiar cu o bibliotecară.
      Cărămida întunecată a treptelor contrastează cu lejeritatea și lumina pe care o emană Frances, care privește într-o parte, prin niște ochelari. Probabil că supraveghează restul armatei păsărilor, care zburătăcesc prin gospodărie. De fapt, în colțul din stânga sus al fotografiei vedem o pasăre din profil. Ne e imposibil să-i identificăm rasa. Cu toate acestea, pasărea conferă un balans imperfect imaginii care se remarcă prin naturalitate și spontaneitate.
      Jacheta largă pe care o poartă evocă teama lui Frances de propria sexualitate. Face să nu-i iasă în evidență sânii prin bumbac, să nu să pară femeie, o femeie care să poată fi dorită de alții.
      Adevărata tristețe a fotografiei o regăsim în partea dreaptă: câteva cârje ne strigă, ne semnalează infirmitatea autoarei. Totuși, ea le-a așezat alături, ca parte din attrezzo-ul ei, ca parte din sine. Nu i-a strigat fotografului să le scoată de acolo, să le scoată din cadrul care urma să o imortalizeze pe hârtie. În fotografie, Frances se prezintă așa cum era.

More by Silvia Alexandra Ștefan

Toate fiarele de pe câmp

      Ca de obicei, în dimineața aceea se trezi cu foame. Măcănitul rațelor care survolau acoperișul răsună în pereții dormitorului, iar fetița se ridică din pat. Rațele ajunseseră la casa bunicii ei venind de departe, poate de pe alt continent, dând din aripi. De pe o zi pe alta renunțase să mai meargă la școală și fusese trimisă aici, la bunica, care locuia lângă un lac, la kilometri buni de satul cel mai apropiat. Nimănui nu-i păsa. Părinții voiau intimitate sau munceau acolo la oraș, nu e clar ce făceau. Neîndoielnic, însă, era tremuratul din stomacul ei din fiecare dimineață, și la fel la...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Adriana Murad Konings

Planul de rezervă

      Maixa mă sfătuiește să pronunț bine toate silabele, fără accent londonez, să nu mă lungesc prea mult pe status questionis, să verific echipamentul tehnic înainte să înceapă susținerea, să fiu modestă, să-mi iau notițe când primesc întrebări și mi se fac sugestii din partea comisiei și să-i invit să mănânce la un restaurant cu meniu fix. June crede că asta cu meniul fix e cam de zgârie-brânză și-mi propune un catering la facultate, îmi dă un citat din Weber, jumătate de laxativ la micul dejun și se oferă să mă ducă cu mașina până la Gasteiz. Accept bibliografia și transportul.       Plecă...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Aixa De la Cruz Regúlez

Am trăit în satul ăsta dintotdeauna

Pielea ni s-a schimbat. Îmi spun asta în fața oglinzii de apă domoală pe care ne-o dăruiește adăpătoarea. Nu mai sunt vaci în sat, așa că jgheabul ăsta e al nostru, ca de altfel aproape tot ce ne înconjoară. Al nostru și al nimănui. Proprietatea celor care au rezistență și reședință aici. Fata mea, cu urme de noroi și frunze uscate în păr, se agață strâns de corpul meu ca un animăluț. Nu mai folosim de multă vreme căruciorul pentru că drumurile pietruite îl rup în bucăți, iar mușchii mei s-au mulat oricum pe corpul ei, pe greutatea și pe contururile ei, scoțând la iveală linii noi, atletice, n...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Aixa De la Cruz Regúlez

Păsări care cântă viitorul

      Pare o corcitură imposibilă între o bufniță, un liliac, un pinguin și un raton; are penaj albastru, ochii mari și roșii, ciocul galben; nu are labe, ci două aripi mici care prind viață dacă îl bagi în priză.       La mulți ani, îi spuse ea.       Noa își spuse că meritase s-o cumpere, chiar dacă îi depășise un pic bugetul. Fusese nevoie de zece alocații ca să strângă banii, dar acum, văzându-l pe el atât de entuziasmat, se bucura că a renunțat la cinema, la parcul de distracții, ba chiar și la jocul de popice de vineri, cu prietenele ei.       Daniel ținea păpușa de parcă ar fi vie, înce...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Alejandro Morellón Mariano

Elogiul uraganului

      Mereu mi-a plăcut violența cotidiană: cum e, de exemplu, cea a unui pahar care se sparge în întuneric. Uneori mă întreb dacă e într-adevăr a mea amintirea asta. Retrăiesc scena cu o bucurie greu de stăpânit: obiectul care cade, se dezintegrează, se transformă într-un bubuit surd și apoi într-un vacarm de voci în plină noapte. Mama izbește întrerupătorul ca să lumineze cioburile împrăștiate. Palma ei deschisă în aer, deasupra mea. Sunetul loviturii care nu seamănă deloc cu sunetul sticlei pe podea și senzația că pricep că totul face parte dintr-un ritual. Violența care începe într-un paha...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Alejandro Morellón Mariano
More in RO

Nu vreau să fiu un câine

CUM SĂ OPREȘTI SUFERINȚA DIN DRAGOSTE, tastez la calculator. Chestia asta trebuie să se oprească aici. Văd poveștile oamenilor, dar nu vreau povești, vreau soluții, nu compasiune. TRANSFORMARE, scriu. Google spune că există transformare în matematică și în genetică. O aleg pe a doua și fac astfel prima alegere. Mă obosește corpul ăsta, care a fost sărutat deja de prea mulți oameni, care poate e ruinat, m-am purtat nesăbuit cu el, n-am avut grijă de el, trebuie aruncat, modificat și îmbunătățit. Transformare genetică. Dieta cu sucuri naturale clipocește pe ecran. Transformă-te într-o nouă versi...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Alma Mathijsen

Sincer să fiu, draga mea, mă doare-n cot

Marek mă prăvălește pe pat, iar ceea ce îi străbate chipul, în combinație cu felul cum mă strânge în brațe, îmi provoacă pierderea completă a simțului orientării, de parcă în clipa aceea patul nostru ar fi fost o avalanșă în adâncul căreia, cufundată și prăbușindu-mă prin forța pasiunii lui, nu mai înțelegeam ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Dar toate acestea, strânsul în brațe și expresia de pe chipul lui, durează cel mult o clipă; în momentul următor, mă extrage din avalanșa aceea și, deși rămân în poziție orizontală, acum este suspect de clar ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Și de-abi...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Lucruri care nu se schimbă niciodată

Și pe atunci, golit de frica ta, de asta ridicam mâna cerând să o cobori pe a ta. Și mâna ta cobora, muzică de lift, caldă ca o chiflă, avea vene ca muchiile cobrelor care sunt mereu tăcute, îți rodeai unghiile până se strângeau ca scoicile, și mâna ta cobora coborâșuri, ca să o urmeze pe a mea și ne înnodam prin aceste râme care sunt degetele. Bietul de tine. Înainte de asta m-ai ținut în brațe, murmurai cântece de leagăn în miezul nopții pe când ai fi avut și tu nevoie să sforăi. M-ai șters la fund de nenumărate ori, mi-ai atins cu râmele rahatul care atârna ca un balast și mi-ai uscat haine...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

Iadul

Casablanca, 1954 Filtrează zgomotul copiilor care se joacă și îi rămân câteva sunete pe zi de care se agață cu disperare. Culege puținele sunete care pătrund prin pereți. După câteva luni își cunoaște deja vecinii, cu toate că nu iese niciodată din cameră, știe că la oamenii de alături vin mereu recuperatori, nu că ar avea vreun rost, fiindcă bărbatul nu are de gând să plătească. „Chiar dacă îmi scot mai întâi toate măruntaiele și pe urmă mă omoară“, îl aude spunându-i nevesti-sii după ce pleacă recuperatorii. Când surprinde asemenea detalii are impresia că e și ea o verigă în povestea și tai...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Aya Sabi

Nec mergitur

Sufrageria era camera cel mai prost amenajată. Căminul era ponosit, masa stătea stingheră în fața ușilor glisante din sticlă, fără scaune, iar pereții zugrăviți în alb, în afara cuielor de care nu era agățat niciun tablou, erau goi. De fiecare dată când intra în sufragerie, se simțea de parcă ar fi pășit într-o sală de bal. De fapt, abia dacă apucase să stea în ea. Canapeaua pe care o luase cu ea din apartamentul din Den Bosch era pusă-n mijlocul camerei, fără perne, fără vreo cuvertură pe spătar. O cutie plină de eșarfe, cu o tavă pe ea, îi servea drept masă de salon. Când a anunțat că se va ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono

Soarele, când coboară (fragment)

I  În dimineața zilei de 11 iulie 1978, un camion încărcat cu propan lichid por nește în direcția Barcelonei. Camionul provine dintr-un sat mic din  Catalonia și la volan este un șofer cu mustață deasă pe mijlocul chipului  lucios. Acesta conduce același camion pentru aceeași companie de 20 de  ani și cunoaște rețeaua rutieră a Spaniei pe de rost. Pentru a ocoli autostră zile cu plată, alege mereu drumurile lăturalnice.   Rezervoarele de gaz nu sunt făcute să stea mult în soare. Darămite  un rezervor uriaș încărcat cu 25 de tone de propan, când de fapt doar nouă sprezece tone sunt permise. Poa...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Joost Oomen