View Colofon
Translations
Published in edition #1 2017-2019

Timpul e un cerc

Written in RO by Andrei Crăciun

Înspre zori, visă o crimă comisă sub un migdal și patru lozuri de loterie, toate necâștigătoare. Era ziua de duminică. 
Tânărul medic plânse în somn și se trezi cu obrajii uzi și îmbrățișat de o tristețe purpurie. Mâncă fără poftă, se îmbrăcă în doliu și așteptă telefonul care avea să îi confirme cine i-a murit peste noapte.  
Bunicul său se născuse mai aproape de începutul secolului XX, într-o lume mult prea îndepărtată ca oamenii să fi păstrat din ea multe fotografii. 
Tatăl bunicului său se săvârșise cu treizeci de ani înainte ca tânărul medic să se nască. El venea dintr-un timp încă și mai vechi, când oamenii umblaseră pământul purtați de cai și își sfârșiseră viața pe la răscruci, cu un cuțit înfipt cinstit, în inimă, sau dimpotrivă cu un cuțit strecurat, tâlhărește, între omoplați. Dar el nu încheiase așa: murise de cancer, ca un oarecare. Nu aveau nicio amintire comună. 
Nu era opt dimineața când mama tânărului medic a sunat: 
A murit bunicul, i-a spus.
Știu, i-a răspuns.
De unde știi?
Mi s-a arătat în vis. 
A treia zi, tânărul medic își și conducea bunicul la groapă și cine se uita în ochii lui putea vedea acolo moartea tuturor oamenilor. 
Tânărul medic se târa în spatele coșciugului, cu inima înghețată sub soarele care aprinsese tot cerul - și cerul era acum mov. 
Tânărul medic se târa în spatele coșciugului și se gândea la toți morții familiei sale, pe care i-a înghițit pământul acestei țări pe care o ura. Se gândea la fratele mamei sale. Unchiul lui, care fusese un bărbat nespus de frumos, înnebunise și l-au dus la balamuc și acolo, într-o altă noapte, el a furat o canistră de benzină din biroul directorului adjunct al balamucului, și-a lepădat toate hainele, și-a turnat benzina în cap și și-a dat foc, alergând ca o torță prin curtea balamucului. Nebunii îl priviseră din spatele ferestrelor lor cu gratii, dar tot ce putuseră să facă a fost să urle. Nu le-a luat nimeni seama – cine să îi asculte pe nebuni?  
Și trupul său sublim a ars până n-a mai rămas din unchiul acela decât o grămăjoară inutilă de cenușă.
Tânărul medic se gândea că timpul e numai un cerc și că într-o zi un altul din neamul lor își va turna benzină în cap și își va da foc în curtea interioară a balamucului. 
Când avea șaptesprezece ani, bunicul său intrase în Partidul Comunist. Tânărul medic nu îi găsea altă scuză decât aceea că era evreu (deși primise la naștere un nume turcesc). 
Un puști evreu și visător, cu nasul coroiat și ochii mari și negri care vedeau tot și nu uitau nimic. I se promisese un viitor de aur și el fusese atât de naiv încât chiar îl crezuse și se fanatizase întru Marx. 
Când avea douăzeci de ani și era un strălucit student în matematici, bunicul său s-a îmbătat ca un porc la un ceai dansant și astfel și-a ruinat viața. Beat, a încălecat pe o statuie a lui Lenin. 
El nu l-a pălmuit pe profetul de la răsărit, el l-a sărutat pe amândoi obrajii, ca pe un camarad, ca pe un frate, ca pe un Dumnezeu ceva mai mic, care poate fi totuși sărutat pe obraji. 
Și chiar tovarășii lui de facultate și de pahar au fost cei care l-au turnat. A fost dat afară din Partid și din Universitate și a fost condamnat pentru această scandaloasă intimitate. Cum să îndrăznești să-i săruți lui Lenin obrajii turnați în piatră? 
L-au eliberat după opt luni și i-au permis să urmeze o școală de meserii. Așa a ajuns bunicul său instalator. 
Cu un dosar ca al lui, nu mai putea trage speranțe, dar țara a vrut să se îndepărteze de Uniunea Sovietică și astfel și el a fost re-evaluat până când a ajuns instalator într-o unitate militară.
Și chiar în această unitate militară și-a găsit sfârșitul Dictatorul. Tânărul medic copilărise în timpul Dictatorului, recitase poezii pentru Dictator, învățase de pe manualele școlare care începeau toate cu portretul Dictatorului (în care – ca lui Van Gogh – nu i se vedea decât o singură ureche, și aceea stilizată, fiindcă Dictatorul era și cam clăpăug).  
Bunicul său, instalatorul, îi văzuse pe Dictator și pe Soția Sa, Dictatoarea, prăbușiți lângă zidul unității militare, cu trupurile pline de gloanțe. Asistase la execuție, ca un spaniol întâmplător din timpul Inchiziției, ca un negustor francez în timpul Terorii Iacobine.
Înainte să fie împușcat, Dictatorul fredonase Internaționala și asta, povestea bunicul său, instalatorul, pe el l-a emoționat și i-a așezat o greutate pe inimă, deși bunicul său nu avea niciun motiv să regrete moartea Dictatorului și a regimului comunist. 
Sau poate că el, totuși, cu mintea lui de matematician condamnat la pușcărie și mai târziu la o banală muncă fizică, pentru că a sărutat statuia lui Lenin, n-a putut niciodată să îi urască pe comuniști. 
Chiar după ce din Dictator a curs sângele, a început să ningă. Și bunicul său a văzut cum cade din cer zăpada și cum zăpada se face roșie de sângele Dictatorului, apoi peste privire i s-a lăsat o ceață adâncă și n-a mai văzut nimic.  
Pe atunci, tânărul medic era elev de școală primară. În noaptea aceea, pentru prima dată a venit - și în blocul lor de proletari - Moș Crăciun. I-a adus un avion din tablă care, deși avea aripi, nu se putea înălța. L-a găsit sub un brad artificial în care atârnau hârtii colorate care imitau ambalajele de bomboane. Hârtii colorate drapând vidul. El nu l-a văzut pe Moș Crăciun, dar alți copii au lăsat mărturie că Moșul era pitic. 
Mult mai târziu au înțeles toți că acela pe care proletarii îl deghizaseră în pripă, pitindu-l sub o barbă din vată (vata care se folosea în chestiunile intime ale tovarășelor de muncă și de viață ale proletarilor), era nimeni altul decât vecinul lor pitic de la parter. 
Iar acum piticul de la parter și ambalajele acelor bomboane inexistente curg în mintea tânărului medic și se amestecă acolo cu sângele Dictatorului. 
Dictatorul se născuse ca fiu de țărani, trăise aproape analfabet, fusese calfă de cizmar în Marele Oraș, comuniștii văzuseră în el încăpățânarea și îl trimiteau să împartă manifeste și să facă mici comisioane, intrase la cincisprezece ani la pușcărie, unde ucenicise pe lângă comuniștii cei mai mari. Acolo a învățat cum să joace șah, să sacrifice pioni și să aștepte greșeala adversarului. Acolo a învățat viclenia.
Dictatorul s-a cățărat pe coama Puterii și nu i-a mai dat drumul decât căzând lângă zidul unității militare sub privirile bunicului tânărului medic, care pe atunci nu era decât un elev de școală primară care nu îl văzuse niciodată pe Moș Crăciun. 
Dictatorul fusese plimbat cu caleașca de Regina Angliei și din plimbarea aceea s-a născut legenda că Dictatorul, sfidând orice protocol, s-ar fi bășit în caleașcă, dând apoi vina pe calul Reginei. Legenda a circulat un deceniu încheiat, ea s-a spus în șoaptă, după îndelungi precauții cu privire la receptorul informației, care ar fi putut fi un agent al Poliției Secrete, și de multe ori chiar așa și era. 
Dar oamenilor le plăcea atât de mult istoria aceasta, care nu era nevoie să fie și adevărată pentru a fi crezută, încât își riscau slujbele și libertatea și viața doar pentru a nu o lăsa să se piardă.
Dictatorul supraviețuise prăbușirii unui avion la Moscova și unui număr incert de atentate la viața sa. Și el fusese tânăr și, tânăr fiind, împușcase cu mâna lui țăranii care nu voiau să-și piardă pământul în favoarea Partidului. Știuse cum să fie crud.
Deși bâlbâit, ținuse discursuri viclene prin care îi îmbătase pe oameni cu iluzii, iar oamenii îl aclamaseră și chiar îl iubiseră, dar puterea îi luase până la urmă de tot mințile, cum se întâmplă cu toți cei cu umerii nepregătiți pentru o asemenea povară. 
Dictatorul exploatase fără milă puterea sa, umpluse stadioane cu trupurile tinerilor din țara sa, și tinerii scriseseră numele lui din trupurile lor. Și frica și frigul și foametea domniră peste regatul fostei calfe de cizmar. 
Oamenii căutau să evadeze și traversau Marele Fluviu, sub o ploaie de gloanțe care nu înceta nici noaptea. Tânărul medic auzise și legenda unui elev de la școala de aviație care fugise pur și simplu cu avionul în timpul unui examen și nu se mai oprise decât pe o autostradă dintr-un imperiu asiatic.
Dictatorul îi prigonise pe pruncii nenăscuți, dărâmase biserici și mutilase Marele Oraș, croindu-l după viziunile sale – Marele Oraș ajunsese suma închipuirilor unui faraon dement. 
Tânărului medic îi pâlpâia în palmă enormul trup de licurici al unui telefon de ultimă generație. Nu se cuvenea să răspundă apelului chiar în asemenea momente, dar adevărul e că avea poftă să răspundă altei chemări – chemarea ziarelor lumii, captive toate în Rețeaua Unică. Avea această pornire tocmai pentru că știa foarte bine ce va găsi între paginile lor: bilanțurile războaielor la zi, sate arse, baluri și saltimbanci, alți dictatori și zidurile lor, aceeași comedie peste care se așază aceeași tragedie, dintotdeauna, aceeași tragi-comedie, care nu iartă pe nimeni, niciodată. 
Oamenilor nu le plac marile suprize. Timpul e un cerc, altfel nimic nu ar putea fi îndurat, gândi din nou tânărul medic. 
Din coșciug, bunicul său parcă îi arunca un zâmbet îngrozit, care ar fi putut să însemne că sufletul său a urcat deja la ceruri și a constatat că Dumnezeu nu există sau ar fi putut să nu însemne nimic. 
Bunicul său se născuse evreu, purtase un nume tucesc, la tinerețe se proclamase ateu comunist, dar înspre finalul vieții începuse a se teme de Dumnezeul Noului Testament și se convertise, deloc formal, la creștinism. Era, poate, nedrept că i se întâmplase așa, dar și Dumnezeul Noului Testament știa să fie nedrept, așa că bunicul tânărului medic murise nespovedit și neîmpărtășit. 
Făcuse un infarct miocardic în somn, îi găsiseră fața dominată de un rictus pe care, din rațiuni estetice, se chinuiră, fără prea mare succes, să îl domolească. Nu, bunicul său nu îi zâmbea. Și doar unui poet care și-a pierdut pe drum luciditatea i s-ar fi putut năzări că ochii săi închiși arătau ca o invitație la dans. 
Tânărul medic nu era un poet care și-a pierdut pe drum luciditatea. Băgă telefonul în buzunarul nădragilor și continuă să înainteze holbându-se la vârful pantofilor negri. 
Durerea care părea că înconjoară adunarea nu era adevărată. Pe drum, se întâlniseră cu un circ care se muta dintr-un sat în altul și nu puțini zâmbiseră văzând circul și se gândiseră atunci la copilăriile lor, din care moartea lipsea. 
Și dacă vreți să știți, pe oamenii cu adevărat bătrâni, cum era bunicul tânărului medic, nu îi regretă de fapt nimeni. Sunt prea bătrâni ca să le mai fie de folos celor vii, au de lăsat moșteniri – lumea lor nu mai e aici, cei mai mulți au putrezit deja și așteaptă doar să ne facem pomana să îi îngropăm. 
Tânărul medic știa că participă, mecanic, la un ritual mai degrabă ridicol, dar făcea eforturi să se prefacă adânc afectat. Nu era. 
Se gândea la cei care îi muriseră înainte, dar o făcea doar pentru că știa prea bine că omul (orice om) e suma asta de zgârciuri și sânge și oase și într-o zi fiul fiului său nenăscut o să meargă în urma coșciugului său ducând toată șarada asta tot mai departe, în vecii vecilor. 
Un popă obez se porni a-i cânta defunctului veșnica pomenire, o salbă de babe se pornira a jeli, jelindu-și și ele, de fapt, tot propria moarte. O pisică fără un ochi și cu un ochi galben sări între două cruci din cimitir și tânărul medic se gândi din nou că toate acestea s-au întâmplat deja și se vor întâmpla din nou, iar și iar și iar și iar și iar.
Și cât Dumnezeu va clipi o dată fiul fiului său nenăscut va și sacrifica pentru tânărul medic un vițel din viitor și va tocmi, pentru funeralii, un taraf de lăutari din viitor și lăutarii vor cânta muzica aceea de departe și țărâna îl va cuprinde și pe el și groapa se va închide sub promisiunea că nu îl vor uita niciodată, dar bineînțeles că așa ceva nu se va întâmpla, și tânărul medic va fi și el degrabă uitat, cum sunt uitați oamenii, mai puțin sfinții, marii criminali, regii și metresele lor.   
Tânărul medic se îndepărtă câțiva pași de pământul care îi înghițea bunicul, apoi se îndepărtă și mai mult, apoi ieși, nevăzut, pe poarta cimitirului și întâlni o țigancă, iar țiganca îi ceru un ban de pomană, și el scoase din buzunar un pumn de monezi și le vărsă în palma țigăncii, și atunci începu să plouă și amândoi ridicară privirile să vadă izvorul ploii. 
Și după câteva clipe, sau poate că au fost câteva eternități, tânărul medic se îndepărtă și mai mult, și nu mai privi înapoi, așa că nu avu cum să vadă că pisica fără un ochi și cu un ochi galben îi venea mereu în urmă, ca o umbră.

More by Andrei Crăciun

Aleea Zorilor: începutul

Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, și nici nu poate fi  altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să  semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atât adevăr cât  să încapă, totuși, într-o frază, fie ea și ultima, căci adevărul are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există, și trebuie  spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea își are ade vărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puțin, iar  fraza aceasta e dreptul meu ...
Written in RO by Andrei Crăciun

Comunismul văzut de copiii foarte mici

Am patru ani și nu am urcat niciodată mai sus de etajul I. Sunt încredințat  că șarpele albastru al balustradei e nesfârșit, că el urcă și urcă și urcă, spul beră acoperișul de smoală al blocului nostru și înaintează nevăzut către cer.  E un gând pe care nu îl împărtășesc nimănui. Frica mi se încălzește la fla căra acestui gând.   Oamenii coboară de la etajele superioare, dinspre cer, uneori vor besc între ei în șoaptă și eu nu aud ce își spun. Dar niciodată nu e o tăcere  încheiată între ei. Niciodată nu e li-niș-te. Șoaptele plutesc de la unul la ce lălalt. Sunt ca niște albine sau poate ca ...
Written in RO by Andrei Crăciun
More in RO

Presiune

Presiune, presiune, depresie. A fost atât de rapidă, a venit subit, ziua în care totul s-a schimbat.   S-a terminat internetul, de la o zi la alta, într-o clipă, imediat, dintr-o suflare.  Chiar așa: s-a terminat internetul, foarte repede, presiune, presiune, depresie. João a fost primul care și-a dat seama, pentru că el a inventat sfârșitul internetului. Era în drum spre muncă, deprimat, plecase de acasă de la maică-sa, care avea o depresie clinică, diagnosticată, justificatoare. Presiune, presiune, depresie, João se gândea ce înseamnă depresia. Filozofa, iar asta e mai enervant decât orice. ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

100 de date importante ale Imperiului Roman

Din 100 de date importante ale Imperiului Roman, Della Porta Editori,  Prefață de Arnaldo Marcone  9  11 septembrie. După mai mult de trei zile de lupte sângeroase în pădurea  Teutoburgică din nordul Germaniei, trei legiuni romane, sub conducerea  guvernatorului Publius Quinctilius Varus, au fost nimicite de o coaliție de  triburi germanice conduse de Arminius, prinț al tribului Cherusc. Șocul  provocat de știri la Roma este enorm: în urma înfrângerii, Augustus decide  să evacueze toate teritoriile dintre Rin și Elba cucerite de Drusus și apoi de  Tiberius (copiii soției sale Livia, născuți d...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti

Toți pe lume frați noi suntem

Când l-am văzut pe Andrei îndepărtându-se, am început să-l iubesc. Mă uitam la rucsacul lui negru care dădea pe dinafară, îl căra în spinare ca pe un scut. Era atât de burdușit, încât îți dădeai seama că nu te uiți la un călător, că omul nu se duce nicăieri. Dacă ar fi mers cu el la munte, greutatea l-ar fi tras poate înapoi, în prăpastie. Fermoarele erau uzate, stăteau să pocnească, așa că mi-am imaginat rucsacul desfăcându-se ca un airbag, ca o pernă de aer, tot mai mare și mai mare, o parașută care l-ar ridica și l-ar purta spre locul unde trebuie să ajungă.     În primul an de liceu, toți...
Translated from NL to RO by Irina Kappelhof Costea
Written in NL by Yelena Schmitz

Dilema umbrelei maro Prima uşă la dreapta Nimic

Dilema umbrelei maro S-a găsit odată, în realitate, o umbrelă maro. Era genul acela de umbrelă  mare, sub care încap şi doi oameni, şi avea un mâner de lemn. Rezida în tr-un magazin de îngheţată, într-un colţ prăfuit. În ea aveau casa câţiva păi enjeni cu picioare lungi. Într-o seară… -era o seară de vară-, umbrela a  deschis ochii şi a decis: ”Plec.” Problema era că umbrela maro nu avea pi cioare şi nu putea merge nicăieri de una singură. Cineva trebuia să o ia.  A doua zi, dimineaţa, Carl a deschis magazinul ca de obicei şi s-a  aşezat în spatele tejghelei, în aşteptarea clienţilor. Avea să...
Written in RO by Anna Kalimar

Un vuiet

În tren, în ultima parte a călătoriei, văzuse prin geamul soios marginile cerului. S-a ridicat să se uite și pe partea cealaltă a vagonului, s-a apropiat de bărbatul adormit cu fața ascunsă după perdea și cu mâna dreaptă așezată ferm peste mica geantă de voiaj, care stătea pe scaunul de alături. Da, și pe geamul lui se vedea la fel. O pătură compactă, indigo, într-un plan paralel cu câmpul întins, plin de smocuri uscate. Și la marginea ei, un albastru deschis și limpede, ca o mare îndepărtată, suspendată între cer și pământ. Undeva, deasupra păturii indigo, era soare. Când s-a ridicat, a si...
Written in RO by Lavinia Braniște

Podul

      Toate gările au un ceas. De fapt, au mai multe. Deasupra casei de  bilete se află cel principal. Apoi, pe peroane, sunt cele mai mici. Cele utile,  în complicitate cu lenea noastră de a mai scoate mobilul din buzunar sau  de ne verifica ceasul de la mână.         Copiii sunt fascinați de ceasurile acestea. Întrucât secundarul se ro tește fără oprire, este până la urmă singurul moment în care pot vedea cum  trece timpul. Se uită la secundar cum urcă și, pe măsură ce devine vertical,  inimile lor mici bat mai repede și ochii li se deschid larg. Când, în sfârșit,  minutarul face un salt, ei...
Translated from PT to RO by Simina Popa
Written in PT by João Valente