Prin părțile acestea oamenii sunt foarte suspicioși. Dar nu știe dacă prin alte locuri ar primi-o cu brațele deschise. Oamenii din partea lui. Cei din tabăra cealaltă. Nu cunoaște în jurul ei cupluri din generațiile înaintate în care cei doi să fie prieteni și nu dușmani, chiar dacă rămân împreună pe veci. Or fi fiind pe undeva și care sunt prieteni toată viața și dincolo de ea, dar aceia sunt puțini, extrem de norocoși și ascunși bine de tot de ochii tuturor, astfel încât, privind în jur, tu, tânărul, să fii aproape convins că cel de lângă tine o să ajungă în cele din urmă să-ți mănânce sufletul. Iar dacă cei doi se despart și-n urma lor rămân copii și apoi își refac viața, încă și mai dușmani vor fi, iar noii parteneri n-au cum, dar n-au cum, se gândește Sonia, să nu desteste aceste reminiscențe din vieți anterioare, copiii.

Cu toate acestea, iat-o urcând scările unui bloc sordid, comunist, până la etajul al treilea, unde se oprește câteva secunde nu atât să-și tragă respirația în urma efortului, ci pentru a-și aduna curajul să sune la ușă. Are pe umăr o sacoșă de cârpă și în sacoșă o cutie de cafea de la hipermarket, pe care știe că n-o va oferi, pentru că n-a fost atentă și a luat capsule pentru espressor în loc de cafea măcinată. S-a uitat după ambalaj, să arate frumos și deosebit, s-a uitat și la preț, să nu fie ieftin, dar va sfârși prin a înțepa capsulele cu cuțitul și a recupera cafeaua din ele, pentru a și-o prepara pentru sine, acasă la bunicul. A venit, deci, cu mâna-n gură.

A patra soție a tatălui său arată ca o văduvă din bibliografia școlară.

Sonia se aștepta să fie altfel. Mai elegantă, mai mândră, mai plină de creme.

Femeia, pe nume Anișoara, încă poartă doliu și pare consumată de o suferință sinceră.

O invită înăuntru și se așază amândouă pe canapeaua din sufragerie.

A primit-o pe Sonia din politețe, a spus „da” cu jumătate de gură atunci când a contactat-o nașa, dar e clar că acum nu are energie pentru niciun fel de dialog și așteaptă mai degrabă ca Sonia să-i spună ce vrea și de ce a venit.

N-o servește cu nimic.

Sonia are reflexul de a pune totul în cuvinte. E important pentru ea să poată articula ceea ce simte. Dar când pui în cuvinte lucruri care nu sunt făcute pentru a fi ordonate sau lucruri pentru care pur și simplu limba nu are resurse, riști să duci totul într-o direcție greșită. Uneori pare mai grav decât e. Alteori e dus în derizoriu. Iar alteori nu mai iese ceea ce era și atunci te sperie sau te pierde pe drum.

Sonia a venit acasă la tata pentru că voia să vadă cum a trăit. Cum arată casa lui, cum arată spațiul în care el se trezea și în care revenea pentru a-și găsi refugiul. Dar acum nu știe cum să împacheteze asta într-un răspuns la „De ce ai venit?”.

Vrea să știe cum miroase la el în casă așa cum voia să știe cum miroase la CNSAS pe vremea când era încă foarte naivă și credea că la CNSAS intri tu în arhivă și cad pe tine tone de dosare. Când i se părea că e atât de simplu să afli orice. Să-ți faci o părere despre orice. Înainte să afle că la CNSAS trebuie să spui exact de ce ai venit și ce cauți, să semnezi multe hârtii și apoi să aștepți cu lunile să vină mașina cu documentele de la arhive. Că trebuie să ceri voie să faci cópii. Să te juri că datele cu caracter personal care ți se dezvăluie vor fi folosite numai și numai în scopul declarat.

A căutat sentimentul de claustrare și de sufocare și a sperat ca din astea să poată izvorî ceva. O stare sufletească.

Apartamentul tatei e aproape gol. Are în el doar strictul necesar.

Din informațiile combinate pe care le are de la mama și, mai ales, de la nașa, Sonia știe că tata, cândva după ’89, a ajuns să lucreze pe la primărie. „Să-nvârtă ceva” pe la primărie, mai degrabă. A mai aflat acum că a trecut dintr-un partid în altul de câteva ori și că la un moment dat a fost șeful piețelor din micul oraș de provincie. Imaginea lui, schimbătoare în mintea Soniei, a suferit din nou modificări. De ce a schimbat partide? Era chiar atât de oportunist? Acum, când vede apartamentul modest, în mod straniu, dezamăgirea e dublată. Se aștepta la bunăstare. La opulență, chiar. Altfel, de ce să te compromiți într-o lume liberă, dacă prin liber s-ar putea înțelege „nu ca înainte”?

A încercat să-și imagineze ce discuții ar fi avut cu tata înainte de alegeri. A fost prima dată când a făcut exercițiul ăsta, al conversației cu tata, și primul lucru la care s-a gândit a fost ce-ar fi avut de dezbătut în perioada aceasta fragilă a campaniilor electorale, când atâția copii se ceartă cu părinții. Când în atâtea familii, pe atâția oameni cresc ghimpi de ură, ca pe niște ființe ale întunericului, în aceste perioade bizare care-i transformă pe unii într-un fel de vârcolaci. Ar fi putut să discute civilizat despre opțiunile fiecăruia?

De când a crescut a fost mereu aproape sigură că existența tatei în viața ei i-ar fi schimbat felul de a fi, ar fi făcut-o mai puternică, mai rezistentă la intemperii de tot felul, de parcă simpla prezență a unui bărbat în casă ar face să plutească în aer un fel de testosteron din care să se servească în voie și femeile, atunci când au nevoie să fie tăioase. Mama n-a știut s-o facă puternică, ci dimpotrivă, i-a pus în spate și fricile și vulnerabilitățile ei, a crescut-o cu o mentalitate de femeie singură și hăituită. Singurul lucru util cu care s-a echipat pentru viață – i se pare Soniei – e că știe mereu cum să se ascundă când are de plâns.

Dar ceea ce credea până acum că ar fi fost, mai mult ca sigur, un factor de stabilitate, un fel de ancoră, și anume tatăl, i se pare dintr-odată că ar fi putut fi extrem de destabilizant. Poate că și mai mult le-ar fi dus în derivă. Poate că mama a procedat corect. Nu doar să se despartă, ci și să facă tot posibilul să-l țină departe. Cert e că Sonia n-o să știe niciodată cum ar fi fost cu el și cel mai bun lucru pe care-l poate face acum e să meargă pe mâna mamei. Să-i acorde acum toată încrederea pe care i-a refuzat-o în anii de maturitate, fiindcă, nemulțumită de propria persoană, a căutat vinovați împotriva cărora să se răzvrătească și a găsit-o pe mama, fiindcă doar pe ea o cunoștea.

Și cu el, și fără el, poate că ea ar fi fost fix la fel acum, la fel de expusă și de nesigură, incapabilă să fie tăioasă atunci când i se pare că tăios ar trebui să fii, incapabilă de o revoltă mai mare decât să-ți spargă vaza preferată. La urma urmei, a citit despre studii pe gemeni care, despărțiți la naștere și adoptați de familii diferite, ajung să ducă o viață incredibil de asemănătoare. Să facă aceeași facultate sau să divorțeze ambii de trei ori.

Văzând-o cum stă cu palmele pe genunchii apropiați și nu spune nimic, Anișoara deschide ea într-un târziu discuția.

— I-am zis și Claudiei când a fost pe aici, de câteva ori. Mi-a lăsat prin testament doar apartamentul. Și eu i l-aș fi lăsat lui dacă situația ar fi fost invers, așa am semnat hârtiile. Nu știu ce și-a imaginat Claudia, actul n-avea cum să fie atacat.

Sonia nu zice nimic. N-a venit s-o acuze pe această femeie c-a rămas cu casa. Ar trebui s-o oprească și să-i explice asta.

— V-a iubit? întreabă ea în schimb.

— E și munca mea aici, în primul rând că l-am suportat, spune Anișoara și parcă i se împăienjenesc ochii.

— Iertați-mă dacă e prea intruzivă întrebarea... Eram curioasă dacă... dacă era capabil de afecțiune.

— Poate pe celelalte le-a iubit. Când era mai tânăr... Poate pe maică-ta...
Toate femeile, neveste și fete, au impresia că altele au avut parte de mai multă iubire din partea lui, fiindcă au refuzat să-l creadă atât de nesimțit.

Asta e, până la urmă. Unii oameni sunt nesimțiți.

— Pot să mă uit prin lucrurile lui? întreabă Sonia.

— De ce?

— Sunt curioasă... Doar de-asta am venit, stați liniștită. Să-mi fac o idee.

— De ce ai venit acum? De ce nu l-ai căutat cât a trăit?