View Colofon
Translations

Fragment din Trilogia sexului rătăcitor, Humanitas, București, 2019

Published in edition #2 2019-2023

Trilogia sexului rătăcitor

Written in RO by Cristina Vremes

În fața porții lui tanti Nicoleta era multă lume venită să-l petreacă pe nea Titi pe ultimul drum, care nea Titi, chiar dacă le avea el cu băutura, era om de nădejde, om de veselie, mare necaz pe nevastă-sa, oameni tineri, nu știi niciodată ce-ți aduce Dumnezeu, dar uite că a avut nevastă-sa grijă de el, toată ziua îi ținea compresă rece pe frunte, și l-a dus la toți doctorii, și uite și-acum, cu ce fală îl petrece, să vezi sicriul din ce lemn frumos, paltin pare-mi-se, și a pus femei de-au gătit pentru pomană timp de trei zile, și s-a dus la popa Cristea singură și i-a bătut în poartă, și l-a rugat să-i facă el slujba, că nea Titi ținea la el și îl pomenea tot timpul, și să vezi în ce mașină îl duce până la groapă, că eu zic că și-a dat sărmana femeie jumătate din avere să-l îngroape, să-l pomenească, să-l țină minte lumea. Miriade de voci șopteau dinspre curte, în timp ce Ada se apropia, gândindu-se cu spaimă că nu mai văzuse niciodată un mort. Pe poartă fusese arborată o bucată neagră de bumbac în formă de fundă, răstignită de doi stâlpi, anunțând doliu în familie. Așa e obiceiul, i-a zis bunica Mariana. Vederea ei în plină stradă, pe timp de vară și soare, când moartea ar trebui să fie mai lentă – nu trebuia să vină doamna cu coasa mai pe răcoare, mai pe ceață? – înfrigura trecătorul. Bucata de pânză neagră ademenea stihiile sub soarele dogoritor.

În dreptul curții lui nea Titi, Adei i se părea că intră pe un tărâm diferit, într-un alt timp, în care se risipiseră după-amiezile dulci, unde moartea avea loc doar în cărțile răsfirate pe dormeză. Tanti Nicoleta stătea pe bancă. Era înfășurată în negru, iar fâșiile de lumină se reflectau prin golurile din vița-de-vie ca niște stropi grei de apă pe veșmântul apăsător. Ada se dădea îndărăt, o evita, de parcă tanti Nicoleta fusese contaminată de funebru și putrefacție. Neapucând să se apere, femeia s-a repezit spre ea și i-a zdrobit oasele într-o îmbrățișare pătimașă. Ada a simțit că se sufocă din cauza hainelor de doliu pline de sudoare.

Fata mamii, fata mamii, ce necaz, dac-ai știi tu, fata mea, ce negru am pe suflet, m-a lăsat bărbatul, măi, fato, măi, ce mă fac eu acum, singură, să mă trezesc singură, mai fată, cui îi mai spun eu o vorbă, măi, fată, s-a dus, s-a dus nen-tu Titi, mai știi tu ce bărbat bine era el, când te-a învățat el să joci table? Uite că acum m-a lăsat singură și vreau să mă duc după el, să-l urmez în pământ, că eu nu știu ce să fac pe lumea asta. Știi tu, fată, ce amar e, să-l vezi cum se duce încet-încet, cum se stinge, că și-a pierdut puterile, la cât era el de zdravăn, mai ții tu minte; că te lua și te făcea roată în aer când erai de-o șchioapă, și râdea cu poftă, și dădea o mână de-ajutor când altul avea nevoie, și îi plăcea să stea pe prispă seara înainte să intre în casă, să vadă cerul, să vadă dacă plouă a doua zi sau nu, și ce chiuia el pe la petreceri, și ne dansa pe toate până-n zori, și uite cum m-a lăsat singură cuc acum, să mă uit singură pe cer, și să nu aud și eu o vorbă bună seara, să mă bată Dumnezeu, dar io vreau să mă duc după el, că am inima grea și mă apucă nebunia, și eu nu știu ce mă fac fără nen-tu Titi.

Lasă fata-n pace, a întrerupt-o bunica Mariana, dezlipind-o pe Ada de corpul slăbit, măcinat al lui tanti Nicoleta, în care o înecase. Ada tremura. I se injectaseră vorbele lui tanti direct în vinele vlăguite. Nu resimțea atât durerea lui tanti Nicoleta, cât senzația de mușcătură, de parcă-i îngurgitase o parte din corp. Se simțea jupuită, cu pielea legănându-se în adierea viei.

Hai să vezi mortul, a continuat bunica Mariana. Să vezi și tu cum e, că acum ești mare.

De sub vie se căsca o scară cu cinci trepte ce urca în holul principal. În camera din dreapta se vedea o îngrămădeală de siluete negre, unii cu capul aplecat și pălării ținute la brâu, alții cu ochii înlăcrimați și pielea nasului inflamată. Șoaptele mișunau prin cavitățile tăcerii solemne, frânte în jumătăți de cuvinte și silabe reținute. Un grup de femei se proptise într-un colț. Purtau batic negru, strâns cu agrafe de linia podoabei capilare. Printre contururile corpurilor lor, se zărea lemnul lustruit și maiestuous al coșciugului, din care se revărsau volane, dantele, coroane de flori și iconițe. Patru lumânări fumegau în colțuri, încadrând zona mortuară înălțată pe un soclu improvizat. Coșciugul era așezat pe masa unde tanti Nicoleta o servise cu șerbet și prăjitură cu nucă. Îi oferise trei bucăți și limonadă într-o carafă cu gâtul ciobit. Asta înainte să cadă nea Titi la pat. Leșul întins pe așternuturile vaporoase se vedea parțial, din profil, în spatele siluetelor de stofă neagră. Cu cât se apropia, se distingeau un nas de ceară, mâinile petrecute pe piept și vârful lustruit al pantofilor negri. Hai să-i zici la revedere lui nea Titi, îi spunea bunica Mariana, împingând-o de la spate. Chipul ceruit părea să miște în orice clipă. Fusese obișnuită să vadă aceeași față cu mușchii în mișcare. Pielea închisă la culoare părea să nu îl mai conțină deloc pe nea Titi, sau pe cine fusese el odată. Firișoarele roșii de pe obraji, pe care Ada le studiase când nea Titi era viu și jucau table, se retrăseseră, lăsând la suprafață o epidermă compactă. Ada se uita la o ființă străină, ce purta în chip nelămurit trăsături familiare. Buzele erau vineții și nasul cimentat într-o formă autoritară, esențializată. Liniile feței se reduseseră la o rețea clară de nervuri, un portret desenat al omului care fusese. Pe piele avea un strat fin de pudră albă si buzele erau date cu roșu. Sprâncenele erau conturate cu creion maroniu. Nea Titi era machiat, parcă pentru a-i anima trăsăturile pentru o ultimă dată, ca să fie, chipurile, mai frumos, însă efectul era grotesc, și părea și mai mort cu toate culorile alea, ca o păpușă împăiată, enormă.

A fost și nu mai este. A-nghițit gutuia, cum zicea bunica Mariana amuzată, când se auzeau clopotele la o oră neobișnuită, când era ori nuntă, ori înmormântare.

Sub costumul greu în care nea Titi se cununase se putea ghici un corp micșorat, înconjurat de batiste, un pachet de țigări, un tranzistor mic cât palma, o tabacheră, lama de ras din argint, pe care le lua cu el pe lumea cealaltă. Ada se uita la capacul de coșciug rezemat de perete și se gândea că lumea de apoi trebuie să fie mică în cutia de lemn în care nea Titi avea să zacă.

I-a zis la revedere și s-a îndepărtat cu frica de leșul ce ar fi putut s-o înșface pe cealaltă lume, dacă mai stătea mult. Un curent nevăzut pulsa în jurul sicriului. De-aia acoperiseră oglinzile cu cearșafuri, ca nea Titi să nu se vadă și să se sperie, adică să vadă că nu mai e.

Moartea, acolo unde nu te mai miști, era chiar în fața Adei, și nu înțelegea cum vine asta. Nu trebuia să fie mai departe? Pe celălalt tărâm? Dar nea Titi era mort chiar acolo, în aceeași odaie, ceea ce însemna că și ea pășise pe celălalt tărâm. Dacă au greșit, dacă nu e mort? Că într-un fel nu e, dacă se duce în altă parte. Așa zic toți, că se duce, că pleacă, deci acum el merge pe undeva, deși pare încremenit.

În căldura lumânărilor, concluziile vertiginoase se năpusteau asupra Adei. În spatele ei, grupul de bocitoare se pregătea să jelească, semănând cu un stol de ciori care anunță pagubă, să îl plângă că s-a dus, toate împreună, să-i cânte ultimul drum, fiindcă tanti Nicoleta și plânsul ei nu erau de-ajuns, era nevoie de mai multe plânsete de femeie ca să se ridice la ceruri și să audă Dumnezeu cum e regretat nea Titi. Ada nu văzuse bocitoare până atunci, dar știa că ele asta fac. Asta e ocupația lor. Plâng morți. Deși nu toate îi cunosc pe răposați. Ada le auzea șușotind; trebuiau să înceapă în curând. Dacă nu bocești îndeajuns de tare, nu pleacă mortul din casă. Și dacă nu pleacă, devine strigoi, prins între două lumi. Așa ziceau. Nea Titi era în acel moment undeva pe tavan și se uita în jos, la mulțime. Ada se întreba dacă e supărat pe ea, fiindcă i s-a făcut frică de el și i s-a părut urâțit. Se ruga să nu o pedepsească. Erau multe lucruri pe care nu le înțelegea. Dacă e pe tavan și e cu noi, de ce îl mai bocim? Dacă tanti Nicoleta crede că o să-l vadă pe cealaltă lume, de ce nu are puțină răbdare și o ia-n tragic?

În grădină, soarele bătea puternic. Peisajul era surd la durerea dinăuntrul casei. Peste drum, brutăria cu colaci calzi era deschisă. Adei îi era foame, ceea ce însemna că era vie, că nu trebuia să-și lepede corpul și să se urce pe tavan, s-o vadă pe bunica Mariana cum plânge după ea.

Bocitoarele se lamentau înăuntru, făcând mătănii și zguduindu-și mădularele. Plângeau în cor, apoi unele oboseau și se retrăgeau deoparte, antrenându-și plămânii pentru mai multă mâhnire în a doua repriză. Era un spectacol în același timp comic și cutremurător. Dacă moartea avea o față, era purtată de acest stol negru, ridat și obscen, care mirosea a stătut, fiindcă bocitoarele își spălau rar broboadele de prăpăd, pentru a lăsa moartea să se instaleze adânc în epiderma postavului. A urmat apoi slujba popii Cristea, care era sincer mâhnit, fiindcă mai băuse câte un șpriț cu răposatul, și era prea devreme, prea tânăr, dar asta fusese voia lui Dumnezeu. A împrejmuit leșul cu nor de tămâie produs de cădelnița legănată, ce acompania vocea gravă din sutană care se ruga să-l primească la ceruri. Apoi a venit momentul să iasă din casă cu picioarele înainte, pe umerii vecinilor, unchilor și nepoților. Când botul coșciugului era înclinat pe gura scării, tanti Nicoleta a zis „Eu îl țin aici, eu nu-l las“ și apoi s-a prăbușit în hol. Călcâiele golașe erau răsfirate pe dușumea, iar pantofii atârnau blegi lângă femeia leșinată.

Au ridicat-o, i-au dat apă cu zahăr, iar tanti Nicoleta a trecut în fruntea cortegiului ce îl conducea pe nea Titi pe ultimul drum, acoperit doar de un voal străveziu. Înainte să-l urce în camionetă, o bocitoare i-a tăiat sfoara, să aibă mâinile dezlegate pe ultimul drum, să aibă putere la cumpenele pe care avea să le străbată, la fiecare intersecție, unde aceeași bocitoare împrăștia sare în colțuri, să-l lase să treacă. De ce ne oprim așa des? întreba Ada. Se stă să se plătească vamă pentru mort, și apoi, nu poți s-o iei înaintea mortului. Ada se întreba unde este vameșul, dacă e cocoțat pe-un stâlp, dacă e invizibil, dacă bocitoarea cu sare îl vede, dacă vorbesc aceeași limbă. Își imagina întregul cartier al Chitilei, și mai ales drumul spre piață, transfigurat în lumea ailaltă. Ada se uita la porțile închise, la curțile pustii, la fațadele scorojite, și acestea păreau neschimbate.

More by Cristina Vremes

Câteva minute în derivă

Ziua începe mai devreme decât aș fi crezut. Pusesem alarma să sune la ora 5:56, din mai multe motive. Voiam să am timp pentru meditația de dis-de-dimineață și, totodată, trebuia să aștept treizeci de minute pentru ca pastila ce îmbunătățește funcțiile tiroidiene să își facă efectul înainte de cafea, iar apoi să încep o serie de exerciții ce îmbină arderea grăsimilor cu tonifierea mușchilor, folosind doar propria greutate, fără să uit, între timp, să dau drumul la boiler, fiindcă încălzirea apei durează aproximativ patru ore, ceea ce îmi acordă suficient timp să termin și secvența de yoga pent...
Written in RO by Cristina Vremes
More in RO

Presiune

Presiune, presiune, depresie. A fost atât de rapidă, a venit subit, ziua în care totul s-a schimbat.   S-a terminat internetul, de la o zi la alta, într-o clipă, imediat, dintr-o suflare.  Chiar așa: s-a terminat internetul, foarte repede, presiune, presiune, depresie. João a fost primul care și-a dat seama, pentru că el a inventat sfârșitul internetului. Era în drum spre muncă, deprimat, plecase de acasă de la maică-sa, care avea o depresie clinică, diagnosticată, justificatoare. Presiune, presiune, depresie, João se gândea ce înseamnă depresia. Filozofa, iar asta e mai enervant decât orice. ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Luis Brito

24

22.12.2014. Diario de Vida Natura fantasmagorică din Plaza de España reflecta imaginea măreției civilizației apuse, care în timpurile moderne și-a pierdut însă sensul. Ce-i trebuie unei puteri colonizatoare o piață așa de mare, împărțită pompos în provincii spaniole, destinată festivităților din trecut? Trăsurile făceau înconjurul fântânii, oferind turiștilor un ieftin joc de-a nobilimea. Bine măcar că aici nu sunt trotinete electrice. Un cal profită de neatenția vizitiului, se smulse din hățuri și începu să galopeze spre libertatea de-abia dobândită. Lăsând în urmă agitația, clicul aparatelor...
Translated from SR to RO by Virginia Popovic
Written in SR by Marija Pavlović

O bombă luminează noaptea din Marão

Degetele mele îngroșate de muncă și de bătrânețe îmi zgârie pomeții de fiecare dată când îmi șterg lacrimile astea care nu îmi dau pace. Sunt convinsă că marea nu are sfârșit și nu știu de unde îmi tot apare câte-o supărare, de vreme ce sunt moartă pe dinăuntru. Când se termină totul, nu există pace? Nu am văzut niciodată marea, dar știu cum se fac drumurile. Nimeni nu poate stăpâni apa, curge mereu unde vrea ea, dar eu știu s-o adun și să mă folosesc de încăpățânarea ei, înainte să-mi scape și să meargă până departe, să umple spațiile necunoașterii mele. Încă nu am măsurat cât de mare este ui...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Dicţionarul Deţinutului

Dicţionarul Deţinutului cuprinde vocile şi istoriile oamenilor închişi în închisoarea din Torino, Centrul de Detenţie „Lorusso e Cotugno“, secţia V din Pavilionul C, destinată „deţinuţilor protejaţi”. Porneşte de la un laborator de scriere condus în penitenciar pe parcursul a doi ani. Cu toţii ştim ce înseamnă „casă“, „iarnă“, „dragoste“, semnificaţia lor e absolută. Dar, în închisoare, semnificaţia cuvintelor se schimbă şi această schimbare provine dintr-un spaţiu: înăuntru există doar înăuntru, iar cuvintele devin preistorice. Ca şi cum ar fi oprite într-un timp primordial. Doar în aceste c...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Sara Micello

În drum spre casă

În timp ce se întorc maşina, lăsând oraşul în urmă, el încearcă să dezamorseze conflictul spunând că a fost una din acele situaţii imposibile, pe care el le numeşte „Ce-ai face dacă?“. Ea clatină din cap. — Situațiile de genul ăsta nu sunt punctul tău forte, comentează. — Ce vrei să spui? Mai mult decât atât ce naiba aş fi putut să fac? — Nu vorbi urât. Matteo repetă tot ce spui. Alice aruncă o privire peste umăr. Matteo e prăbuşit în scăunel. — Vrei să-mi spui ce am făcut rău? întreabă el după puţin timp. — Davide, îți ieșisei din minţi, începuseși să baţi cu pumnii în sticlă. Dacă nu...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

După câteva luni

12 august — Mohamad, să fii la telefon peste o jumătate de oră. Cred că am găsit-o! Mă dau jos din pat și, complet distrat, mă îmbrac, apoi, cât pot de sprinten, ies din hostel. Repede. De parcă ar avea vreo importanță dacă ajung la casa aceea cu cinci minute mai devreme sau mai târziu. Aproape că alerg în jos, pe strada în pantă, care duce spre port, acolo, undeva, între cartierul evreiesc Hardara Carmel și Wadi Salib, care a fost odată palestinian. Aud un fierăstrău, probabil taie un obiect din fier, apoi niște găini, niște cocoși. E straniu. Miroase a țară în mijlocul unui oraș care dorește...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman