Este vorba despre un bărbat care nu vrea să rătăcească drumul spre casă. E făcut din aluat de pâine. Bărbatul pornește la drum. La fiecare câțiva metri, bărbatul mai culege câte o firimitură din el însuși și o lasă să cadă. Mai întâi, își culege o mână. După aceea, urechile și nasul. Pe urmă își culege o gaură în burtă. În următoarea imagine, vedem prin gaura omului. În gaură se vede în depărtare o căsuță mică. În spatele geamului, o femeie în vârstă stă la masă. Femeia frământă un bulgăre de aluat. Muzică emoțio nantă sfârșit.
Este vorba despre cineva care este fericit, dar nu atât de fericit încât să fie asta ceva despre care abia așteaptă să scrie când ajunge acasă. Este vorba despre cineva care este supărat, dar nici chiar atât de supărat încât să fie asta ceva despre care să poată scrie când ajunge acasă. Este vorba despre cineva care exact în momentul în care are ceva despre care să scrie când ajunge acasă, nu mai are casă.
Este vorba despre un bărbat care nu vrea să rătăcească drumul spre casă. Li se adresează tuturor brutarilor din satul lui. Aceștia coc împreună o pâine gigantică. Bărbatul își leagă pâinea-n spate și pleacă la drum. La fiecare câțiva metri, omul culege o firimitură și o lasă să cadă. În spatele bărbatu lui, pițigoii ciugulesc firimiturile. După luni întregi de hoinărit, bărbatul se oprește pe marginea prăpastiei. Se întoarce și constată că nu e nicio potecă din firimituri. Dar că, măcar, sunt foarte mulți pițigoi. Pițigoii îl ridică pe bărbat de brațe în sus și zboară cu el înspre casă. Muzică emoționantă. Sfârșit.
Este vorba despre o mamă cu o cheie în mână de la o casă care nu mai există.
Nu goliciunea tatălui său îl neliniștește pe Arhus. Doar Tamaz umblă destul de des pe jumătate dezbrăcat prin casă, iar băiatul îi știe prea bine trupul. Umerii lui înguști. Burta lui rotundă ca o bilă și strălucitor de netedă. Buricul, o gaură de scurgere neagră în care ar putea dispărea, în care Arhus, mai ales în după-amiezile plictisitoare de duminică, stă uneori și se holbează sperând că aceasta-l va înghite și-l va duce într-o lume magică, ca fântâna Mamei Holle. Buricul ca punct de evadare. E un loc deosebit, asta știe sigur Arhus. Pentru că tot prin buric se nasc și copiii. Asta i-o spusese Bebbia cândva. De aceea are mama o biluță mică în buricul ei. Asta e lobul urechii sau unul dintre degețelele mici, sau, mă rog, poate chiar buricul unui frățior sau al unei surioare care e gata pregătită.
Arhus stă în ușa de la baia mică. Își vede tatăl stând pe genunchi, lângă cadă. Robinetul e deschis. Arhus nu poate vedea burta tatălui său pentru că acesta stă cu spatele întors la el. În fiecare lună, Medea epilează spatele soțului ei cu ceară de zahăr fierbinte și a remarcat faptul că firicelele de păr de pe spatele lui n-au mereu același model, ci cresc formând diferite modele. Le aseamănă cu graurii care roiesc în formațiuni neregulate.
Graurii formează acum un nor mare în jurul umărului stâng. În baie plu tesc vapori de apă fierbinți. Seamănă cu o ceață de dimineață, dar e deja seară. „Tati, ce faci acolo”, ar vrea Arhus să întrebe. Își simte gura uscată, chiar dacă e foarte umed aici. Își simte inima-n gât. Nu poate articula cu vintele. Îi rămân împotmolite undeva în spatele gâtlejului. Picioarele - în muiate, ca de cârpă.
În spatele căzii e toaleta, cu un gemuleț deasupra. Seara, când se spală pe dinți, băiatul se urcă adesea pe capacul de toaletă ca să se mai uite puțin afară, pe geam, la piațeta în care bărbații beau seara chatka și joacă nardi
(unii bărbați joacă jocul cu pietrele lor de la rinichi, i-a șoptit odată Bebbia conspirativ) și unde femeile curăță deja legumele pentru ziua următoare în timp ce despică-n patru cele mai noi bârfe. Dacă geamul e aburit după o baie fierbinte, Arhus desenează pe el. Uneori fără să se gândească la nimic, alteori concentrat, iar uneori se provoacă singur să deseneze o căsuță a cărui acoperiș nu are voie să fie aburit înainte ca ultimul geam să fie gata. Arhus nu-și poate aminti când a desenat ultima oară în aburi. Și nu pentru că s-ar fi simțit acum prea mare pentru asta, ci pur și simplu pentru că de ceva vreme n-au mai avut deloc apă caldă. Și dacă totuși se întâmpla uneori să aibă, atunci era de obicei doar pentru jumătate de oră, niciodată sufici ent de mult încât să se aburească gemulețul.
Era o înțelegere tacită între locuitorii din cartier. Dacă unul dintre ei ob serva că în sfârșit aveau din nou apă caldă sau electricitate, atunci copiii lor trebuiau să-și agațe de biciclete cutii de conserve și să se plimbe cu ele ca să facă o hărmălaie infernală. În curând, ceilalți copii îi urmau și, cât ai zice pește, un pluton dezordonat se plimba prin cartier. Arhus ar trebui să-și în cerce norocul. Ar trebui să fugă afară, să-și ia bicicleta, să-și lege repede câteva cutii de conservă de ea și să meargă prin cartier cu bicicleta zdrăngă nind. Ar fi noul vestitor. Toți copiii l-ar urma, iar seara l-ar lăuda toată lumea și probabil că în seara aceea ar avea voie să se culce mult mai târziu. Dar e ceva care-l oprește.
„Tati, ce faci acolo”. Spatele tatălui său îl vede bine, dar nu și capul, pentru că stă cu el pe jumătate aplecat peste marginea căzii. Arhus se sprijină de cadrul ușii. Mâinile-i sunt umede. A uitat pentru ce venise în baie. Își amin tește că era deja în pat și că de fapt, deja dormea. De ce se trezise, atunci? Oare ce-l smulsese din somn? Trebuia să facă pipi? Apasă pe abdomen dar nu simte nicio presiune pe vezică. Pereții băii sunt uzi de la aburi. Pe spatele tatălui său sclipesc graurii.
Apa fierbinte curge în continuare de la robinet. Abia acum observă Arhus lumina portocalie care năvălește înăuntru pe gemuleț. Trebuie să fie lumina de la lanterna de afară. Pesemne că pentru o clipă, aveau din nou curent. Toată scena are ceva teatral. Tamaz în genunchi în aburii cețoși, în contre-jour. Dar primul vestitor pe unde-o fi rămas? Să fi mers deja la somn toți copiii? Dar ceasul cât o fi? Oare o fi prin oraș vreun serviciu de centrală telefonică care nu doar că pornește gazul și curentul, ci și corpul lui? Arhus înțelege ce se întâmplă abia când Tamaz închide brusc robinetul. Băiatul vede cada plină cu figurinele din gips ale tatălui său. Farul, submari nul, zeppelinul, globul pământesc... Figurinele la care tatăl lui a lucrat ani întregi și pe care le păstra în vitrina din sufragerie, deasupra raftului în care mama își ține expuse cristalele Swarovski în formă de figurine Disney. Pentru o clipă, Arhus se mai gândește că tatăl său tocmai își botează figuri nele. Da, în baie plutește o atmosferă solemnă și poate că tati chiar e un preot care ține un mikveh. Poate că tati e în fiecare noapte aici iar el nu știe asta pentru că în mod normal, la ora aia Moș Ene a venit de mult pe la gene. Arhus știe cât de importante sunt figurinele acelea pentru tatăl lui, deci nu l-ar mira dacă tati și-ar face timp să le boteze și să le binecuvânteze în fiecare noapte. Baia, un loc al ritualurilor stranii, pe care el e prea mic ca să le înțe leagă în totalitate.
Arhus vede cum figurinele din gips continuă să plutească la suprafață și cum se rostogolesc neliniștite în sus și-n jos. „Bineînțeles”, se gândește Arhus. „Tati vrea să le salveze”. Baia e o arcă a lui Noah care va proteja fi gurinele de potop. Dar parcă ceva nu se leagă în povestea asta. Nu e ciudat că arca însăși e deja plină cu apă?
Tati își bagă mâinile mari în apă și adună toate figurinele. Arhus respiră ușurat. Tati va scoate figurinele înapoi, le va șterge frumos și le va pune la loc în vitrină. Dar vede atunci cum tata ia farul în mână și rupe figurina în două. Tamaz stă lângă statuete, doborât. O grămăjoară păroasă și neajuto rată pe podea, dar care are mâinile cuprinse de o fixație spasmodică. Și cele lalte statuete vor avea aceeași soartă. Bărbatul le rupe una câte una. Bucățelele sparte plutesc de jur împrejur în apa din cadă a cărei culoare se face din ce în ce mai tulbure până când devine o substanță lăptoasă. După care adună bucățelele și le strânge în mâini până face un bulgăre mare, alb. - Tati! strigă acum Arhus tare și răspicat.
Tamaz își întoarce capul, dar nu speriat. Poate că simțise prezența fiului său. Arhus vede lacrimile din ochii tatălui său. Își privește fiul o clipă, după care își continuă micul iconoclasm. Arhus nu știe ce să facă. Nu știe dacă ar trebui să treacă pragul de la baie și să tragă cu brutalitate de umerii tatălui său ca să-l oprească. Poate că încă mai poate salva câteva statuete, poate că încă le mai poate scoate din apă. Sau poate că n-ar trebui să-l oprească pe tati ci să dea fuga în camera lui, să-și ia Mickey Mouse-ul lui din gips de pe scrin și să-l arunce în apa din cadă? I-a stat inima-n loc. Dacă taică-su îi luase deja toate figurinele cu Mickey Mouse din cameră? Poate că de asta se trezise adineauri. Pentru că tati fusese la el în camera.
Arhus vrea să fugă în camera lui, dar simte că ar fi o trădare. Trebuie să rămână aici, să fie martor la ceea ce face tati. Face un pas înspre tatăl lui. Își suflecă mâinile de la cămășuța de pijama, se așază drept, pe genunchi, după care se apleacă și el peste marginea căzii și, cu mânuțele durdulii de copil, își ajută tatăl să spargă figurinele din gips care se fărâmițau încet în apa fier binte.
Tac amândoi iar Arhus încă nu știe care e scopul, dar simte că e important. Poate că puțin câte puțin apa va deveni un terci gros și alb. O cadă plină cu gips ud, lichid. După care i-ar arunca o privire conspirativă tatălui său. Și va ști ce se așteaptă de la el. Va sta în picioare și va ridica un picior peste marginea căzii. Va simți gipsul încântător de moale și cald. Își va pune și al doilea picior lângă celălalt și se va așeza într-un final pe vine în cadă. Între timp, Tamaz va merge să o aducă pe Medea. Ea va veni să stea aici, în baie. Ochii ei vor fi încă adormiți. Ea își va da jos cămașa de noapte și poate că biluța din burtă i se va vedea mai micșorată ca niciodată. Sau, din contra, poate că nu. Va veni și ea să se așeze în cadă. Își va desface picioarele și se va strecura lângă fiul ei. Cel din urmă care se va alătura, va fi Tamaz. El se va așeza în spatele soției sale. Cada nu e mare, dar dacă se îmbrățișează strâns, încap cu toții la fix, cu Arhus în față. Gipsul va ajunge până la marginile căzii. Le va intra în urechi, în nări, în ochi și în burice. Și vor rămâne așezați așa. În gipsul acela cald, plăcut. Vor sta așezați până când gipsul se va fi întă rit. Tot noapte va fi, dar toate vor fi devenit mai albe și mai luminoase. Totul va fi devenit mai luminos, chiar și dacă lumina portocalie a lanternei se va fi stins din nou. Totul va fi devenit mai luminos, chiar și dacă nici măcar în cea mai mare depărtare nu vor mai auzi niciun vestitor zdrăngă nind și vor fi rămas singuri într-un nimic silențios. Ei nu știu cine-și va scrie numele pe gipsul lor, dar asta n-are nicio importanță. Gipsați în întregime, vor fi bine înarmați. Și nu e nevoie să o și rostească, pentru că toți trei știu deja asta: nimic nu se va mai rupe vreodată din ei.
