View Colofon
Translations
Published in edition #2 2019-2023

Un vuiet

Written in RO by Lavinia Braniște

În tren, în ultima parte a călătoriei, văzuse prin geamul soios marginile cerului. S-a ridicat să se uite și pe partea cealaltă a vagonului, s-a apropiat de bărbatul adormit cu fața ascunsă după perdea și cu mâna dreaptă așezată ferm peste mica geantă de voiaj, care stătea pe scaunul de alături. Da, și pe geamul lui se vedea la fel. O pătură compactă, indigo, într-un plan paralel cu câmpul întins, plin de smocuri uscate. Și la marginea ei, un albastru deschis și limpede, ca o mare îndepărtată, suspendată între cer și pământ.

Undeva, deasupra păturii indigo, era soare.

Când s-a ridicat, a simțit dintr-odată foiala din vagon, lumea a avut senzația că el se pregătește de coborâre, așa că au început toți ca la un semn să-și dea bagajele jos, să se îmbrace, să se încheie la nasturi.

S-a așezat la loc și și-a verificat telefonul. Trei apeluri pierdute de la taică-său și un mesaj vocal:

— Bogdane, ce voiam să te rog...

Îi cerea din nou o sută de lei cu împrumut, taxa pentru un concurs de pescuit.

Îi recomandase cardiologul să meargă la pescuit.

Și acasă, prin curte, era în aer liber, dar nu pentru aer îi spusese, ci pentru liniște.

Cardiologul habar n-avea câtă liniște era la ei.

Bogdan vorbise c-o să treacă pe la ai lui când se întoarce de la București. Stăteau foarte aproape de gară. Trebuia să reinstaleze pe telefonul tatălui aplicația pentru camera de supraveghere din curte.

Când a coborât din tren, s-a uitat din nou după marginile cerului, dar nu le-a mai văzut, și s-a simțit dintr-odată înghesuit, turtit de pătura acum neagră, ce părea a fi nu mai sus de acoperișul gării.

A luat-o la pas prin cartierul în care copilărise și a trecut pe lângă fabrica de lapte abandonată, din care venea mereu o aromă grețoasă de vanilie, fiindcă acolo, nu se știe la care dintre geamurile opace, dincolo de care ușă ruginită, pe undeva prin ruina aceea, se afla un „laborator” de cofetărie. Dovadă era mirosul dulce etern și la fel de eterna haită de câini, hrăniți probabil toată viața lor cu biscuiți. O haită mult prea numeroasă pentru a păzi doar un laborator de dulciuri.

Bogdan fusese la București la un târg de autoutilitare, să vadă niște vehicule pentru transportul porcilor vii. Era veterinar la o fermă din județ și voia de vreo câțiva ani să se desprindă, cum zicea el, adică să înceapă ceva pe cont propriu. Ar fi vrut să gestioneze o mică afacere în care să nu mai lucreze direct cu animale și pentru care să folosească mai degrabă detaliile administrative pe care le prinsese din zbor în cei doisprezece ani de când lucra la fermă, una dintre cele mai mari din țară.

Situația era, însă, incertă din cauza pestei porcine care stârnise o mare panică, de la fermieri până la sătenii care creșteau câte un porc în curte și care acum îi sacrificau în disperare.

Așa că târgul acesta, pe care-l așteptase vreo patru luni și la care fusese din inerție, îi părea acum o glumă. Prezența lui acolo era o glumă. Și într-o lume lipsită de boli, tot ar fi fost aproape imposibil să facă un credit pentru mașini.

Era obosit și îngrijorat, iar preocupările lui taică-su legate de bălțile lui de pescuit erau iritante. Nu cerea mult bătrânul, doar câte o sută de lei din când în când, pe care-i cerea mereu pe șest, fără știrea maică-sii, cine știe din ce motiv.

Când a ajuns în fața porții, Bogdan a constatat că nu mai avea cheia lor pe inel. Și-a adus aminte că o scosese, dar nu mai știa ce-a făcut cu ea. A sunat la sonerie, s-a uitat printre gard și a văzut-o imediat pe maică-sa țâșnind pe ușă și alergând, descheiată la capotul gros de pluș, pe care-l lua pe ea când ieșea afară.

— Nu mai alerga, că mă stresezi! a strigat el către poarta verde de fier.
Maică-sa i-a deschis veselă.

— Ați uitat că vin?

— Ei, cum să uit! a spus ea.

— Nu ți-am zis să nu mai alergi așa? Pot să mai aștept un minut, n-o fi foc.

— Dar cheie n-ai? a întrebat ea.

— Am uitat-o, a spus.

Maică-sa l-a luat în brațe, l-a strâns tare de tot și a închis ochii. Era mărunțică și-i ajungea numai până la piept, iar el a lăsat capul în jos și s-a uitat la părul ei alb și rar, din care venea miros proaspăt de șampon.

— Gata, dă-mi drumul, i-a zis el.

— De ce? s-a auzit vocea mamei înfundată în paltonul lui.

Era martie și era frig.

Bogdan a zâmbit și a lăsat-o să mai stea o secundă.

Nu mai trecuse pe la ei de mult, deși locuia în oraș. Taică-su mai venea în vizită, dar maică-sa nu venise niciodată în ultimii doi ani, de când se căsătorise cu Alina.

— Unde e tata? a întrebat el. Nu pot să stau mult.

— Cred că e la sală, la Mircea, a zis ea.

*

Îmbrăcat într-un trening gros, cu geacă și cu fes pe cap, Grigore s-a așezat pe banca lui preferată, cu fața la Dunăre. Bătea vântul și-i plăcea să stea cu ochii închiși și s-asculte cum scârțâie pontoanele. De departe se auzeau zgomote metalice de la șantierul naval. Se mai auzeau pescăruși. Și se mai auzeau valuri.

Acolo se auzea totul perfect, numai pe acea bancă. Era ultima din șirul de pe faleză, celelalte se duceau în sus, în amonte, până la ștrandul abandonat, într-o zonă cu terase deșirate unde cobora, totuși, și ceva din forfota orașului. Mai erau tineri pe role și oameni care plimbau câini.

Venea în fiecare săptămână la Mircea, prietenul lui de-o viață, care era antrenor de box la o sală aproape de faleză. Lucra voluntar cu câțiva copii.

Mircea avea șaizeci și opt de ani. Grigore urma să facă șaptezeci.

Dacă bătea vântul – și acolo, pe mal, de cele mai multe ori era un vânt minunat –, Grigore cobora la vale pe străduța pietruită, către clădirea gării fluviale, care fusese mult timp o ruină, apoi, renovată, devenise cazinou, iar acum era încuiată cu lacătul. Trecea pe lângă o troiță împodobită cu flori de plastic, în fața căreia se afla o cișmea care, în mod straniu, funcționa mereu. Dacă nu era nimeni primprejur să-l vadă, își făcea o cruce largă și bea de la cișmea, de parcă apa ar fi fost sfințită.

Grigore se ferea de oameni la bătrânețe.

Avea o mulțime de gesturi pe care le făcea pe ascuns. Erau lucruri mărunte și neînsemnate și tocmai de-aia i se părea ușor să le ascundă, dar se adunaseră o grămadă.

Nu voia să fie judecat că s-a înmuiat.

Fusese curajos în tinerețe, dar curajul lui fusese limitat. Se consumase repede.

Nu era credincios, dar simțea o emoție când trecea pe lângă troiță. Un respect față de ceva mai presus decât el, o forță care într-o bună zi i se va arăta în chip de vârtej și-l va trage în cer. Așa își imagina moartea. Ca o înălțare zbuciumată și plină de spaime, dar o înălțare, nu o îngropăciune. O pulverizare în lumină, nu o descompunere în întuneric.

Uneori auzea un vuiet în urechi. Câteodată doar în dreapta, câteodată în ambele. Îl avusese tot timpul vieții, îl lăsa și revenea periodic. Îl auzea mai ales seara, înainte de culcare, când se băga în pat și stingea lumina și era atât de liniște încât vuietul îi inunda capul. De cele mai multe ori era ca un murmur industrial monoton, ca un cor de utilaje mari și greoaie care lucrează în treaba lor. Alte dăți era precum curgerea unui șuvoi puternic, ceva precipitat și periculos, care avea forța de a provoca o pagubă ireparabilă. De a distruge ceva în țeasta lui.

Zgomotul îi revenise de câteva săptămâni și, cu cât se gândea mai mult la el, cu atât era mai puternic. Se trezea, din instinct, acoperindu-și urechile, cu o pernă sau cu mâinile, dar știa că nu vine din exterior și că, presându-și capul, nu face decât să strângă lațul de gâtul acelui monstru care urla și mai tare.

Nu se controlase niciodată la doctor.

Erau probleme mai mari pe lume.

Luase mulți pumni în cap în tinerețe, era imposibil să nu rămână cu ceva.

Acolo, pe malul Dunării, era liniște și-n același timp era suficient zgomot încât să nu-și mai audă interiorul capului și asta-i plăcea.

— Tată, de ce ai plecat de-acasă, nu ți-am zis că vin? l-a întrebat Bogdan.

— Nu mai știam exact la ce oră ajungi, i-a zis panicat. Așteaptă-mă. Așteaptă-mă!

— Stai, nu te repezi, i-a zis fiu-său. Îți las banii acolo, știi unde. La cățel. Și vin altă dată pentru telefon. Ești pe vapor, unde ești?

— Bate vântul, a zis Grigore. De ce nu m-aștepți? a întrebat el dezamăgit.

— Tată, sunt obosit.

Grigore n-a mai zis nimic.

— Mă crezi că sunt obosit? a întrebat Bogdan.

Și Grigore a zis că da, îl crede.

*

Strada Traian cobora din piața Traian până la Dunăre. Avea câteva sute de metri, nu era o stradă lungă, dar arăta foarte diferit de la un capăt la altul. Începea în centru, iar în capătul de sus erau câteva clădiri vechi și frumoase, care fuseseră renovate recent, așa că arătau curate. Numai că, în orașul acesta, renovarea nu durează mult, spoiala începe să se scorojească repede. Până ajunge să se renoveze toată strada, probabil că în capătul de sus vor curge iar fațadele. Aici, ruina nu se lasă mascată.

Clădirile de sus aparținuseră unor instituții care nu mai existau și, cu toate că arătau bine, erau goale. Urma o porțiune cu câteva clădiri decente, apoi, destul de rapid, intrai în zona decrepită a străzii, cu case dărăpănate, fără utilități, cu parcele pline de gunoi. La final de tot, un edificiu înalt, socialist, abandonat și acela, dezechilibra complet peisajul.

După el urma o troiță cu o cișmea și, mai la vale un pic, Dunărea, care curgea mereu cu o viteză amețitoare, de la dreapta la stânga, deși din felul în care citeai locul te-ai fi așteptat să curgă invers.

Dunărea văzută după o perioadă în care erai departe de ea îți răsturna preț de câteva secunde percepția spațiului. Curgea invers. Și curgea bizar de repede pentru locul acela încremenit în care ți se dezvăluia.

Sala de box unde-și ținea Mircea orele cu copiii era în zona aceasta deteriorată a străzii, la parterul unei case cu un etaj. Chiar deasupra ușii dublate de gratii era un balcon care arăta ca un blat tăiat, cu toate straturile la vedere, din el ieșeau cărămizi, iar din cărămizi curgea un praf roșiatic. Din podeaua balconului creștea un copac subțire și tânăr și, cu toate că spațiul de deasupra sălii era locuit, oamenii nu găsiseră de cuviință să smulgă copacul, care părea a fi o albizia.

De câte ori venea în vizită la Mircea, Valer cobora din autobuzul 4 în stația din fața hotelului Traian, apoi o lua la pas pe strada Traian. Simțea deja curentul provocat de fluviul încă nevăzut și uitându-se în jos, în lungul străzii, visa cu ochii deschiși cum ar fi ca strada aceasta să poarte numele lui.

Își dorea mult să fie o stradă în oraș care să-i poarte numele. O merita din plin.

Se uita pe plăcuțele de pe clădiri și nici nu trebuia să închidă ochii ca să vadă scris acolo: „Valer Pataki, boxer”. Sau: „Valer Pataki, boxer campion”. Sau: „Valer Pataki (1952–), campion la box”. Nu, fără anul nașterii, ca să nu se creeze așteptarea pentru anul morții. Îngerul negru nu trebuie invocat, se gândea el, să nu-i aducem aminte.

Acum, însă, coborând pe strada Traian către sala de antrenament, i se înșuruba în minte o idee nouă: „Valer Pataki, boxer și scriitor“.

Cartea lui de memorii era aproape gata. Peste o săptămână urma să meargă la tipografie să-și ia pachetele.

Voia o lansare grandioasă, la un mare restaurant din oraș, unde să invite foști boxeri din generația lui din toată țara, să dea autografe, să cheme presa și să organizeze o gală demonstrativă cu juniori. Pentru asta trebuia să vorbească cu Mircea.

Această lansare devenise cel mai mare vis al lui de vreo câțiva ani – și era pe cale să se îndeplinească. Vânduse un teren la țară pentru el.

More by Lavinia Braniște

Sonia ridică mâna

Prin părțile acestea oamenii sunt foarte suspicioși. Dar nu știe dacă prin alte locuri ar primi-o cu brațele deschise. Oamenii din partea lui. Cei din tabăra cealaltă. Nu cunoaște în jurul ei cupluri din generațiile înaintate în care cei doi să fie prieteni și nu dușmani, chiar dacă rămân împreună pe veci. Or fi fiind pe undeva și care sunt prieteni toată viața și dincolo de ea, dar aceia sunt puțini, extrem de norocoși și ascunși bine de tot de ochii tuturor, astfel încât, privind în jur, tu, tânărul, să fii aproape convins că cel de lângă tine o să ajungă în cele din urmă să-ți mănânce sufle...
Written in RO by Lavinia Braniște
More in RO

Cum se poate măsura timpul?

Cum se poate măsura timpul? Putem înțelegem cu adevărat această categorie a gândirii și a realității care ne scapă chiar în momentul în care încercăm s-o percepem? În lumea noastră, în care ceasuri și calendare sunt accesibile oricui în câteva secunde, este greu să ne imaginăm cum e să trăiești fără să știi momentul, ora, ziua în care te afli. În plus, pe vremea bunicilor noștri, numai cei mai bogați și cei mai educați puteau să citească un ziar și puteau să aibă un ceas de buzunar: pentru cei care trăiau și lucrau în mediul rural, percepția trecerii timpului era marcată de bătaia clopotelor ș...
Translated from IT to RO by Nicoleta Iolanda Rus
Written in IT by Fabio Guidetti

Sincer să fiu, draga mea, mă doare-n cot

Marek mă prăvălește pe pat, iar ceea ce îi străbate chipul, în combinație cu felul cum mă strânge în brațe, îmi provoacă pierderea completă a simțului orientării, de parcă în clipa aceea patul nostru ar fi fost o avalanșă în adâncul căreia, cufundată și prăbușindu-mă prin forța pasiunii lui, nu mai înțelegeam ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Dar toate acestea, strânsul în brațe și expresia de pe chipul lui, durează cel mult o clipă; în momentul următor, mă extrage din avalanșa aceea și, deși rămân în poziție orizontală, acum este suspect de clar ce înseamnă sus și ce înseamnă jos. Și de-abi...
Translated from CZ to RO by Mircea Dan Duță
Written in CZ by Lucie Faulerová

Mâine

Întinsă pe spate în confortul molatic al așternuturilor, cu ochii fixați într-un punct invizibil din tavanul camerei, Carlota încerca din greu să-și regleze respirația tulburată de visul anxios care o trezise. Nici măcar nu-și mai amintea ce visase, însă rămăsese cu senzația de disperare care a obligat-o să se trezească. Și, încă de la trezirea abruptă din miezul nopții, tot încerca în toate felurile care-i treceau prin minte să își domolească ritmul cardiac, dar fără succes. A renunțat, a dat pătura la o parte și s-a ridicat din pat, nu înainte de a auzi o reclamație sub formă de mieunat din ...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Patrícia Patriarca

Punct de evadare

Este vorba despre un bărbat care nu vrea să rătăcească drumul spre casă. E  făcut din aluat de pâine. Bărbatul pornește la drum. La fiecare câțiva  metri, bărbatul mai culege câte o firimitură din el însuși și o lasă să cadă.  Mai întâi, își culege o mână. După aceea, urechile și nasul. Pe urmă își  culege o gaură în burtă. În următoarea imagine, vedem prin gaura omului. În gaură se vede în depărtare o căsuță mică. În spatele geamului, o femeie în  vârstă stă la masă. Femeia frământă un bulgăre de aluat. Muzică emoțio nantă sfârșit.   Este vorba despre cineva care este fericit, dar nu atât de ...
Translated from NL to RO by Cătălina Oșlobanu
Written in NL by Maud Vanhauwaert

După câteva luni

12 august — Mohamad, să fii la telefon peste o jumătate de oră. Cred că am găsit-o! Mă dau jos din pat și, complet distrat, mă îmbrac, apoi, cât pot de sprinten, ies din hostel. Repede. De parcă ar avea vreo importanță dacă ajung la casa aceea cu cinci minute mai devreme sau mai târziu. Aproape că alerg în jos, pe strada în pantă, care duce spre port, acolo, undeva, între cartierul evreiesc Hardara Carmel și Wadi Salib, care a fost odată palestinian. Aud un fierăstrău, probabil taie un obiect din fier, apoi niște găini, niște cocoși. E straniu. Miroase a țară în mijlocul unui oraș care dorește...
Translated from SL to RO by Paula Braga Šimenc
Written in SL by Andraž Rožman

Elogiul uraganului

      Mereu mi-a plăcut violența cotidiană: cum e, de exemplu, cea a unui pahar care se sparge în întuneric. Uneori mă întreb dacă e într-adevăr a mea amintirea asta. Retrăiesc scena cu o bucurie greu de stăpânit: obiectul care cade, se dezintegrează, se transformă într-un bubuit surd și apoi într-un vacarm de voci în plină noapte. Mama izbește întrerupătorul ca să lumineze cioburile împrăștiate. Palma ei deschisă în aer, deasupra mea. Sunetul loviturii care nu seamănă deloc cu sunetul sticlei pe podea și senzația că pricep că totul face parte dintr-un ritual. Violența care începe într-un paha...
Translated from ES to RO by Silvia Alexandra Ștefan
Written in ES by Alejandro Morellón Mariano