View Colofon
Translations
Published in edition #2 2019-2023

Câteva minute în derivă

Written in RO by Cristina Vremes

Ziua începe mai devreme decât aș fi crezut.

Pusesem alarma să sune la ora 5:56, din mai multe motive. Voiam să am timp pentru meditația de dis-de-dimineață și, totodată, trebuia să aștept treizeci de minute pentru ca pastila ce îmbunătățește funcțiile tiroidiene să își facă efectul înainte de cafea, iar apoi să încep o serie de exerciții ce îmbină arderea grăsimilor cu tonifierea mușchilor, folosind doar propria greutate, fără să uit, între timp, să dau drumul la boiler, fiindcă încălzirea apei durează aproximativ patru ore, ceea ce îmi acordă suficient timp să termin și secvența de yoga pentru descleștarea inimii, fără a mă expune pericolului de a inunda apartamentul, pentru că termostatul boilerului nu mai funcționează și, atunci, apa se încălzește prea mult, nelimitat, atingând aproape punctul de fierbere și declanșând o presiune interioară ce riscă o explozie.

Al doilea motiv: de când am citit Inhibiție, simptom, angoasă, mi-am dat seama că am un comportament obsesiv-compulsiv, pe care vreau să-l înfrâng prin câteva detalii din cotidian, cum ar fi o alarmă setată nu la o oră fixă, ci cu câteva minute în derivă. Apoi, ora 5:56 înseamnă patru minute de prelungire a stării onirice, pentru ca la 6 fix să mă dau jos din pat.

Dar lucrurile nu au decurs așa, fiindcă la ora 4:35 eram trează și mă uitam pe tavan. Am încercat să adorm din nou, în van. Nu mă încumetam să mă uit la ceas, sperând să fie mai târziu, sperând să fi profitat de îndeajuns de mult somn pentru a fi energică și productivă în decursul zilei. Genele de lumină ivite printre cusăturile draperiilor întârziau totuși să se ivească, și atunci mi-am luat inima în dinți, m-am sculat și am acceptat insomnia, începutul timpuriu, oboseala unui somn scurtat.

Nu-i prea grav, îmi spun. E doar un alt eveniment care nu decurge conform planului, cum au fost multe altele, în ultimele luni. Cu acest răstimp câștigat nu știu încă ce să fac. Nu aprind lumina – simt că nu a venit momentul să intru în contact cu electricitatea sau cu orice alt fenomen fizic. Stau așezată turcește pe o pernă, poziție în care meditez, de obicei. Ceva mă împiedică să pornesc clipul cu vocea gurului, și aștept, într-o tihnă profundă, acea pace de dinaintea rumorii străzii, a camioanelor de gunoi, a claxoanelor. Sunt primul om în stare de veghe, iar restul lumii este inconștient.

Fără niciun efort voluntar, imaginea unei figuri care îmi seamănă apare într-un spațiu incert – nici în minte, dar nici în lumea materială, ci într-un purgatoriu al vizibilității. Silueta trece de verificarea pașaportului, își recuperează bagajele de pe banda rulantă, se urcă în trenul de legătură dintre aeroport și centrul orașului, observă oamenii preocupați de facturile de pe telefon, cerșetorii de care se ciocnesc, cafelele în pahare de plastic, fără capac, ce dau pe-afară. Este înghesuială; este lumea cea de toate zilele, îndepărtată de junglă, triburi laoțiene, pensiuni de globetrotteri, petreceri tehno pe plajă, tacâmuri din frunze de banană, corpul lui Iacob, senzația totală de libertate, atunci când străbați văi și serpentine pe o motocicletă.

Revenirea dintr-o călătorie de trei luni, la un normal lânced, prezintă câteva consolări. Iacob și-a rezervat biletul de avion. Nopțile din colibă și diminețile inaugurate cu peisajul puternic luminat, ce părea de fiecare dată neașteptat de întins, prin fereastra cu cadrul de bambus de dimensiunea unui spătar de scaun, aceste dimineți irecuperabile se vor prelungi în cei 25 metri pătrați pe care îi ocup în garsoniera mea. Vom avea parte de alte experiențe, mai ancorate în ceea ce se zice că este lumea reală. Iacob mă întreabă dacă o să îi gătesc. Ezit să-i răspund și, în același timp, apelul video se bruiază. Sper că nu a remarcat această fină retragere. Mă întreb cum va fi să pregătim curry împreună, în bucătăria de un metru pătrat. Cum va fi, oare, să cumpărăm orez și Vegeta împreună, să stăm la o coadă înăbușitoare de hipermarket cu promoții colorate. Să stăm împreună încontinuu, o săptămână întreagă, să ne studiem corpurile atât de mult, încât să avem impresia că alunecăm unul într-altul.

Masa din Ajunul Crăciunului am luat-o împreună pe marginea drumului, în întuneric, fiindcă electricitatea este firavă în acea comunitate din nordul Thailandei. Am mâncat pad thai cu creveți, direct din pungă, rezemați de un parapet de piatră, în țărâna de pe jos. A doua zi, pleca înapoi, într-un Berlin friguros și umed. M-a trezit dimineața și m-a strâns în brațe, cu o privire serenă și încrezătoare, în timp ce plângeam înfundat, cuibărită în trupul lui. Iacob își împachetează lucrurile repede, fără să se piardă în dezordinea din penumbră, printre periuțe de dinți și șepci, chitanțe și bocanci. Într-o clipă, își leagă rucsacul în jurul bazinului, se aude catarama de plastic, al cărei ecou persistă în coliba pe care o lasă în urmă, închizând ușa cu un zâmbet.

Trenul a ajuns la Gara de Nord. Oamenii se îmbulzesc înspre scara rulantă, iar șuvoiul haotic de suflete se organizează într-un singur rând ascendent. Mirosul de șoarece din metroul parizian revine, de parcă nu a dispărut niciodată în cele trei luni de călătorie. Nefericirea unui oraș asprit, cu resurse supraexploatate, cu fărâme de plenitudine, se reinstalează cu naturalețe, așa cum sunt și îmbrâncelile, nervii trăiți la comun, sentimentul de disperare urbană. La Paris, viața a fost arhivată într-o memorie culturală. Natura există în minte, în picturi. Viața este trăită nu prin propriul corp, ci prin ideea unei mese cu scoici și șampanie, ideea unor sandale bej cu ținte, fără de care pantalonii albi evazați nu au sens.

Corpul, plăcerea, senzațiile, sentimentele nu își găsesc logica fără accesorii exterioare, înstrăinate de libertatea unui peisaj cu cer și pământ. La Paris, parcă și cerul este pictat.

Venirea apropiată a lui Iacob va aduce, poate, cu sine, bolta cerească în stare naturală, așa cum am descoperit-o acum câteva luni. Vizita lui coincide cu Salonul Desenului Erotic, unde am fost acceptată. În sfârșit, sentimentul de sechestrare creativă începe să se dilueze. Desenul pe care îl prezint se intitulează We don’t talk about it anymore și arată o fată goală, cu tricoul sulemenit, un desen respins la majoritatea saloanelor. Revenirea la viața reală nu este atât de dezolantă, atunci, ci, dimpotrivă, riscă să devină în curând prea complexă, cu o succesiune de întâmplări bogate, suculente, și am la dispoziție puțin timp. Vernisaj, Iacob, primăvara timpurie, rezidența din Elveția, câteva săptămâni după, toate îmi vor lăsa o perioadă scurtă de aclimatizare.

Evit să las viața să decurgă prea rapid, fără a putea face o sinteză din când în când. Altfel, fluxul evenimentelor este amețitor, și risc un fel de autism.

*

Toate planurile se prăbușesc, rând pe rând. Lumea întreagă se stinge. Saloanele publice se închid, avioanele zboară rar și companiile aeriene dau faliment; revenirea la lumea reală, la care mă așteptam în trenul de la aeroport, este dată peste cap. Un virus al cărui nume se termină în vid migrează de la est la vest și se anunță în chip concret pe o plajă cambodgiană, unde văd primii călători și chelneri cu chipul pe jumătate acoperit cu o mască de unică folosință. Acum, pericolul contaminării este omniprezent și sunt locuri în care cadavrele, victime ale atrofierii pulmonare, nu au loc de groapă, fiind ținute în congelatoare enorme, la comun. Străzile sunt imobilizate, motorul de mașină nu se mai aude, ieșitul din casă este determinat de un protocol strict, pentru a întâmpina răspândirea molimei. Efectul asupra orașului este fantastic, deși cauza este catastrofică. În țesătura urbană se așterne o pace rară, un timp de retragere și reflecție. În lumina soarelui rarefiat de martie, apoi aprilie, mai, mamele joacă fotbal cu copiii lor, bătrânii respiră aer curat pe bănci publice, o umanitate melancolică iese la suprafață. Plimbarea zilnică durează doar o oră și o degust cu intensitate. Redescopăr orașul dincolo de agitația cotidiană care îl ascunde de obicei.

În schimb, existența între patru pereți ce delimitează câțiva metri pătrați, în care zilele se pot repeta fără configurații distincte, poate fi apăsătoare. Decid să programez cotidianul cu strictețe. Accept că Iacob nu poate veni, că desenul meu nu va avea parte de o primă vizibilitate, că rezidența în Elveția este compromisă, că urmează o perioadă lungă de tăcere și un viitor în care trebuie să o iau de la capăt.

Diminețile încep devreme, înainte de răsărit. Urmez un impuls de moment, de a face din tăcerea impusă o tăcere deliberată, aprofundată, închid ochii, așezată turcește, ridic palmele către cer și las un negru complet să îmi invadeze mintea. De aici, trec la o formulă de meditație ghidată. De la curățenia minții trec la curățenia corpului, pe care îl supun unui program strict de exerciții cardio, bodyweight și yoga, timp de aproape trei ore, interval în care devin conștientă de fiecare mușchi, senzație, efort, penetrând cotloane până acum neștiute. Sunt conștientă de inimă, umeri, buricul degetelor, rotulele genunchilor, respirația pe nas, centrul stomacului. De la curățire, trec la reconstrucția intelectului și analiza originilor, începând cu descoperirea democrației în Grecia Antică, trecând prin Revoluția Franceză și istoria canonului literar vestic, conștiința de sine hamletiană și strategii militare din al Doilea Război Mondial, până la condițiile stranii în care am fost adusă pe lume, acum mai bine de treizeci de ani.

De ziua lui Iacob, petrecem câteva ore împreună, dezbrăcați, pe telefon. Patru zile mai târziu, este aniversarea mea. Mă trezesc cu gândul de a o petrece cât mai normal, fără să mă abat de la programul strict. Dacă las câteva secunde de ezitare, fără coordonare strictă, mă tem de o catastrofă, un episod lung, negru și vâscos, în care nu mă voi putea ridica din pat, fiindcă nu am niciun motiv să o fac. Și exact acest lucru se întâmplă. Ecranul se aprinde de dimineață, cu mesaje de la necunoscuți care știu că este ziua mea, fiindcă virtualul i-a anunțat. După prânz, încep să mă întreb dacă Iacob plănuiește un apel special, ce presupune pregătiri, și de aceea nu am primit niciun semn. Petrec restul zilei cu telefonul în mână și o stare de susceptibilitate crescândă. Ecranul nu cooperează și mă supune chinului de a spune mulțumesc pe pilot automat, de prea multe ori, fără niciun sentiment real de recunoștință. Ora patru, opt, trecut de miezul nopții, și adorm cu un sentiment amar, fără să fi ieșit din casă, fără să fi celebrat cu un pahar de vin, fără să întâlnesc o singură persoană reală, fără o rază de soare, neliniștită de iminența unui gol și mai gol, între cei patru pereți albi.

A doua zi, în lumina incipientă a dimineții, observ că tulpina singurei vietăți ce mă consolează, o plantă yucca pe nume Gigi, s-a frânt. Semnele funeste continuă. Statueta Ganesh are o ureche frântă, iar ceașca preferată de cafea îmi alunecă printre degete. Puținele lucruri de care mă pot agăța, în prima zi de schimbare a prefixului, se prăbușesc, și simt că nu mai este nimic de făcut, mă întorc în moalelele plapumei și mă retrag într-o semiconștiență ce durează mult timp.

*

Au trecut săptămâni de la acest episod, perioadă în care am lipit urechea statuetei cu superglue, iar tulpina lui Gigi cu Urgo, praf de scorțișoară și o scobitoare. Sunt lucruri care mă oglindesc.

Refacerea lor este refacerea mea. Programul cotidian devine mai strict, pandemia continuă, iar eu mă agăț de alarme și exerciții cardio pentru a subzista, până în această dimineață, când mă trezesc nu la 5:56, cum prevăzusem, ci pe la 4. Îmi doresc să mă epuizez fizic. Dau drumul unui curs de antrenament de mare intensitate cu interval. Vreau să nu mai gândesc, să reduc activitatea cerebrală la pură sudoare, la pur corp.

La sfârșit, în timpul relaxării mușchilor, instructoarea spune, printre altele, că singurul lucru permanent este schimbarea.

More by Cristina Vremes

Trilogia sexului rătăcitor

În fața porții lui tanti Nicoleta era multă lume venită să-l petreacă pe nea Titi pe ultimul drum, care nea Titi, chiar dacă le avea el cu băutura, era om de nădejde, om de veselie, mare necaz pe nevastă-sa, oameni tineri, nu știi niciodată ce-ți aduce Dumnezeu, dar uite că a avut nevastă-sa grijă de el, toată ziua îi ținea compresă rece pe frunte, și l-a dus la toți doctorii, și uite și-acum, cu ce fală îl petrece, să vezi sicriul din ce lemn frumos, paltin pare-mi-se, și a pus femei de-au gătit pentru pomană timp de trei zile, și s-a dus la popa Cristea singură și i-a bătut în poartă, și l-a...
Written in RO by Cristina Vremes
More in RO

Cum vom rămâne mai puțini

1. În sufrageria lor, lângă un calendar, nota de plată dintr-un restaurant în care au decis să rămână împreună și câteva poze, e agățată o listă cu toate animalele și plantele amenințate cu dispariția. Respectiv, 3.070 și 2.655. Are lista de când avea treișpe ani și din lipsa stickerelor, ea a lipit atunci plasturi în dreptul animalelor pe care-și dorea cel mai mult să le vadă.  El credea că e o amintire din tinerețea ei și nu s-a gândit niciodată la posibilitatea de a pleca împreună în căutarea animalelor și a plantelor amenințate cu dispariția.  Când mai apărea vreun animal nou pe listă, vor...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Rebekka de Wit

Copac monstru copil copac

Nici măcar acum nu știm cum de-a înghițit Oscar sămânța sau unde a gă sit-o. Nu înțelegem cum a putut crește copacul înlăuntrul lui, cum a ger minat sămânța nestingherită în epigastru, după spusele doctorului, irigată  doar de secrețiile biliare ale copilului. La șapte ani, tot doctorul ne-a spus,  stomacul își face treaba de minune. Corpul lui Oscar al nostru – pe atunci,  încă era Oscar al nostru – a îngăduit copacului să crească, rădăcinilor să se  întindă prin intestine și trunchiului să se lungească subțire, ceremonios,  de-a lungul esofagului, către gură, dibuind cu ramurile lumina soare...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Tapioca

Huruitul motorului de la camioneta asociației a fost cel care a anunțat ora prânzului în acea zi, în care soarele ardea atât de tare, încât nici nu se mai vedea. Bătrânul stătea sub smochin, purtând o cămașă foarte murdară, fără nasturi, și o grimasă ironică pe buzele închise între care ținea o țigară. S-a uitat la braziliancă – două pete mari și ude la subsuori și spatele uniformei la fel de îmbibat –, a urmărit-o cum cobora din mașină, cum a mers să ia caserolele și s-a îndreptat către anexa folosită pe post de bucătărie, unde stătea de obicei. — Nene João! Nene João! Râsul îi încrețea toate...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Mâine

Întinsă pe spate în confortul molatic al așternuturilor, cu ochii fixați într-un punct invizibil din tavanul camerei, Carlota încerca din greu să-și regleze respirația tulburată de visul anxios care o trezise. Nici măcar nu-și mai amintea ce visase, însă rămăsese cu senzația de disperare care a obligat-o să se trezească. Și, încă de la trezirea abruptă din miezul nopții, tot încerca în toate felurile care-i treceau prin minte să își domolească ritmul cardiac, dar fără succes. A renunțat, a dat pătura la o parte și s-a ridicat din pat, nu înainte de a auzi o reclamație sub formă de mieunat din ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Ființele vii

Capitolul 1 / Joi, 12:31 Mama s-a stins încet, în singurătate.  Cauza morții, declară medicii, a fost o intoxicație. Mama, otrăvită. Ce tâmpenie.  Nu m-am certat cu medicii, m-am mărginit să semnez hârtiile și să  mă ocup de înmormântare. Mama își cunoștea foarte bine rafturile cu lea curi. Întotdeauna a măsurat dozele cu precizie. Nu greșea. Fetiței mele i-am  spus, deocamdată, versiunea oficială, intoxicarea. Într-o bună zi, îi voi măr turisi eu însămi că bunica ei s-a sinucis.  Copila a fost de față tot timpul, după ce i-am dat vestea am dus-o la  morgă. A stat lipită de mine în timpul înm...
Translated from ES to RO by Oana-Dana Balaş
Written in ES by Mariana Torres

Revolta inversă

Viața lui cu Carmen Ottomanyi începuse foarte abrupt la sfîrșitul clasei a  unșpea. În ziua în care se hotărîse să plece din oraș, se dusese s-o caute pe  tipa înaltă dintr-o clasă alăturată, una Fahrida (ta-su era din Iran), care își  zicea însă Frida. Pleca din oraș pentru că avea convingerea că dacă pleci li mitările tale vor rămîne în urmă, o convingere absurdă, însă pe care dacă   nu ajungi niciodată s-o ai ești demn de milă. O găsise pe această Frida cu o  gașcă de fete, în spatele clădirii, fumînd și rîzînd. Se fuma încă pe-atunci,  chiar și în licee de snobi ca Suber-ul, sau mai ales a...
Written in RO by Cătălin Pavel