„Descrie-mi drumul pe care-l făceai de la ușa casei părintești până la patul în care dormeai când erai copil.” Asta e întrebarea pe care le-am pus-o oamenilor care dintr-un motiv sau altul și-au pierdut casa părintească. M-am inspirat din cinci povești deosebite ale unor oameni pe care i-am modelat în personaje. Am creat un spațiu mental în care cele cinci personaje hoinăresc și, visând, se întorc din nou acasă.

Vis Marleen
Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o femeie în a cărei casă s-a produs un incendiu din cauza căruia totul s-a acoperit de un strat de funingine. Mi-a spus că înainte cu o săptămână de incendiul fatal, oglinda din hol s-a crăpat deodată.

Vis Tamta
Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o evreică tânără care în anul 1993, în timpul războiului civil din Georgia, a trebuit să-și părăsească casa. Douăzeci și trei de ani mai târziu, s-a întors înapoi. Casa fusese vândută și nu a mai putut intra în ea. 

Vis Corre
Visul acesta se bazează pe discuția avută cu o femeie care a trebuit să vândă casa părinților ei vârstnici, așa încât nu a putut îndeplini ultima dorință a mamei sale, aceea de a-i împrăștia cenușa sub salcia pletoasă din curte.

Vis Yorick
Visul acesta se bazează pe discuția avută cu un tânăr care acum câțiva ani și-a găsit mama moartă în cadă după o intoxicație cu monoxid de carbon. Mi-a spus că avantajul de a-ți pierde mama este că nu o mai poți pierde din nou. 

Vis Pieter
Visul acesta se bazează pe discuția avută cu un băiat ai cărui părinți s-au despărțit. Băiatul s-a reîntors în casa părintească abia după moartea tatălui. A văzut că tatăl extinsese până la extrem colecția de brelocuri de chei pe care o începuseră împreună.

Marleen
Deschid ușa. În fața mea văd un hol înnegrit de funingine. A fost incendiu aici. Pe hol e un cuier. Înnegrit de funingine. De el atârnă câteva dâre de stofă înnegrită care se mișcă încetișor, deși nu simt niciun curent. Sub cuier sunt două perechi de încălțări cu talpă de cauciuc topită și se lipesc de podea. 
Pe peretele din stânga mea este o oglindă. Și ea, complet acoperită de funingine. Șterg o porțiune cu mâneca. În oglindă, mă privesc pe mine. Deodată văd în oglinda aceea că în spatele meu mai e cineva. O femeie, cu dâre de funingine pe față. Nici nu apuc să mă-ntorc și femeia mă ia de mână și mă conduce prin hol. Mă ia cu ea sus, pe scări. Nu-mi mai dă drumul la mână.

1 
O urmez până într-un dormitor. Totul e acoperit de funingine. Biblioteca, patul, așternuturile. Femeia pare palidă în contrast cu ele. Se bagă-n pat. Îi văd buzele mișcându-se. Mă apropii cu urechea de gura ei ca să pot înțelege ce zice. Femeia șoptește. E nevoie de atât de multe vise ca să te poți întoarce acasă.

Tamta
Deschid ușa. Holul dinaintea mea e îngust și întunecos, tavanul e remarcabil de jos. Miroase a pâine proaspăt scoasă din cuptor aici. Pe jos sunt dale de un albastru închis. Pe unele dale, într-un mozaic din pietricele de un roșu bordeaux, e desenată câte o stea evreiască. Mă plimb prin holul întunecat.
Pe una dintre dalele cu stea evreiască stă o fetiță. Fetița se apleacă și culege ceva de pe jos. Vin mai aproape de ea și văd că foarte lent duce o firimitură de pâine la gură. Apoi îngenunchează pe o altă dală cu stea evreiască. Și de acolo culege o firimitură. O duce la gură. Fetița sare așa de la stea la stea. 

1 
Cu cât merg mai departe, cu atât mai multe firimituri de pâine văd pe jos. Fetița le culege pe toate și le îndeasă-n gură. Cu cât mergem mai departe, cu-atât firimiturile se fac mai mari. În cele din urmă nici nu le mai poți numi firimituri. Niște grăunțe colosale sunt astea. Ba mai mult: niște bucăți de pâine. 

2
Fetița respiră greu și pășește din ce în ce mai anevoios. Cu cât mergem mai departe, cu atât fetița începe să se umfle. Se face așa rotundă și plină iar contururile îi sunt șterse încetul cu încetul. Până când în cele din urmă se face cât o sferă mare. O sferă mare, fără față. Îmi dau seama că e în viață pentru că pulsează încetișor, ca o inimă.  

4 
O rostogolesc cu grijă înainte, prin holurile întunecoase și înguste, cu tavanele joase. Tot ce e pe jos se lipește de ea. Firimituri de pâine, crenguțe, steluțe sclipicioase. O rostogolesc până-n dormitorul ei. Camera miroase a drojdie. Mă las pe genunchi, o ridic cu grijă și o pun în pat.

5 
Mă așez pe marginea patului. Mă uit la tavan și văd pete mari de igrasie. Petele seamănă cu niște litere. Literele formează împreună o propoziție. E nevoie de multe vise ca să te poți întoarce acasă.

Corre 
Deschid ușa. Ajung într-un hol monumental de lat, ai cărui pereți sunt îmbrăcați în marmură. Holul se scaldă în lumină. Când ochii mi se obișnuiesc cu lumina, zăresc o femeie care își ține mâinile întinse în față. Șovăind, pășește mai departe. Cred că e somnambulă, nu îndrăznesc să o trezesc.

3 
Mă uit peste umărul ei. Aerul dintre mâinile ei întinse vibrează. Apoi îmi dau seama că aerul acela vibrant se colorează gri închis între mâinile ei. În timp ce pășește lent cu pași mici, femeia își rotește mâinile în jurul aerului gri. Ca o olăriță. Aerul gri se face tot mai gros. Până când între mâinile ei ia ființă o urnă.

2 
Urcăm scările împreună. Cu fiecare pas pe care-l facem scara pare să devină mai înaltă. Drumul pare să dureze zile întregi. Pășesc cu grijă în urma ei. Pregătită s-o prind pe ea și urna din mâinile ei în caz că va cădea. După un lung pelerinaj, ajungem într-o cameră de copii. În colțul camerei se află un pat pentru copii. 
În mijlocul camerei, între îmbinările gresiei, crește o plantă. Ne așezăm pe pat și privim cum planta crește văzând cu ochii. Rădăcinile crapă podeaua camerei. Planta crește prin acoperiș și continuă să crească până când devine o salcie pletoasă mare.
-  Copacul acela, șoptește ea încet. Sub copacul acela stătea mama mereu. Vara, stătea la umbră. 
Înclină urna și, cu mare grijă, o împrăștie pe mama ei. După care se pune-n pat, cu genunchii ridicați. Și cu degetul mare în gură. Coroana copacului e plină de păsări, care ciripesc în cor. E nevoie de multe vise ca să te poți întoarce acasă. 

Yorick 
Deschid ușa. Dau într-un hol complet inundat. Apa îmi ajunge până la glezne și încălțările îmi pleoscăie. În hol aud și un vaiet. Mă răsucesc și văd un băiat. Băiatul târâie după el corpul unei femei. O ține de subțiori și o trage cu toată puterea. Vaietul îi e foarte profund. Îi sar băiatului în ajutor. Corpul ud al femeii e greu, abia reușim să o ridicăm pe scări.    
În capul scărilor o punem pe femeie jos, încetișor. Chipul îi e învinețit și umflat, dar îi pot vedea trăsăturile feței cu claritate. Băiatul îi seamănă leit. Femeia deschide ochii, dar nu văd decât albul ochilor. Se ridică lent și începe să umble. Noi o urmăm. Vinețiul de pe obraji i se retrage.

3 
Ajungem într-un dormitor. Lângă geam e un pat. Femeia se bagă în pat. De tavan sunt agățate diferite detectoare de fum. Apoi observ că de fapt sunt niște boxe micuțe. Din boxe se aude un vaiet adânc. Vaietul se preface într-un anunț, precedat de „atenție, atenție”. E nevoie de multe vise ca să te poți întoarce acasă.

Pieter 
Deschid ușa. În fața mea văd un hol lung. Lângă perete e un bărbat. Bărbatul e plin de brelocuri. Pare un soldat care stă de pază cu o cămașă din zale de brelocuri. Brelocurile zdrăngănesc. Îl urmez șovăind.
Bărbatul se întoarce brusc spre mine și mă întreabă dacă n-am cumva o cheie. N-am nicio cheie. Mă uit la colecția lui și văd că de unul dintre brelocuri atârnă o sticluță minusculă de whisky. Bărbatul deschide sticluța și lasă să-i curgă o picătură pe vârful arătătorului. În picătură văd o fată. Picătura se umflă până se face cât o bulă mare. Bărbatul pune bula jos iar fata se îndepărtează rostogolindu-se.  

4 
Pereții din casă sunt plini cu brelocuri ordonate frumos pe categorii. Ne plimbăm pe lângă un șir de brelocuri cu sticluțe mici de băutură. Pe perete e și un șir de brelocuri erotice cu ilustrații retro ale modelelor pin-up. Ajungem într-un dormitor. Brelocurile răsună în lumina soarelui care invadează toată camera. Camera seamănă cu un templu.

5 
În mijlocul templului e un preot care cu mare dificultate se culcă în patul de o persoană. Eu mă așez pe margine. Privirea îmi cade atunci pe un breloc de care se bălăngănește un băiat care e plin de brelocuri mai mici de care se bălăngănesc niște băieței cu brelocuri de care se bălăngănesc băieței. Soarele dogorește în cameră și undeva la mare depărtare țipă un băiețel care se bălăngănește. E nevoie de multe vise ca să te poți întoarce acasă.
****
A 
Omul izbucnește în plâns. Lacrimile îi șiroiesc pe obraji. Pe una din lacrimi o prinde cu arătătorul. În picătură văd o fată. Picătura se umflă până se face cât o bulă mare, care se clatină. Bărbatul pune balonul jos cu grijă, iar fata se îndepărtează rostogolindu-se.

B 
Înțep bula. Se sparge și fata iese din ea. Abia atunci văd că fata e făcută din firimituri de pâine. Cu fiecare pas pe care-l face, o firimitură din ea cade pe jos. Mai întâi, îi cade urechiușa dreaptă. Apoi, mâna stângă. După aceea îi cade o grămăjoară de firimituri din burtă. Prin gaura din burtă văd în depărtare o casă de vară la munte. Astfel, fata ajunge să fie ciuruită peste tot. 

C 
Își ține brațele întinse. Între mâini ține o urnă. Își rotește mâinile în jurul urnei. Ca o olăriță. Mă uit peste umărul ei. Văd cum contururile urnei se estompează încet-încet și cum până la urmă urna nu mai e decât niște aer de un gri închis, care-i vibrează între mâini.

D 
Mă întreb încotro se duce. Pare grăbită. Pusă pe fugă. Trecem pe lângă un geam. Prin geam văd cum trec tancuri. În următorul geam cade un copac și se ridică rotocoale de fum. Într-un alt geam următor, văd un grup de oameni care stau la coadă la o brutărie, cu cartele de rație. Oamenii se uită-n sus la cerul încărcat de fum de la praful de pușcă, cu gurile căscate ca niște păsări flămânde.