View Colofon

Comunismul văzut de copiii foarte mici

Written in RO by Andrei Crăciun

Am patru ani și nu am urcat niciodată mai sus de etajul I. Sunt încredințat  că șarpele albastru al balustradei e nesfârșit, că el urcă și urcă și urcă, spul beră acoperișul de smoală al blocului nostru și înaintează nevăzut către cer.  E un gând pe care nu îl împărtășesc nimănui. Frica mi se încălzește la fla căra acestui gând.  
Oamenii coboară de la etajele superioare, dinspre cer, uneori vor besc între ei în șoaptă și eu nu aud ce își spun. Dar niciodată nu e o tăcere  încheiată între ei. Niciodată nu e li-niș-te. Șoaptele plutesc de la unul la ce lălalt. Sunt ca niște albine sau poate ca niște muște obeze, care nu știi ce pot  ascunde.  
Dar nu sunt doar șoaptele între oameni. Alteori e această veselie ca raghioasă. Bărbații toarnă pe gât pahare mici. Îmi imaginez că în paharele  mici e un duh fermecat care le eliberează inimile și le dezleagă limbile. Știu  însă că uneori duhul le ia mințile, iar atunci și șoaptele și veselia lasă loc ți petelor femeilor. De câte ori se aud țipetele femeilor din bloc, mama îmi  spune că nu e treaba noastră și mă strânge la piept. Mie îmi place asta: îmi  place să mă strângă mama la piept, așa că - în adâncul sufletului - țin cu  duhul care le ia bărbaților mințile. 
Tot mai des, se face întuneric. Iar au luat ăștia lumina!, a spus  odată tata. Mama și-a ridicat arătătorul și l-a dus către buze. Tata nu a mai  spus niciodată fraza aceasta, dar eu n-am uitat-o. Atunci când iau ăștia  lumina, în fața fiecărei uși de la etajul nostru apare un scăunel. Pe scăunelul  acesta se așază bărbatul casei. Uneori, deși foarte rar, chiar și noi, copiii,  avem voie să îi însoțim. Bărbații își spun cuvinte pe care le înțeleg doar pe  jumătate. Toți sunt tineri, toți au danturi orbitoare, care strălucesc în întu neric.  
Cei care coboară dinspre cer, de la etajele superioare, nu mai au  dinți, le seamănă copiilor mai mari, care i-au pierdut deîndată ce au intrat  în școală. Nu știu de ce, cei care coboară dinspre cer nu se mândresc deloc  cu gurile lor știrbe. Mă uit la dinții tatălui meu, mă uit la dinții vecinilor  noștri.  
Câteodată, lumina izbucnește brusc, tot blocul nostru se iluminează  și eu îmi imaginez atunci că trăim în interiorul unui foc, care nu ne poate  atinge. Când dau ăștia drumul la lumină, toți bărbații își închid o clipă  ochii și dau drumul unui murmur de nemulțumire, care durează mai puțin  de o clipă.  
Am patru ani, e noapte, toate luminile sunt stinse, mă trezesc și o  strig pe mama. Mama nu îmi răspunde. Îl strig pe tata, tata nu îmi răs punde. Sunt singur și totul e negru, am patru ani și știu să citesc ceasul din  perete. Am patru ani, e cinci dimineața și am fost părăsit. 
Mă îndrept spre bucătărie, știu exact unde merg, escaladez un scaun,  ajung la sertarul unde tata ține o toporișcă. Toporișca are mânerul vopsit pe jumătate în roșu și pe jumătate în albastru. Iau toporișca, iau scaunul, îl  așez în dreptul ușii care dă înspre lume. Urc scaunul și încep să lovesc placa jul cu lama toporișcii. Plâng și lovesc placajul. 
Aproape că am reușit să fac o crăpătură în ușă prin care ar putea să  intre îngerul meu păzitor. Bunica mi-a spus odată că am un înger păzitor.  Dincolo, în lume, nu e îngerul meu păzitor. Dincolo e Moș Petre, croito rul, care strigă la mine să mă opresc. Eu nu mă opresc și Moș Petre îmi  strigă: ce este, măi, ce pizda mă-tii ai pățit?  
Las toporișca să-mi cadă din mână, sar de pe scaun și fug în ultima  cameră, unde plâng, cu genunchii la piept. Moș Petre dă cu picioarele în  ușa noastră, ușa noastră începe să zboare prin micul hol, dar eu nu văd asta,  eu nu mai văd nimic, am o cortină de lacrimi peste ochi. Moș Petre vine la  mine în ultima cameră și îmi spune să mă uit la el. Nu vreau. Și atunci a  venit mama.  
Mama îl împinge cu o mână pe Moș Petre și mă strânge în brațe, ca  atunci când se aud țipetele femeilor în bloc. Nu mai am lacrimi acum, îl  pot vedea pe tata, cum umple camera pășind în ea. Pe umăr are spânzurată  o plasă albastră din care iese gâtul unei sticle goale de lapte. 
A doua zi, ai mei m-au dus la Petruța. Era 1 august. Deasupra noas tră ardea cerul, iar pantofii mamei lăsau urme în asfalt. Era ziua în care am  hotărât că nu îmi va mai fi niciodată frică. Era ziua în care am hotărât că voi  fi mare. Am vrut să îi declar război Petruței de la prima noastră întâlnire,  dar avea o privire care nu admitea opoziție. Petruța avea privirea unui uriaș  bun. Era cel mai bătrân om pe care l-am văzut. Nu i-am mai declarat  război, m-am îndrăgostit de ochii ei și am început să îi ascult. Și nu știu de  ce, dar de atunci n-am mai putut privi îndelung în ochii niciunui om  bătrân. 
Părinții mei predau matematica la singura școală generală din oraș,  matematica era un continent îndepărtat, pe care ajungeai după ce aflai că  dacă ai două mere și Petruța îți mai dă încă două mere vei sfârși prin avea  patru mere. Nu-mi plăceau merele.  
Petruța era plătită să aibă grijă de mine cât părinții mei erau ocupați  la școală sau cu alte treburi. Și ea chiar avea. Îmi tăia merele în felii.  Niciodată după aceea n-am mai mâncat un măr dacă nu era tăiat în felii de  o mână de femeie.  
Ai mei mă depuneau în zori în casa Petruței și veneau să mă recupe reze târziu, după amiază. Am fost fericit cu Petruța, ascultam împreună  veștile care veneau pe unde radio dinspre capitală. Erau vești despre  Partidul Unic și Marele Nostru Conducător, dar pentru Petruța ele nu  aveau nicio însemnătate. Când se auzea vocea Marelui Nostru  Conducător, ea dădea din mână lovind aerul dinspre pământ, într-un gest  care nu putea decât să însemne: Lasă…

Într-o zi, Petruța m-a întrebat, fără introducere:  
– Vrei să te învăț să dansezi?  
Nu i-am oferit niciun răspuns, fiindcă nu aveam unul. Nimeni  nu-mi mai propusese așa ceva și nici nu eram foarte sigur că știu ce în seamnă să dansezi. Petruța a luat tăcerea mea ca pe un acord. Petruța m-a  învățat să dansez și nici nu știu când s-a făcut octombrie.  
Ea avea un ceas cu cuc, cucul ieșea demn din casa lui de lemn și  dădea ora exactă. Era octombrie, ceasul cu cuc se pregătea să vestească orele  douăsprezece. Atunci, Petruța a avut o altă idée, care mi-a schimbat viața.  Ea îmi spunea în fiecare zi povești. Acum, însă, nu mi-a mai cerut să o  ascult : 
– Acum, spune-mi tu o poveste. 
Am privit pe geam, iar în grădină (Petruța locuia într-un apartament cu o  singură cameră într-o mică vilă construită de germani în timpul Ultimului  Mare Război, război de care nu aveam cunoștință) am văzut un copac  enorm și cenușiu și desfrunzit și foarte singur.  
I-am spus Petruței o poveste cu un zmeu care vrea să fie el Făt  Frumos și se luptă, până la ultimul, cu alți zmei mai mici, care trăiesc înă untrul lui. Petruța m-a privit cu ochii ei mari și buni și mi-a spus atât :  
– Tu ai harul povestirii. 
Petruța nu vorbea mult, dar spunea întotdeauna tot ce era de spus. Pentru  un an de zile am mers la ea ca la o academie, chiar dacă nu știam ce în seamnă o academie.  
Am crescut după chipul și asemănarea ei: ea era o singuratică, eu  eram un singuratic. Eram doi singuratici. Anul acesta – care a fost cel mai  fericit din viața mea – m-am îndepărtat de prietenii mei de la bloc, anul  acesta m-a făcut sălbatic, deci liber. Eram foarte mândru de libertatea mea.  Anul acesta mi-a așezat pe umeri haina acestei libertăți, pe care n-am mai  vrut să o dezbrac vreodată, anul acesta m-a învățat să cred în insule.  
Într-o altă zi, nu se știe de unde, în grădina Petruței a apărut o pisică  neagră cu o dungă perlată care îi despica într-un mod caraghios craniul.  Petruța nu iubea în mod deosebit animalele, le numea jivine, trasase o gra niță foarte clară între jivine și oameni și ținea mult la granița aceasta. Dar  pisica aceasta neagră… Poate că Petruța a văzut ceva în ea sau poate că a  făcut totul fără să își dea seama de importanța faptelor sale, așa cum li se în tâmplă, când și când, muritorilor. 

Petruța a hotărât, fără să mă consulte, că de acum înainte noi vom  avea grijă de pisică. A refuzat propunerea mea de a-i da un nume. Un nume  e ceva definitiv, cred că Petruței nu îi plăceau întâmplările definitive. Tata  nu a aflat niciodată ce făceam cu laptele pentru care el se trezea la patru di mineața. Tata nu a aflat niciodată că îl împărțeam cu o pisică neagră care  n-a avut niciodată un nume al ei. Mama poate că știa, mama a știut întot deauna totul.  
Eu și Petruța aveam o taină. Și nimic nu contează mai mult în apro pierea dintre doi oameni decât o taină. Venise din nou vara. Și într-o zi din  vara aceea, pentru prima dată de când ne întâlnisem, pisica neagră nu a mai  venit în grădină. Eu și Petruța am alergat disperați înspre stradă. Ne-am  temut că o vom găsi sfârtecată de roțile vreunui autoturism, atunci am re gretat că nu avea și ea un nume pe care să o putem striga, dar era prea  târziu.  
Am căutat-o două ore încheiate, apoi ne-am așezat unul lângă altul  pe bordură și am lăsat între noi o tăcere care ar fi putut să însemne orice.  Deasupra noastră era o fâșie de cer care începuse să sângereze.

More by Andrei Crăciun

Aleea Zorilor: începutul

Fiecare om are dreptul, iar dreptul acesta este unul divin, și nici nu poate fi  altfel, la o ultimă frază, nu e obligatoriu ca fraza aceasta să fie lungă, nici să  semene unui bilet de adio, dar contează ca ea să fie adevărată, atât adevăr cât  să încapă, totuși, într-o frază, fie ea și ultima, căci adevărul are obiceiul de a fi capricios, ceea ce nu înseamnă că el nu există, desigur că există, și trebuie  spus, doar că el nu poate fi spus într-o poveste, fiindcă povestea își are ade vărul ei, care nu e totuna cu adevărul adevărat, fără să fie însă mai puțin, iar  fraza aceasta e dreptul meu ...
Written in RO by Andrei Crăciun

Timpul e un cerc

Înspre zori, visă o crimă comisă sub un migdal și patru lozuri de loterie, toate necâștigătoare. Era ziua de duminică.  Tânărul medic plânse în somn și se trezi cu obrajii uzi și îmbrățișat de o tristețe purpurie. Mâncă fără poftă, se îmbrăcă în doliu și așteptă telefonul care avea să îi confirme cine i-a murit peste noapte.   Bunicul său se născuse mai aproape de începutul secolului XX, într-o lume mult prea îndepărtată ca oamenii să fi păstrat din ea multe fotografii.  Tatăl bunicului său se săvârșise cu treizeci de ani înainte ca tânărul medic să se nască. El venea dintr-un timp încă și mai...
Written in RO by Andrei Crăciun
More in RO

O bombă luminează noaptea din Marão

Degetele mele îngroșate de muncă și de bătrânețe îmi zgârie pomeții de fiecare dată când îmi șterg lacrimile astea care nu îmi dau pace. Sunt convinsă că marea nu are sfârșit și nu știu de unde îmi tot apare câte-o supărare, de vreme ce sunt moartă pe dinăuntru. Când se termină totul, nu există pace? Nu am văzut niciodată marea, dar știu cum se fac drumurile. Nimeni nu poate stăpâni apa, curge mereu unde vrea ea, dar eu știu s-o adun și să mă folosesc de încăpățânarea ei, înainte să-mi scape și să meargă până departe, să umple spațiile necunoașterii mele. Încă nu am măsurat cât de mare este ui...
Translated from PT to RO by Iolanda Vasile
Written in PT by Daniela Costa

Calcan

Plutesc cu fața în apă și stau nemișcată. Să nu atrag atenția, să nu irosesc energie. Să mă las doar să atârn. Să expir lent, foarte lent. Balonașele urcă bolborosind și mă gâdilă pe obraji.  În ultimul moment, corpul meu va tremura, stomacul mi se va strânge doar pentru a-mi obliga gura să se deschidă și în acea clipă, îmi voi ridica, hotărâtă și liniștită, capul din apă și voi trage adânc aer în piept.  „72 de secunde!“ nu va striga nimeni.  E o competență care nu te duce nicăieri în viață. Sau poate doar mai aproape de tine.  Stau pe fundul piscinei și mă uit în sus la oamenii care trec pe...
Translated from NL to RO by Alexa Stoicescu
Written in NL by Nikki Dekker

Venirea

Lucrurile au luat-o razna într-o duminică dimineaţă de august, când primii trecători prin Place du Parvis Notre-Dame, angajaţi ai bistrourilor din zonă, au zărit obiectul, ceva ca un glonţ gigantic aşezat pe sol cu vârful spre catedrală şi fundul spre prefectura de poliţie. La o primă estimare, proiectilul măsura în jur de douăzeci de metri lungime şi cinci în diametru. Barmanii şi ospătarii se apropiară curioşi, îl înconjurară o dată, ridicară din umeri şi plecară să-şi deschidă restaurantele. Asta a fost pe la şapte. Pe la opt, preoţii şi slujitorii bisericii veniţi pentru slujbă înţepeniră...
Written in RO by Alexandru Potcoavă

Dicţionarul Deţinutului

Dicţionarul Deţinutului cuprinde vocile şi istoriile oamenilor închişi în închisoarea din Torino, Centrul de Detenţie „Lorusso e Cotugno“, secţia V din Pavilionul C, destinată „deţinuţilor protejaţi”. Porneşte de la un laborator de scriere condus în penitenciar pe parcursul a doi ani. Cu toţii ştim ce înseamnă „casă“, „iarnă“, „dragoste“, semnificaţia lor e absolută. Dar, în închisoare, semnificaţia cuvintelor se schimbă şi această schimbare provine dintr-un spaţiu: înăuntru există doar înăuntru, iar cuvintele devin preistorice. Ca şi cum ar fi oprite într-un timp primordial. Doar în aceste c...
Translated from IT to RO by Elena Damaschin
Written in IT by Sara Micello

Un înger

“Ssst, vezi că vine.”  Bărbații își țin respirația și nu mișcă, ghemuiți în gang. Prin fața lor trece o  femeie într-un pardesiu verde, cu geantă, pantofi și mănuși din piele de  șarpe. Tocurile ei scot un sunet ascuțit și din părul ei strâns în coc au căzut  câteva șuvițe. Aleea pietonală e plină de lume ieșită la cumpărături, iar  femeia face notă discordantă cu luxul ei ieșit din comun. Cu toate acestea,  nimeni nu o fluieră, ba chiar unii oameni se dau din calea ei când o văd  venind.   “Haide, acum.” șoptește bărbatul mai în vârstă celuilalt și cei doi se  furișează pe urmele ei.   O urmă...
Written in RO by Anna Kalimar

Insula

Nici până astăzi nu știu ce anume căutam în insule. Știu doar ce lăsasem în urmă. Țara care îmi dăduse pașaportul. Femeia care mă adusese pe lume. Lucrurile pe care le puteam cumpăra cu bani. Lumea pe care nu reușisem să o schimb. Apa mării era caldă. Seara valurile sclipeau de la planctonul luminescent. După ani de călătorii, confundam debarcaderele dintre pâlcurile de palmieri, de unde urcam în bărci. Confundam numele insulelor care începeau cu koh și nusa. Confundam ochii întunecați și hainele colorate ale celorlalți pasageri. Totuși, în drumul meu întâlneam persoane care căutau același lu...
Translated from PL to RO by Sabra Daici
Written in PL by Urszula Jabłońska