Extras din: Întreabă fulgerul, Editura Polis, 2015

N-a fost intenția mea să scot o nouă modă. Dar s-a întâmplat pur și simplu. Am povestit la școală despre accident și așa a pornit toată chestia.  Așa eram de sătul de examene încât mereu mă trezeam prea târziu, deși îmi  propuneam mereu să mai răsfoiesc o dată cu atenție tot ce încă n-apucasem  să învăț. După bipuitul exasperant de la alarma mamei care mergea la servi ciu mult mai devreme, mă lua iar somnul mereu și adormeam adânc. Atât  de adânc încât abia mai auzeam deșteptătorul meu. Tata venea atunci exact  la timp să mă scoată din culcuș. Dar în lunea cu acidentul nu s-a întâmplat  asta. Puteam să ne socotim norocoși pentru vecinii ăia de căcat care se  certau în cele mai ciudate momente. Le-am bătut în perete să le mulțumesc  pentru strigătele încântătoare. 
Nu mult după aceea am bătut de trei ori în ușa de la dormitorul lui  tata. 
- Opt fără un sfert! 
Sub așternuturi, corpul a început să i se pună-n mișcare. Am mers  roată pe lângă pat până la noptiera lui. Pe noptieră era o cutiuță cu pastile,  somnifere de care lua și mama. Tata era ascuns în așternuturi din cap  până-n picioare. 
- Nu trebuie să mergi la muncă? 
Și-a tras cu o mână moleșită cearșaful de pe cap. Ochii îi erau mici.  Și-a luat ochelarii de pe dulăpior. 
- E opt fără un sfert, am zis eu. 
- Sunt treaz deja, a bombănit tata cu cea mai simpatică dispoziție  de dimineață. 
În baie, se holba la imaginea lui din oglindă, cu o mănușă de baie  udă, pregătită. Când m-a observat, a aruncat-o în chiuvetă și a ieșit din baie  fără să mă privească. Pe obraji avea fire de barbă proaspăt crescute. 
În timp ce visa cai verzi pe pereți la masa din bucătărie, eu mă gră beam să-mi iau geaca pe mine.  
- Nu vii cu mine? am întrebat. 
- Încep programul mai târziu. S-a scărpinat în bărbie.  
- Îți lași barbă? 
- Poate.  
- Șeful tău ce părere are despre asta? 
A ridicat din umeri.  
- Sunt obosit, hai că vorbim diseară.  
Băieții care-și făceau veacul la locul de joacă au râs când le-am alergat  prin față. Unul dintre ei a claxonat. Uram scuterele, cu-atât mai mult cu  cât noaptea, când făceau întreceri pe stradă, mă trezeau din somn cu hârâi tul lor asurzitor. Și, pe deasupra, îți mai împroașcă și un miros din acela puturos în față când trec pe lângă tine. Fără să mă fi gândit prea mult, le-am  arătat degetul mijlociu. Oare ce mă apucase? Trebuie că pentru un  moment lamentabil de scurt crezusem că le-arăt eu că aveam ac de cojocul  lor, că și eram la fel de neînvins ca și David.  
Doar că Goliatul ăsta avea un scuter pe care l-a pornit dându-i un  picior cu cizmele lui de luptă. Fugeam ca să scap cu viață. Puteam deja să  mi-l imaginez mergând în fiecare seară în cluburi rău famate ca să stâlcească  în bătaie alte brute. Sau poate chiar aparținea de banda care vandaliza ceai nării și băga bătrâni musulmani bărboși în spital. 
Când am auzit scuterul apropiindu-se, am iuțit pasul mai ceva ca un  sportiv de performanță atunci când zărește linia de sosire, în cazul meu  colțul străzii. Dacă aș fi reușit să ajung acolo, Goliat ar fi fost nevoit să frâ neze și poate că aș fi scăpat de el.  
Bineînțeles că n-am anticipat faptul că cineva ar urma să dea colțul  chiar în acel moment. Cu atât mai puțin cineva într-un cărucior cu rotile  electric. Ciocnirea nu a fost nicidecum una drăgăstoasă ca cele de la înce putul filmelor romantice. Dar pot spune cu oarecare mândrie că m-am sa crificat pe mine însumi. Din reflex, m-am gândit în primul rând la  bunăstarea bărbatului infirm și abia după aceea la mine. Am sărit exact la  timp ca să nu mă izbesc cu toată greutatea de cărucior și să-l răstorn cu  bărbat cu tot. O pisică ar fi aterizat frumos, în picioare, după o asemenea  manevră, dar mie din păcate mi-a rămas piciorul agățat de unul din brațele  căruciorului, din cauza căruia m-am izbit de asfalt. Abia am apucat să-mi  pun la timp mâinile la față pentru a preveni niște daune pe viață. 
Credeam că voi muri. Am simțit niște dureri atât de cumplite, încât  nu mai aveam pic de vlagă să mă adun de pe jos. Mi s-a părut o idee bună să  rămân puțin întins acolo, până ar fi venit ambulanța. Poate că nici măcar  nu se dormea așa rău pe pământ.  
Scuterul s-a oprit la o distanță nu prea mare de mine. Asta mi-a dat  puteri de viață reînnoite. Am sărit în picioare și am vrut să fug din nou de  el, dar picioarele mele instabile n-au vrut să mă asculte.  
Nu mă așteptam ca bărbatul din cărucior să se ridice dintr-o dată în  picioare ca să mă ajute, dar, totuși, m-aș fi așteptat măcar la puțină compa siune. Datorită mie încă mai avea căruciorul întreg și nu s-a ales decât cu o  sperietură. Ba chiar ar fi trebuit să-mi fie extrem de recunoscător. Cu toate  astea, individul a început să înjure pe loc într-un accent ce inițial părea a fi  norvegian sau finlandez, dar care-n cele din urmă s-a dovedit a fi neerlan dez.  
- Morții și grijania mă-tii! Pulă râioasă ce ești! 
Contrar tuturor așteptărilor mele, Goliat mi-a luat apărarea. A luat  mai întâi de sub scaunul scuterului o sticlă de apă pe care mi-a întins-o mie,  după care s-a proptit în fața scaunului cu rotile.

- Calmează-te, a spus el. 

Tipul din scaunul cu rotile a fost teribil de impresionat de băiatul  ras în cap, în jacheta lui din piele de un roșu închis, blugii negri și cizmele  de luptă. Bărbatul s-a oprit dintr-o dată din vorbit, și-a apucat ghidonul și  și-a dat căruciorul la o parte. Deși încă înjurând, a dispărut din câmpul  vizual.  
- Ești bine? a întrebat băiatul. 
Pielea de pe brațe îmi era complet sfâșiată și era plină de mizerie și  pietricele. Mi-am simțit și buza umflându-se colosal de tare.  Am dat din cap că da și l-am privit cu ochi mari. Oamenii chiar pot  să te uimească uneori. Cine-ar fi crezut că tipul ăsta era de fapt drăguț?  Cine-ar fi crezut că beteagul ăla în scaun cu rotile m-ar înjura de morți?  Credeam că toți oamenii în scaun cu rotile sunt prietenoși. Sau că, în orice  caz, ți-ar arăta recunoștință dacă i-ai feri de o dramă. 
Când am ajuns la școală, femeia de la secretariat m-a luat imediat cu  ea la infirmierie, unde mi-a dezinfectat rănile și m-a umplut de plasturi.  După aceea m-a trimis în sala de clasă, unde douăzeci și cinci de nătăfleți își  debitau pe hârtie cunoștințele stocate, contra cronometru. Eli a fost  primul care și-a ridicat privirea. Tipul ăsta era mega-inteligent. Nu trebuia  să învețe mult niciodată, întotdeauna știa imediat răspunsul la o problemă  și de cele mai multe ori se uita dezaprobator în jur în timp ce pe ceilalți îi  treceau toate nădușelile în timpul vreunui extemporal arhidificil. Nici eu  nu trebuia să învăț prea mult ca să obțin note bune, dar eram mai puțin  setat pe recunoaștere ca Eli. El nu se putea abține niciodată să nu-și etaleze  inteligența. 
- Ce s-a întâmplat? m-a întrebat.  
- Eli, a strigat profesoara de la catedră, arătând înspre banca în care  trebuia să mă așez.  
Aparent, era la fel de empatică ca bărbatul din cărucior.  
În timpul pauzei, toată clasa s-a strâns în jurul meu. Atâtea priviri  avide de senzație nu mai fuseseră niciodată îndreptate înspre mine. Trebuia  să scornesc o poveste tare. Așa că le-am povestit adevărul și numai adevărul.  Că un cărucior dăduse peste mine, după care pur și simplu s-a cărat de  acolo.  
Bietul Mickey a venit cu ideea să rupem toate stelele de pe capotele  Mercedesurilor.  
- Chestia aia e fumată de mult, a reacționat cineva imediat.  - Trebuie să fie o chestie care-i afectează doar pe șoferii vinovați, am  spus eu cu un simț al dreptății foarte pronunțat. 
După care, cuiva i-a venit ideea să ne facem niște mărci distinctive  proprii pe care să le punem pe mașinile cocalarilor. Ceva prin care toată lumea să știe că proprietarul e un jegos, să-i poți zgâria fără ezitare vopseaua  cu cheile. 
- Ceva care nu se curăță ușor și care se găsește oriunde, am zis eu. - Tipp-Ex! a zis cineva. 
- Da! Am strigat eu. Cruci albe, ca în plăgile din Egipt. 
Întotdeauna mi-a plăcut să arăt că am citit Biblia, cu atât mai mult  când era Eli prin preajmă.  
- Alea erau cruci roșii din sângele mieilor, a zis Eli, pentru casele  celor nevinovați. 
- Tocmai de-aia ar fi albe crucile, am zis eu pe un ton la fel de  pedant, pentru cei vinovați.  
De fapt și de drept, nu citisem Biblia. Eram obsedat în ultimul timp  de o serie de thrillere care încep cu cele mai cunoscute povești din Biblie și  se termină în epoca noastră. Era înspăimântător de fascinant să citesc câtă  influență a putut să aibă o întâmplare între doi oameni de acum mii de ani  asupra întregii populații mondiale de astăzi. Fiecare carte se termina cu o  pildă de tipul: și astfel, o tulburare provocată de mâna unui copil pe supra fața unei ape, secole întregi mai târziu poate stârni un țunami atotdistrugă tor. 
Între timp, Arthur și-a însușit pur și simplu ideea. Voia să o comerci alizeze. N-a spus asta, dar rostise deja cuvântul acela atât de des încât mi se  făcea rău chiar și numai când se gândea la el. A doua zi urma să aducă de la  firma de angro a tatălui său stickere roșii speciale, care după ce le lipeai nu  mai puteau fi dezlipite. 
- La ce folosesc în mod normal? l-am întrebat.  
Dar el a continuat nestingherit, ca un adevărat om de afaceri. Voia să  abordeze problema în mod spectaculos, urma să facă imediat o pagină de  Facebook ca să dea sfoară-n țară ce soartă mă lovise. Ca să împărtășească cu  tuturor faptul că în trafic, orice tânăr este expus la violență brută din partea  automobilelor. Iar eu aș fi devenit fără discuție imaginea de campanie. Mi-am dat ochii peste cap.  
Celorlalți colegi din clasă le-a plăcut la nebunie ideea. Făceau poze  cu mine ca să le posteze online de parcă aș fi fost o atracție turistică. Mi-am  acoperit fața cu mâinile dar tipelor care de obicei făceau box toată ziua lo vindu-se în piept, li s-a părut deodată distractiv să mă trântească la pământ  și, cu genunchii pe membrele mele, să mă țină complet imobilizat ca să mi  se poată poată face poze și de sus. Toate astea ca nu cumva să mai sufăr vreo  daună fizică sau emoțională. Am apreciat enorm reacția colegilor mei.  
Eram deja bucuros că părinții s-au speriat de mine seara, când m-au  văzut. Asta era totuși dovada compasiunii lor, întrucâtva. Am povestit ce se  întâmplase cu adevărat, despre bătăușul de la școală care mă necăjea de ceva  vreme.

- Mie la muncă îmi furau de fiecare dată iaurturile, a zis mama.  Iar începea cu asta.  
- Dar eu știam cine era în spatele furtului. Prin eliminare. Știam  cine nu fusese, deci eram sigură și de cine o făcea. Dacă i-aș fi confruntat în  legătură cu asta, ar fi negat categoric și ar fi răsturnat situația ca și când  nebuna paranoică eu aș fi fost. 
Ceea ce, în mod ironic, în realitate chiar era. 
- Deci, ce-am făcut eu?  
- Le-ai pus în iaurturi o doză mare de laxative.  
A chicotit. 
- Exact. Și le-am lipit înapoi ca și când tocmai ar fi fost luate de la  magazin. N-au mai furat niciodată nimic de la mine. Asta ar trebui să faci și  tu. 
M-a împuns cu degetul în capul pieptului.  
- Adică ar trebui să-i pun bătăușului laxative în iaurt ca să nu mă  mai snopească în bătaie? 
- Faci mișto, hoțomanule. Așa te-am învățat eu pe tine? Nu, tu tre buie să anticipezi. Să fii tot timpul cu un pas înaintea lor. Să te răzbuni deja  dinainte s-apuce ei să te necăjească. 
A zis-o pe un ton solemn, profund, de parcă tocmai ar fi transmis un  mesaj din partea mafiei. 
- Capisce, i-am spus cu o voce la fel de profundă.