Am întâlnit de curînd la un grătar pe cineva care tocmai născuse. Grătarul  a fost prima ei ieșire. A recunoscut, cu bebelușul în brațe, că devenise atât  de dependentă. A făcut o față dezamăgită în timp ce a rostit cuvântul și a  spus-o ca și când și-ar fi recunoscut o greșeală.  
Părea să considere dependența o formă de eșec. 
La fel ca noi toți, cred. 
Dependența e de obicei asociată cu ceva vulnerabil și neatrăgător,  urât aproape. Prin independență înțelegem tocmai ceva puternic, ceva  atrăgător, un obiectiv. Un cal sălbatic alergând pe plajă. Dependența mă  duce cu gândul la Trainspotting, deci la dependența de droguri și la pro bleme psihiatrice. 
Dar din dorința de a fi independenți, deci puternici, frumoși, buni  și atrăgători, celălalt adevăr legat de cum suntem noi, și anume, depen denți, pare a fi trecut sub tăcere. Iar acea tăcere insesizabilă e dificil de scos  la suprafață, dificil de reprezentat pentru că nu prea există cuvinte pentru a  o exprima. 
Cuvintele de care ai nevoie pentru a spune ceva despre tăcerea  aceasta, cuvântul solidaritate de exemplu, sunt de obicei tipărite în Comic  Sans sau într-un alt tip de font spiritual, intelectual, ceea ce le face inofen sive și indescifrabile. Cuvintele în astfel de fonturi sunt citite din ce în ce  mai repede, ca regulamentul unui club. Al unui club la care, pe deasupra,  majoritatea oamenilor nici măcar n-ar vrea să fie membri.  
Dar dacă ai vrea să dai dovadă de dependență, de pildă pentru că  iluzia independenței justifică tot soiul de decizii politice (în Paris,  Copenhaga sau Qatar), asta ne-ar încurca. Pentru că avem tendința să  uităm și să punem pe seama unor reușite personale tot ceea ce ne face de pendenți unii de alții, cum ar fi ideile care ne vin (nu pe care le avem), tot  ceea ce am învățat și tot ceea ce acum putem face. Poate pentru că obiecti vul e independența și pentru că ne împachetăm toate experiențele și reali zările în merite personale. Inclusiv pentru noi înșine. În așa fel încât măcar  la grătare să putem vorbi despre cât de independenți suntem noi. 
E totuși de o importanță vitală ca dependența să primească conotații mai  complexe. Există nespus de multe relații de dependență vizibile sau invizi bile și îmi închipui că dacă am reuși să vedem fie și doar o brumă din ele, ar  deveni atât de limpede care ne este responsabilitatea față de toți cei pe care  îi întâlnim zilnic (și de care uităm apoi), față de orice pasăre, orice dală de  beton, orice apus de soare. 
Căutând exemple de relații de dependență, m-am gândit inițial la un  poster pe care-l aveam mai demult, în care vedeai viermii mâncând pământ  și păsările mâncând viermi, păsările răpitoare mâncând păsări mai mici, hi enele mâncând păsări răpitoare și așa mai departe.  

Asta se vedea dintr-o singură ilustrație cu săgețele. Dar eu nu asta  căutam. În orice caz, nu doar asta. Pentru că sunt de părere că dependența  nu ține doar de piramida trofică ci și de altceva. Ține de faptul că eu nu  sunt eu, ci și alte mii de oameni. De faptul că eu sunt de fapt mai mare și  mai înaltă decât mine.  
Problema nu este dacă dependența e de dorit, problema e că lucru rile chiar așa stau dar că nu avem cuvintele și ideile necesare pentru a ex prima asta.  
Și totuși e atât de important. Faptul că dependența, pe lângă depen dența de droguri, ne mai duce cu gândul și la o maimuță care purică altă  maimuță într-un loc în care nu ajunge singură. 
Acum toată lumea urmează să să fie vindecată de dependență cu aju torul unui psiholog sau într-o clinică de dezintoxicare. Pentru că depen dent fiind nu poți funcționa în societate. Dar despre opusul dependenței  nu vorbește nimeni. Despre faptul că și excesul de independență face la fel  de imposibilă funcționarea ta în societate. 
Odată, cei de la Direcția pentru ocrotirea naturii au venit să țină un discurs  despre natură la mine la clasă. După discursul inspirațional am înființat cu  toată grupa un club de natură, dar nu făceam altceva decât să strângem de șeuri. Iar când într-o zi, cu pungile pline de deșeuri, am văzut o femeie răs turnând pe stradă un sac de gunoi gigantic, am rămas cu gura căscată. 
Cineva a strigat că suntem de la clubul de natură. Ea s-a uitat atunci  spre noi și a plecat mai departe fără să spună ceva.  
Clubul de natură s-a desființat după aceea. Probabil că nu am avut  atunci cuvinte pentru sentimentul care mai apoi avea să ne cuprindă mult  mai des, și anume că trăim cu toții în microcosmosuri vidate separat, în  care niciun semnal de fum n-ar putea ajunge la ea. Femeia va continua să  arunce deșeuri iar noi vom continua să le strângem, dar tot ea va câștiga, pentru că are mai multe deșeuri.  
Clubul de natură s-a destrămat. 
Acest procedeu în care acțiunile sau gândurile mele sunt parate de  către cineva care-mi propune o lume mai mare, mai verosimilă, în care eu  nu exist, nu contez, o lume care funcționează independent de gândurile și  acțiunile mele, acest procedeu care mă face să mă opresc din gândit și acțio nat, s-a repetat de nenumărate ori de-a lungul vieții mele. Cu toate astea  cred că întreaga grupă a făcut o eroare de gândire desființând clubul de  natură după ce femeia și-a trântit gunoiul pe stradă. 
Avem tendința ca în gândurile și acțiunile noastre să facem o distincție  între acțiuni mari și mici, între o lume mare și una mică. O distincție care se asigură că dacă cineva renunță la copilul înfiat prin Foster Parents e  pentru că țara lui de baștină e prea coruptă ca să aibă un viitor în ea. Iar eu  nu știu dacă e în regulă să se facă această diferențiere. Nu pentru că diferen țierea n-ar exista, ci pentru că pomenirea ei constantă nu face decât să o  confirme și să o amplifice. În plus, de cele mai multe ori conștientizarea  acestei lumi mari nu duce la modestie, ci la o împietrire persistentă. 
Și uite-așa s-a organizat nu demult în Amsterdam o seară în care re fugiații puteau merge la masă la localnici. Meet and eat s-a numit inițiativa.  La radio au intervievat un „model de solicitant de azil”, căruia i s-a cerut  părerea.  
- Tu chiar crezi în genul acesta de inițiative? a întrebat reportera. A urmat o tăcere. Am închis radioul când reportera și-a repetat în trebarea. Am rămas uitându-mă la radio enervată. 
Pe moment, nu înțelesesem de ce întrebarea mă enervase.  Poate pentru că reportera insinuase că lumea chiar trebuia să creadă  în genul acesta de inițiative chiar înainte ca ele să fie implementate. Ba  chiar, într-un fel sau altul, refugiatul mai trebuia să și dovedească faptul că  inițiativa avea să schimbe lumea. Asta se simțea din tonul ei relaxat. Iar prin lume, pesemne că reportera nu s-a referit la această iniția tivă. Prin lume probabil că s-a referit la inegalitate, nedreptate, goana după  bani și corupție. (Rămâne ciudat cum prin „lumea adevărată” ne referim  mereu la o lume de rahat. Doar răul pare a fi demn de încredere.) 
E ciudat: când un prieten mă sună să mă întrebe dacă am chef să mergem la  plajă, nu-l întreb:  
- Tu chiar crezi în genul acesta de inițiative? 
Nu-l întreb pentru că e limpede că nu trebuie să cred câtuși de puțin  în astfel de inițiative. Momentul respectiv există pentru el însuși și nimic  altceva. Însă, o masă cu niște refugiați nu poate exista pentru ea însăși.  Această masă trebuia să furnizeze un soi de dovadă. Această masă trebuia să  concureze cu ceva în fața căruia întotdeauna va ieși în pierdere.  
Ce dumnezeu ar fi trebuit să spună omul acela? 
În niște vremuri în care să crezi doar așa, în ceva, oricum nu dă prea bine, în  niște vremuri în care să fii religios înseamnă să crezi într-o serie de lucruri  improbabile cum ar fi faptul că Marea Roșie ar fi fost despărțită vreodată,  ce însemnătate poate avea atunci întrebarea dacă crezi într-o inițiativă? Iar noi? Noi ce-ar trebui să spunem? 
Ce-ar trebui să spunem noi despre faptul că cineva pune ceva pe roate și că  la nici un minut mai târziu treaba e redusă la o categorie de inițiative. La  „acest gen” de inițiative. Se întâmplă pe neobservate, probabil că și pentru reporteră la fel, dar este departe de a fi ceva inofensiv. Fără ca ea să-și dea  seama, constituie un act politic. Prin categorisire se sugerează că există de  mult, că a existat dintotdeauna și că funcționează deci independent de  lume, că inițiativa nu poate ieși dintre cei patru pereți ai săi și că lumea zău  că-și urmează cursul la fel de coruptă. Reportera sugerează independență. 
Cred că de asta am rămas uitându-mă la radio așa enervată.  Pentru că tocmai asta chiar n-ai de unde să știi. N-ai de unde să știi  dacă va rămâne între patru pereți. N-ai de unde să știi ce se întâmplă după o  masă pe care o organizezi, după o observație pe care o faci, o observație pe  care o primești, ceea ce miroși, cum arăți, și după toate acele lucruri pe care  nu știm că le mișcăm și care nu știm că ne mișcă.  
Dar de încercat, încercăm să aflăm.  
Toată ziua încercăm să descoperim unde am dat chix, de ce mereu ne îndră gostim de indivizi labili, de ce votăm cu partidele de stânga. Poți, într-ade văr, să te gândești la un motiv, dar n-ai de unde să știi.  
Dar poate că reportera are dreptate. Inițiativa asta chiar făcea parte din tr-un gen de inițiative. Care există demult. Și care nu contează. Dar eu mă  întreb ce gen de inițiativă mai exact. Genul la care oamenii mănâncă împre ună, stau așezați față în față și se privesc în ochi? 
Azilantul a trebuit să răspundă en plein publique dacă el crede că  genul acesta de inițiativă are rost. Bineînțeles că nu are. Dacă asta întrebi.  Până la urmă, toate semnele de întrebare duc la sensul vieții.  Mi s-a părut deodată atât de inimaginabil de arogant să întrebi pe  cineva: are rost ca cineva să se înscrie într-o astfel de inițiativă? Ce rost are să-și facă cineva un cont pe ”vreausăfaccevapentruunre fugiat.nl” și să-și aleagă parola „iubescperichard” din obișnuință. Ea bifează  că va găti vegetarian. Primește un mail în care scrie că vor veni șase oameni,  o familie, și că nu e nevoie să gătească vegetarian. Aprobă din cap. Sigur oa menii aceia n-ar refuza un mușchiuleț de vită, se gândește.  Se apucă de căutat rețete. Două zile merge la cumpărături, încă două  zile gătește. Refugiații sună la ușă exact la timp. Aparent stăteau de un sfert  de oră în fața ușii, dar au mai așteptat înainte să sune. 
- It smells good, spune tatăl familiei.  
N-a plâns nimeni în seara aia.  
El se gândea la înmormântarea tatălui său. Cum niciodată nu l-a în țeles cu adevărat pe tatăl său până când nu i-a întâlnit la înmormântare toți  prietenii și colegii de facultate și a vorbit cu ei până târziu în noapte. Ca și  cum n-ar fi putut să-și cunoască tatăl cu adevărat decât atunci când toți cei  care îl cunoscuseră și îl atinseseră au fost împreună. Ca și când tatăl său ar fi  fost o părticică mică din el însuși, care acum era din nou completă. Nu știa de ce se gândise la înmormântare. Poate pentru că acum era la fel de fericit  ca atunci. Poate pentru că nu știa dacă în momentul în care va fi afară, îi va  fi dor de el însuși. La fel ca după înmormântarea tatălui său. Ceva ce nu  putea lămuri. Faptul că nu de tatăl lui îi era dor, ci de el însuși. 
Reportera l-a întrebat pe azilant dacă are rost să ne privim în ochi.  Poate că ar fi trebuit atunci să-i întoarcă el întrebarea. Poate că ar fi trebuit  să o întrebe:  
- Tu chiar crezi în genul acesta de inițiative? Vreau să zic, tu crezi în  interviul acesta? 
Reportera ar fi avut probabil o replică promptă și i-ar fi răspuns pro babil ce mi-a spus și mie o reporteră dată, înainte de a-mi lua un interviu:  - Nu-ți face griji. Să vorbești nu-nseamnă nimic altceva decât să po luezi aerul. 
Voia, desigur, să mă liniștească. Voia să spună că acest interviu, că  niciun interviu nu e altceva decât niște vorbe în vânt. Adică nu contează ce  urma să spun. Și chipurile asta ar fi trebuit să mă liniștească.  
Abia după ce a citit o Declarație de dependență din care reieșea clar  că din cauza întrebării ei cineva s-a uitat enervat la radio, după ce s-a gândit  ore, zile, luni la ce anume însemna acea întrebare, abia atunci și-a dat seama  că n-avusese dreptate.  
Măcar parțial. Măcar suficient cât să taci.  
Suficient cât să te facă să reflectezi. Să te gândești că într-adevăr, să  vorbești nu-nseamnă nimic altceva decât să poluezi aerul, dar și că noi în  aer ne mișcăm cu toții. Că uneori, aerul acela se mișcă atât de mult încât  distruge lucruri și că alteori, atunci când suntem pe mare, se domolește atât  de mult încât ne putem vedea pe noi înșine în suprafața lină a apei. După care începem să plângem pentru că ni se face dor de ceva. După care ne  apucă mâncărimile și cineva ne scarpină pe spate într-un loc în care singuri  nu am putea ajunge.