View Colofon
Translations

Fragment din Trilogia sexului rătăcitor, Humanitas, București, 2019

Published in edition #2 2019-2023

Trilogia sexului rătăcitor

Written in RO by Cristina Vremes

În fața porții lui tanti Nicoleta era multă lume venită să-l petreacă pe nea Titi pe ultimul drum, care nea Titi, chiar dacă le avea el cu băutura, era om de nădejde, om de veselie, mare necaz pe nevastă-sa, oameni tineri, nu știi niciodată ce-ți aduce Dumnezeu, dar uite că a avut nevastă-sa grijă de el, toată ziua îi ținea compresă rece pe frunte, și l-a dus la toți doctorii, și uite și-acum, cu ce fală îl petrece, să vezi sicriul din ce lemn frumos, paltin pare-mi-se, și a pus femei de-au gătit pentru pomană timp de trei zile, și s-a dus la popa Cristea singură și i-a bătut în poartă, și l-a rugat să-i facă el slujba, că nea Titi ținea la el și îl pomenea tot timpul, și să vezi în ce mașină îl duce până la groapă, că eu zic că și-a dat sărmana femeie jumătate din avere să-l îngroape, să-l pomenească, să-l țină minte lumea. Miriade de voci șopteau dinspre curte, în timp ce Ada se apropia, gândindu-se cu spaimă că nu mai văzuse niciodată un mort. Pe poartă fusese arborată o bucată neagră de bumbac în formă de fundă, răstignită de doi stâlpi, anunțând doliu în familie. Așa e obiceiul, i-a zis bunica Mariana. Vederea ei în plină stradă, pe timp de vară și soare, când moartea ar trebui să fie mai lentă – nu trebuia să vină doamna cu coasa mai pe răcoare, mai pe ceață? – înfrigura trecătorul. Bucata de pânză neagră ademenea stihiile sub soarele dogoritor.

În dreptul curții lui nea Titi, Adei i se părea că intră pe un tărâm diferit, într-un alt timp, în care se risipiseră după-amiezile dulci, unde moartea avea loc doar în cărțile răsfirate pe dormeză. Tanti Nicoleta stătea pe bancă. Era înfășurată în negru, iar fâșiile de lumină se reflectau prin golurile din vița-de-vie ca niște stropi grei de apă pe veșmântul apăsător. Ada se dădea îndărăt, o evita, de parcă tanti Nicoleta fusese contaminată de funebru și putrefacție. Neapucând să se apere, femeia s-a repezit spre ea și i-a zdrobit oasele într-o îmbrățișare pătimașă. Ada a simțit că se sufocă din cauza hainelor de doliu pline de sudoare.

Fata mamii, fata mamii, ce necaz, dac-ai știi tu, fata mea, ce negru am pe suflet, m-a lăsat bărbatul, măi, fato, măi, ce mă fac eu acum, singură, să mă trezesc singură, mai fată, cui îi mai spun eu o vorbă, măi, fată, s-a dus, s-a dus nen-tu Titi, mai știi tu ce bărbat bine era el, când te-a învățat el să joci table? Uite că acum m-a lăsat singură și vreau să mă duc după el, să-l urmez în pământ, că eu nu știu ce să fac pe lumea asta. Știi tu, fată, ce amar e, să-l vezi cum se duce încet-încet, cum se stinge, că și-a pierdut puterile, la cât era el de zdravăn, mai ții tu minte; că te lua și te făcea roată în aer când erai de-o șchioapă, și râdea cu poftă, și dădea o mână de-ajutor când altul avea nevoie, și îi plăcea să stea pe prispă seara înainte să intre în casă, să vadă cerul, să vadă dacă plouă a doua zi sau nu, și ce chiuia el pe la petreceri, și ne dansa pe toate până-n zori, și uite cum m-a lăsat singură cuc acum, să mă uit singură pe cer, și să nu aud și eu o vorbă bună seara, să mă bată Dumnezeu, dar io vreau să mă duc după el, că am inima grea și mă apucă nebunia, și eu nu știu ce mă fac fără nen-tu Titi.

Lasă fata-n pace, a întrerupt-o bunica Mariana, dezlipind-o pe Ada de corpul slăbit, măcinat al lui tanti Nicoleta, în care o înecase. Ada tremura. I se injectaseră vorbele lui tanti direct în vinele vlăguite. Nu resimțea atât durerea lui tanti Nicoleta, cât senzația de mușcătură, de parcă-i îngurgitase o parte din corp. Se simțea jupuită, cu pielea legănându-se în adierea viei.

Hai să vezi mortul, a continuat bunica Mariana. Să vezi și tu cum e, că acum ești mare.

De sub vie se căsca o scară cu cinci trepte ce urca în holul principal. În camera din dreapta se vedea o îngrămădeală de siluete negre, unii cu capul aplecat și pălării ținute la brâu, alții cu ochii înlăcrimați și pielea nasului inflamată. Șoaptele mișunau prin cavitățile tăcerii solemne, frânte în jumătăți de cuvinte și silabe reținute. Un grup de femei se proptise într-un colț. Purtau batic negru, strâns cu agrafe de linia podoabei capilare. Printre contururile corpurilor lor, se zărea lemnul lustruit și maiestuous al coșciugului, din care se revărsau volane, dantele, coroane de flori și iconițe. Patru lumânări fumegau în colțuri, încadrând zona mortuară înălțată pe un soclu improvizat. Coșciugul era așezat pe masa unde tanti Nicoleta o servise cu șerbet și prăjitură cu nucă. Îi oferise trei bucăți și limonadă într-o carafă cu gâtul ciobit. Asta înainte să cadă nea Titi la pat. Leșul întins pe așternuturile vaporoase se vedea parțial, din profil, în spatele siluetelor de stofă neagră. Cu cât se apropia, se distingeau un nas de ceară, mâinile petrecute pe piept și vârful lustruit al pantofilor negri. Hai să-i zici la revedere lui nea Titi, îi spunea bunica Mariana, împingând-o de la spate. Chipul ceruit părea să miște în orice clipă. Fusese obișnuită să vadă aceeași față cu mușchii în mișcare. Pielea închisă la culoare părea să nu îl mai conțină deloc pe nea Titi, sau pe cine fusese el odată. Firișoarele roșii de pe obraji, pe care Ada le studiase când nea Titi era viu și jucau table, se retrăseseră, lăsând la suprafață o epidermă compactă. Ada se uita la o ființă străină, ce purta în chip nelămurit trăsături familiare. Buzele erau vineții și nasul cimentat într-o formă autoritară, esențializată. Liniile feței se reduseseră la o rețea clară de nervuri, un portret desenat al omului care fusese. Pe piele avea un strat fin de pudră albă si buzele erau date cu roșu. Sprâncenele erau conturate cu creion maroniu. Nea Titi era machiat, parcă pentru a-i anima trăsăturile pentru o ultimă dată, ca să fie, chipurile, mai frumos, însă efectul era grotesc, și părea și mai mort cu toate culorile alea, ca o păpușă împăiată, enormă.

A fost și nu mai este. A-nghițit gutuia, cum zicea bunica Mariana amuzată, când se auzeau clopotele la o oră neobișnuită, când era ori nuntă, ori înmormântare.

Sub costumul greu în care nea Titi se cununase se putea ghici un corp micșorat, înconjurat de batiste, un pachet de țigări, un tranzistor mic cât palma, o tabacheră, lama de ras din argint, pe care le lua cu el pe lumea cealaltă. Ada se uita la capacul de coșciug rezemat de perete și se gândea că lumea de apoi trebuie să fie mică în cutia de lemn în care nea Titi avea să zacă.

I-a zis la revedere și s-a îndepărtat cu frica de leșul ce ar fi putut s-o înșface pe cealaltă lume, dacă mai stătea mult. Un curent nevăzut pulsa în jurul sicriului. De-aia acoperiseră oglinzile cu cearșafuri, ca nea Titi să nu se vadă și să se sperie, adică să vadă că nu mai e.

Moartea, acolo unde nu te mai miști, era chiar în fața Adei, și nu înțelegea cum vine asta. Nu trebuia să fie mai departe? Pe celălalt tărâm? Dar nea Titi era mort chiar acolo, în aceeași odaie, ceea ce însemna că și ea pășise pe celălalt tărâm. Dacă au greșit, dacă nu e mort? Că într-un fel nu e, dacă se duce în altă parte. Așa zic toți, că se duce, că pleacă, deci acum el merge pe undeva, deși pare încremenit.

În căldura lumânărilor, concluziile vertiginoase se năpusteau asupra Adei. În spatele ei, grupul de bocitoare se pregătea să jelească, semănând cu un stol de ciori care anunță pagubă, să îl plângă că s-a dus, toate împreună, să-i cânte ultimul drum, fiindcă tanti Nicoleta și plânsul ei nu erau de-ajuns, era nevoie de mai multe plânsete de femeie ca să se ridice la ceruri și să audă Dumnezeu cum e regretat nea Titi. Ada nu văzuse bocitoare până atunci, dar știa că ele asta fac. Asta e ocupația lor. Plâng morți. Deși nu toate îi cunosc pe răposați. Ada le auzea șușotind; trebuiau să înceapă în curând. Dacă nu bocești îndeajuns de tare, nu pleacă mortul din casă. Și dacă nu pleacă, devine strigoi, prins între două lumi. Așa ziceau. Nea Titi era în acel moment undeva pe tavan și se uita în jos, la mulțime. Ada se întreba dacă e supărat pe ea, fiindcă i s-a făcut frică de el și i s-a părut urâțit. Se ruga să nu o pedepsească. Erau multe lucruri pe care nu le înțelegea. Dacă e pe tavan și e cu noi, de ce îl mai bocim? Dacă tanti Nicoleta crede că o să-l vadă pe cealaltă lume, de ce nu are puțină răbdare și o ia-n tragic?

În grădină, soarele bătea puternic. Peisajul era surd la durerea dinăuntrul casei. Peste drum, brutăria cu colaci calzi era deschisă. Adei îi era foame, ceea ce însemna că era vie, că nu trebuia să-și lepede corpul și să se urce pe tavan, s-o vadă pe bunica Mariana cum plânge după ea.

Bocitoarele se lamentau înăuntru, făcând mătănii și zguduindu-și mădularele. Plângeau în cor, apoi unele oboseau și se retrăgeau deoparte, antrenându-și plămânii pentru mai multă mâhnire în a doua repriză. Era un spectacol în același timp comic și cutremurător. Dacă moartea avea o față, era purtată de acest stol negru, ridat și obscen, care mirosea a stătut, fiindcă bocitoarele își spălau rar broboadele de prăpăd, pentru a lăsa moartea să se instaleze adânc în epiderma postavului. A urmat apoi slujba popii Cristea, care era sincer mâhnit, fiindcă mai băuse câte un șpriț cu răposatul, și era prea devreme, prea tânăr, dar asta fusese voia lui Dumnezeu. A împrejmuit leșul cu nor de tămâie produs de cădelnița legănată, ce acompania vocea gravă din sutană care se ruga să-l primească la ceruri. Apoi a venit momentul să iasă din casă cu picioarele înainte, pe umerii vecinilor, unchilor și nepoților. Când botul coșciugului era înclinat pe gura scării, tanti Nicoleta a zis „Eu îl țin aici, eu nu-l las“ și apoi s-a prăbușit în hol. Călcâiele golașe erau răsfirate pe dușumea, iar pantofii atârnau blegi lângă femeia leșinată.

Au ridicat-o, i-au dat apă cu zahăr, iar tanti Nicoleta a trecut în fruntea cortegiului ce îl conducea pe nea Titi pe ultimul drum, acoperit doar de un voal străveziu. Înainte să-l urce în camionetă, o bocitoare i-a tăiat sfoara, să aibă mâinile dezlegate pe ultimul drum, să aibă putere la cumpenele pe care avea să le străbată, la fiecare intersecție, unde aceeași bocitoare împrăștia sare în colțuri, să-l lase să treacă. De ce ne oprim așa des? întreba Ada. Se stă să se plătească vamă pentru mort, și apoi, nu poți s-o iei înaintea mortului. Ada se întreba unde este vameșul, dacă e cocoțat pe-un stâlp, dacă e invizibil, dacă bocitoarea cu sare îl vede, dacă vorbesc aceeași limbă. Își imagina întregul cartier al Chitilei, și mai ales drumul spre piață, transfigurat în lumea ailaltă. Ada se uita la porțile închise, la curțile pustii, la fațadele scorojite, și acestea păreau neschimbate.

More by Cristina Vremes

Câteva minute în derivă

Ziua începe mai devreme decât aș fi crezut. Pusesem alarma să sune la ora 5:56, din mai multe motive. Voiam să am timp pentru meditația de dis-de-dimineață și, totodată, trebuia să aștept treizeci de minute pentru ca pastila ce îmbunătățește funcțiile tiroidiene să își facă efectul înainte de cafea, iar apoi să încep o serie de exerciții ce îmbină arderea grăsimilor cu tonifierea mușchilor, folosind doar propria greutate, fără să uit, între timp, să dau drumul la boiler, fiindcă încălzirea apei durează aproximativ patru ore, ceea ce îmi acordă suficient timp să termin și secvența de yoga pent...
Written in RO by Cristina Vremes
More in RO

Schimbarea

— Luați liftul, eu vin pe scări, strigă tânărul medic și pornește în goană, sărind câteva trepte deodată. Trebuie să ajungă la timp. Cu câteva săptămâni înainte, imediat după naștere, mama se prezentase la pediatru: copilul plângea necontenit. La prima vizită auzise: — Hrăniți-l ca lumea o dată și-o să se liniștească. La a doua policlinică i se spusese: — Are colici. Nu mai mâncați prăjeli. Laptele o să se facă mai bun, iar copilul n-o să mai urle. Doctorul de la cabinetul privat pur și simplu izbucnise în râs: — Păi, cum să nu plângă? Doar e nou-născut. Pediatrii erau liniștiți, da...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Joanna Gierak Onoszko

Acasă

Moara, poteca aceea care ducea la râu, fântâna, caii, vacile și grâul. Gălețile sparte pline de roșii sângerii, borcanele închise ermetic cu legume murate pentru iarnă. Albia îngustă a râului Severski Don, care leagă toate câmpurile între ele, care trage Rusia spre Ucraina, care ține laolaltă harta țării, precum tighelește străbunicul meu Nikolai cojoacele cu ac și ață. Adierea în pânzele morilor de vânt, fetele comsomoliste în piața din centrul satului. Dansează. Se iau la braț, se sprijină reciproc, înclinându-și trupurile într-o parte și luându-și elan de pe sol, exact cât le trebuie. Moara...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Lisa Weeda

În drum spre casă

În timp ce se întorc maşina, lăsând oraşul în urmă, el încearcă să dezamorseze conflictul spunând că a fost una din acele situaţii imposibile, pe care el le numeşte „Ce-ai face dacă?“. Ea clatină din cap. — Situațiile de genul ăsta nu sunt punctul tău forte, comentează. — Ce vrei să spui? Mai mult decât atât ce naiba aş fi putut să fac? — Nu vorbi urât. Matteo repetă tot ce spui. Alice aruncă o privire peste umăr. Matteo e prăbuşit în scăunel. — Vrei să-mi spui ce am făcut rău? întreabă el după puţin timp. — Davide, îți ieșisei din minţi, începuseși să baţi cu pumnii în sticlă. Dacă nu...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Fabrizio Allione

Am trăit în satul ăsta dintotdeauna

Pielea ni s-a schimbat. Îmi spun asta în fața oglinzii de apă domoală pe care ne-o dăruiește adăpătoarea. Nu mai sunt vaci în sat, așa că jgheabul ăsta e al nostru, ca de altfel aproape tot ce ne înconjoară. Al nostru și al nimănui. Proprietatea celor care au rezistență și reședință aici. Fata mea, cu urme de noroi și frunze uscate în păr, se agață strâns de corpul meu ca un animăluț. Nu mai folosim de multă vreme căruciorul pentru că drumurile pietruite îl rup în bucăți, iar mușchii mei s-au mulat oricum pe corpul ei, pe greutatea și pe contururile ei, scoțând la iveală linii noi, atletice, n...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Aixa De la Cruz Regúlez

Nec mergitur

Sufrageria era camera cel mai prost amenajată. Căminul era ponosit, masa stătea stingheră în fața ușilor glisante din sticlă, fără scaune, iar pereții zugrăviți în alb, în afara cuielor de care nu era agățat niciun tablou, erau goi. De fiecare dată când intra în sufragerie, se simțea de parcă ar fi pășit într-o sală de bal. De fapt, abia dacă apucase să stea în ea. Canapeaua pe care o luase cu ea din apartamentul din Den Bosch era pusă-n mijlocul camerei, fără perne, fără vreo cuvertură pe spătar. O cutie plină de eșarfe, cu o tavă pe ea, îi servea drept masă de salon. Când a anunțat că se va ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Simone Atangana Bekono

Când minciunile se înmulțesc ca ciupercile după ploaie

Extras din: Întreabă fulgerul, Editura Polis, 2015 N-a fost intenția mea să scot o nouă modă. Dar s-a întâmplat pur și simplu. Am povestit la școală despre accident și așa a pornit toată chestia.  Așa eram de sătul de examene încât mereu mă trezeam prea târziu, deși îmi  propuneam mereu să mai răsfoiesc o dată cu atenție tot ce încă n-apucasem  să învăț. După bipuitul exasperant de la alarma mamei care mergea la servi ciu mult mai devreme, mă lua iar somnul mereu și adormeam adânc. Atât  de adânc încât abia mai auzeam deșteptătorul meu. Tata venea atunci exact  la timp să mă scoată din culcu...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Carmien Michels