View Colofon
Translations

Fragment din Trilogia sexului rătăcitor, Humanitas, București, 2019

Published in edition #2 2019-2023

Trilogia sexului rătăcitor

Written in RO by Cristina Vremes

În fața porții lui tanti Nicoleta era multă lume venită să-l petreacă pe nea Titi pe ultimul drum, care nea Titi, chiar dacă le avea el cu băutura, era om de nădejde, om de veselie, mare necaz pe nevastă-sa, oameni tineri, nu știi niciodată ce-ți aduce Dumnezeu, dar uite că a avut nevastă-sa grijă de el, toată ziua îi ținea compresă rece pe frunte, și l-a dus la toți doctorii, și uite și-acum, cu ce fală îl petrece, să vezi sicriul din ce lemn frumos, paltin pare-mi-se, și a pus femei de-au gătit pentru pomană timp de trei zile, și s-a dus la popa Cristea singură și i-a bătut în poartă, și l-a rugat să-i facă el slujba, că nea Titi ținea la el și îl pomenea tot timpul, și să vezi în ce mașină îl duce până la groapă, că eu zic că și-a dat sărmana femeie jumătate din avere să-l îngroape, să-l pomenească, să-l țină minte lumea. Miriade de voci șopteau dinspre curte, în timp ce Ada se apropia, gândindu-se cu spaimă că nu mai văzuse niciodată un mort. Pe poartă fusese arborată o bucată neagră de bumbac în formă de fundă, răstignită de doi stâlpi, anunțând doliu în familie. Așa e obiceiul, i-a zis bunica Mariana. Vederea ei în plină stradă, pe timp de vară și soare, când moartea ar trebui să fie mai lentă – nu trebuia să vină doamna cu coasa mai pe răcoare, mai pe ceață? – înfrigura trecătorul. Bucata de pânză neagră ademenea stihiile sub soarele dogoritor.

În dreptul curții lui nea Titi, Adei i se părea că intră pe un tărâm diferit, într-un alt timp, în care se risipiseră după-amiezile dulci, unde moartea avea loc doar în cărțile răsfirate pe dormeză. Tanti Nicoleta stătea pe bancă. Era înfășurată în negru, iar fâșiile de lumină se reflectau prin golurile din vița-de-vie ca niște stropi grei de apă pe veșmântul apăsător. Ada se dădea îndărăt, o evita, de parcă tanti Nicoleta fusese contaminată de funebru și putrefacție. Neapucând să se apere, femeia s-a repezit spre ea și i-a zdrobit oasele într-o îmbrățișare pătimașă. Ada a simțit că se sufocă din cauza hainelor de doliu pline de sudoare.

Fata mamii, fata mamii, ce necaz, dac-ai știi tu, fata mea, ce negru am pe suflet, m-a lăsat bărbatul, măi, fato, măi, ce mă fac eu acum, singură, să mă trezesc singură, mai fată, cui îi mai spun eu o vorbă, măi, fată, s-a dus, s-a dus nen-tu Titi, mai știi tu ce bărbat bine era el, când te-a învățat el să joci table? Uite că acum m-a lăsat singură și vreau să mă duc după el, să-l urmez în pământ, că eu nu știu ce să fac pe lumea asta. Știi tu, fată, ce amar e, să-l vezi cum se duce încet-încet, cum se stinge, că și-a pierdut puterile, la cât era el de zdravăn, mai ții tu minte; că te lua și te făcea roată în aer când erai de-o șchioapă, și râdea cu poftă, și dădea o mână de-ajutor când altul avea nevoie, și îi plăcea să stea pe prispă seara înainte să intre în casă, să vadă cerul, să vadă dacă plouă a doua zi sau nu, și ce chiuia el pe la petreceri, și ne dansa pe toate până-n zori, și uite cum m-a lăsat singură cuc acum, să mă uit singură pe cer, și să nu aud și eu o vorbă bună seara, să mă bată Dumnezeu, dar io vreau să mă duc după el, că am inima grea și mă apucă nebunia, și eu nu știu ce mă fac fără nen-tu Titi.

Lasă fata-n pace, a întrerupt-o bunica Mariana, dezlipind-o pe Ada de corpul slăbit, măcinat al lui tanti Nicoleta, în care o înecase. Ada tremura. I se injectaseră vorbele lui tanti direct în vinele vlăguite. Nu resimțea atât durerea lui tanti Nicoleta, cât senzația de mușcătură, de parcă-i îngurgitase o parte din corp. Se simțea jupuită, cu pielea legănându-se în adierea viei.

Hai să vezi mortul, a continuat bunica Mariana. Să vezi și tu cum e, că acum ești mare.

De sub vie se căsca o scară cu cinci trepte ce urca în holul principal. În camera din dreapta se vedea o îngrămădeală de siluete negre, unii cu capul aplecat și pălării ținute la brâu, alții cu ochii înlăcrimați și pielea nasului inflamată. Șoaptele mișunau prin cavitățile tăcerii solemne, frânte în jumătăți de cuvinte și silabe reținute. Un grup de femei se proptise într-un colț. Purtau batic negru, strâns cu agrafe de linia podoabei capilare. Printre contururile corpurilor lor, se zărea lemnul lustruit și maiestuous al coșciugului, din care se revărsau volane, dantele, coroane de flori și iconițe. Patru lumânări fumegau în colțuri, încadrând zona mortuară înălțată pe un soclu improvizat. Coșciugul era așezat pe masa unde tanti Nicoleta o servise cu șerbet și prăjitură cu nucă. Îi oferise trei bucăți și limonadă într-o carafă cu gâtul ciobit. Asta înainte să cadă nea Titi la pat. Leșul întins pe așternuturile vaporoase se vedea parțial, din profil, în spatele siluetelor de stofă neagră. Cu cât se apropia, se distingeau un nas de ceară, mâinile petrecute pe piept și vârful lustruit al pantofilor negri. Hai să-i zici la revedere lui nea Titi, îi spunea bunica Mariana, împingând-o de la spate. Chipul ceruit părea să miște în orice clipă. Fusese obișnuită să vadă aceeași față cu mușchii în mișcare. Pielea închisă la culoare părea să nu îl mai conțină deloc pe nea Titi, sau pe cine fusese el odată. Firișoarele roșii de pe obraji, pe care Ada le studiase când nea Titi era viu și jucau table, se retrăseseră, lăsând la suprafață o epidermă compactă. Ada se uita la o ființă străină, ce purta în chip nelămurit trăsături familiare. Buzele erau vineții și nasul cimentat într-o formă autoritară, esențializată. Liniile feței se reduseseră la o rețea clară de nervuri, un portret desenat al omului care fusese. Pe piele avea un strat fin de pudră albă si buzele erau date cu roșu. Sprâncenele erau conturate cu creion maroniu. Nea Titi era machiat, parcă pentru a-i anima trăsăturile pentru o ultimă dată, ca să fie, chipurile, mai frumos, însă efectul era grotesc, și părea și mai mort cu toate culorile alea, ca o păpușă împăiată, enormă.

A fost și nu mai este. A-nghițit gutuia, cum zicea bunica Mariana amuzată, când se auzeau clopotele la o oră neobișnuită, când era ori nuntă, ori înmormântare.

Sub costumul greu în care nea Titi se cununase se putea ghici un corp micșorat, înconjurat de batiste, un pachet de țigări, un tranzistor mic cât palma, o tabacheră, lama de ras din argint, pe care le lua cu el pe lumea cealaltă. Ada se uita la capacul de coșciug rezemat de perete și se gândea că lumea de apoi trebuie să fie mică în cutia de lemn în care nea Titi avea să zacă.

I-a zis la revedere și s-a îndepărtat cu frica de leșul ce ar fi putut s-o înșface pe cealaltă lume, dacă mai stătea mult. Un curent nevăzut pulsa în jurul sicriului. De-aia acoperiseră oglinzile cu cearșafuri, ca nea Titi să nu se vadă și să se sperie, adică să vadă că nu mai e.

Moartea, acolo unde nu te mai miști, era chiar în fața Adei, și nu înțelegea cum vine asta. Nu trebuia să fie mai departe? Pe celălalt tărâm? Dar nea Titi era mort chiar acolo, în aceeași odaie, ceea ce însemna că și ea pășise pe celălalt tărâm. Dacă au greșit, dacă nu e mort? Că într-un fel nu e, dacă se duce în altă parte. Așa zic toți, că se duce, că pleacă, deci acum el merge pe undeva, deși pare încremenit.

În căldura lumânărilor, concluziile vertiginoase se năpusteau asupra Adei. În spatele ei, grupul de bocitoare se pregătea să jelească, semănând cu un stol de ciori care anunță pagubă, să îl plângă că s-a dus, toate împreună, să-i cânte ultimul drum, fiindcă tanti Nicoleta și plânsul ei nu erau de-ajuns, era nevoie de mai multe plânsete de femeie ca să se ridice la ceruri și să audă Dumnezeu cum e regretat nea Titi. Ada nu văzuse bocitoare până atunci, dar știa că ele asta fac. Asta e ocupația lor. Plâng morți. Deși nu toate îi cunosc pe răposați. Ada le auzea șușotind; trebuiau să înceapă în curând. Dacă nu bocești îndeajuns de tare, nu pleacă mortul din casă. Și dacă nu pleacă, devine strigoi, prins între două lumi. Așa ziceau. Nea Titi era în acel moment undeva pe tavan și se uita în jos, la mulțime. Ada se întreba dacă e supărat pe ea, fiindcă i s-a făcut frică de el și i s-a părut urâțit. Se ruga să nu o pedepsească. Erau multe lucruri pe care nu le înțelegea. Dacă e pe tavan și e cu noi, de ce îl mai bocim? Dacă tanti Nicoleta crede că o să-l vadă pe cealaltă lume, de ce nu are puțină răbdare și o ia-n tragic?

În grădină, soarele bătea puternic. Peisajul era surd la durerea dinăuntrul casei. Peste drum, brutăria cu colaci calzi era deschisă. Adei îi era foame, ceea ce însemna că era vie, că nu trebuia să-și lepede corpul și să se urce pe tavan, s-o vadă pe bunica Mariana cum plânge după ea.

Bocitoarele se lamentau înăuntru, făcând mătănii și zguduindu-și mădularele. Plângeau în cor, apoi unele oboseau și se retrăgeau deoparte, antrenându-și plămânii pentru mai multă mâhnire în a doua repriză. Era un spectacol în același timp comic și cutremurător. Dacă moartea avea o față, era purtată de acest stol negru, ridat și obscen, care mirosea a stătut, fiindcă bocitoarele își spălau rar broboadele de prăpăd, pentru a lăsa moartea să se instaleze adânc în epiderma postavului. A urmat apoi slujba popii Cristea, care era sincer mâhnit, fiindcă mai băuse câte un șpriț cu răposatul, și era prea devreme, prea tânăr, dar asta fusese voia lui Dumnezeu. A împrejmuit leșul cu nor de tămâie produs de cădelnița legănată, ce acompania vocea gravă din sutană care se ruga să-l primească la ceruri. Apoi a venit momentul să iasă din casă cu picioarele înainte, pe umerii vecinilor, unchilor și nepoților. Când botul coșciugului era înclinat pe gura scării, tanti Nicoleta a zis „Eu îl țin aici, eu nu-l las“ și apoi s-a prăbușit în hol. Călcâiele golașe erau răsfirate pe dușumea, iar pantofii atârnau blegi lângă femeia leșinată.

Au ridicat-o, i-au dat apă cu zahăr, iar tanti Nicoleta a trecut în fruntea cortegiului ce îl conducea pe nea Titi pe ultimul drum, acoperit doar de un voal străveziu. Înainte să-l urce în camionetă, o bocitoare i-a tăiat sfoara, să aibă mâinile dezlegate pe ultimul drum, să aibă putere la cumpenele pe care avea să le străbată, la fiecare intersecție, unde aceeași bocitoare împrăștia sare în colțuri, să-l lase să treacă. De ce ne oprim așa des? întreba Ada. Se stă să se plătească vamă pentru mort, și apoi, nu poți s-o iei înaintea mortului. Ada se întreba unde este vameșul, dacă e cocoțat pe-un stâlp, dacă e invizibil, dacă bocitoarea cu sare îl vede, dacă vorbesc aceeași limbă. Își imagina întregul cartier al Chitilei, și mai ales drumul spre piață, transfigurat în lumea ailaltă. Ada se uita la porțile închise, la curțile pustii, la fațadele scorojite, și acestea păreau neschimbate.

More by Cristina Vremes

Câteva minute în derivă

Ziua începe mai devreme decât aș fi crezut. Pusesem alarma să sune la ora 5:56, din mai multe motive. Voiam să am timp pentru meditația de dis-de-dimineață și, totodată, trebuia să aștept treizeci de minute pentru ca pastila ce îmbunătățește funcțiile tiroidiene să își facă efectul înainte de cafea, iar apoi să încep o serie de exerciții ce îmbină arderea grăsimilor cu tonifierea mușchilor, folosind doar propria greutate, fără să uit, între timp, să dau drumul la boiler, fiindcă încălzirea apei durează aproximativ patru ore, ceea ce îmi acordă suficient timp să termin și secvența de yoga pent...
Written in RO by Cristina Vremes
More in RO

Fulgerări

Într-o culegere de eseuri cu titlul Zen în arta scrisului, Ray Bradbury scrie că, de la douăzeci şi patru la treizeci şi şase de ani, îşi petrecuse timpul punând pe hârtie liste de substantive. Lista arăta mai mult sau mai puţin aşa: „LACUL. NOAPTEA. GREIERII. PRĂPASTIA. PODUL. PARTERUL. TRAPA. COPILUL. MULŢIMEA. TRENUL NOCTURN. SIRENA CEŢURILOR. SECERA. CARNAVALUL. CARUSELUL. PITICUL. LABIRINTUL OGLINZILOR. SCHELETUL.“ Recent, mi s-a întâmplat ceva asemănător. Am trăit într-o familie care mi-a oferit o educaţie bună şi un mod potrivit de a relaţiona cu lumea, dar în ultimul timp mă gândesc...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Sara Micello

Schimbarea

— Luați liftul, eu vin pe scări, strigă tânărul medic și pornește în goană, sărind câteva trepte deodată. Trebuie să ajungă la timp. Cu câteva săptămâni înainte, imediat după naștere, mama se prezentase la pediatru: copilul plângea necontenit. La prima vizită auzise: — Hrăniți-l ca lumea o dată și-o să se liniștească. La a doua policlinică i se spusese: — Are colici. Nu mai mâncați prăjeli. Laptele o să se facă mai bun, iar copilul n-o să mai urle. Doctorul de la cabinetul privat pur și simplu izbucnise în râs: — Păi, cum să nu plângă? Doar e nou-născut. Pediatrii erau liniștiți, da...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Joanna Gierak Onoszko

Despre cai și demoni

Îmi aduc aminte de ziua de ieri de parcă ar fi fost... ieri. Am luat trenul de la Bruxelles – de fapt, două trenuri, pentru că a trebuit să schimb – până la Haga, numai ca să văd un tablou, unul singur. Demonul unei dorințe obsesive pusese stăpânire pe mine, așa că a trebuit să mă duc.     Însă călătoria a fost departe de ce-mi imaginasem – o călătorie frumoasă, relaxată, în Olanda –, mi-am dat seama de asta de cum am ieșit din hotel, lăsând totul în urmă.     La Bruxelles, în Gare du Nord, am fost cât pe ce să iau trenul greșit, pentru că m-am orientat după mersul trenurilor de la Gare Centra...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Mirt Komel

Văgăuna bondarilor Sau ce s-a întâmplat la Fundata în săptămâna abonamentului la schi

Ziua 0 Degetele îi alunecau din nou, ca de la sine, pe ecranul telefonului mobil, pe care îl pusese lângă farfuria cu supă. Asta nu pentru că ar fi așteptat să vadă ceva excitant pe ecran, ci pentru că obiceiul nu-i dădea pace... De câte ori venea acasă pentru câteva zile, prefera să dezactiveze aplicația pentru întâlniri. Și niciodată nu-i era suficient de clar dacă face asta pentru el sau pentru ai lui – fiindcă nu-i plăcea să-i pună în încurcătură –, sau ca să se pună la adăpost de o neplăcere de alt tip: nu ar fi suportat ca printre cei înscriși pe site să dea peste porecle jalnice, demne ...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Cu păsările am în comun cerul

Uneori devine de-a dreptul insuportabil. Plescăie așa de tare, că mă trezesc. Și, în afară de asta, se mai și ceartă, cui să-i revină cea mai bună bucățică, încât nu mai pot să adorm. Se aude totul, deși am ferestre duble, iar ramele sunt etanșate. Una ar vrea semințe de dovleac, cealaltă de in, fiindcă sună drăguț când le crănțăni, cele mai tinere se reped la firimiturile de pâine, femelele nu vor niciodată plăcintă cu jumări. Cine ar crede că sturzul cântător, măcăleandrul, pițigoiul albastru și florintele nu vor să-și îndese în aparatul digestiv tot ce au la îndemână. Locuitorii ăștia ai pa...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Agata Tomažič

Rezumat

Povestirea pe care am început s-o scriu ar putea deveni fie un fragment dintr-o antologie de povestiri scurte – concentrate pe diferite personaje legate între ele –, fie un fragment dintr-un roman de tipul young adult. Suntem în viitorul apropiat şi într-un chat de părinţi îngrijoraţi explodează alarmisme şi scandaluri, creând un lanţ într-o comunitate restrânsă, în aparenţă atentă şi corectă, dar în realitate verde de invidie şi individualisme. Apare evidentă – între timp ce se dezleagă discuţii, minciuni, atitudini şi afirmaţii de mici puteri meschine – neînţelegerea totală a vieţii emoțion...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Arianna Giorgia Bonazzi