DEGETUL MARE  
Chiar dacă stai la etajul doișpe, tot se aude zgomotul de pe șantier. Speli  vasele. Te-ai rostogolit din pat, ți-ai tras boxerii pe tine și, în sânii goi și fără  șosete, te-ai apucat de spălat vasele. Pentru că n-a venit imediat apa caldă la  robinet, ai uitat să dai drumul la apă rece, așa că apa e acum clocotită și te  frige la mâini. Când le scoți de sub apă, mâinile ți se fac roșii ca focul. Tot blatul e plin cu vase soioase. În bucătărie, chiar și pe jos sunt oale, tăvi  din sticlă și teancuri de farfuriuțe cu brânză de vaci întărită pe margine.  Podeaua bucătăriei nu e acoperită cu linoleum sau gresie, toate sunt puse  direct pe betonul gol. Auzi pietricelele de beton scrâșnind sub sticlă atunci  când, cu piciorul gol, tragi spre tine o tavă soioasă.  
Speli un cuțit mare de bucătărie. Pliezi buretele abraziv și roz pe suprafața  tăioasă a cuțitului și-ți miști prin mână cuțitul încoace și-ncolo, cu mâna  protejată de burete. 
Deodată, cuțitul începe să se smucească. Te sperii, dai drumul la burete și-ți  scoți repede mâna din apă. Cuțitul se răsucește întruna ca un ton captiv  care se zbate încercând să scape din năvod. Cuțitul se smucește așa tare  încât apa în care speli vasele stropește până sus. Te uzi pe boxeri și pe sâni.  Îți ajung picături pe buze. Simți în gură gustul artificial de lămâie al detergentului de vase. Cuțitul lucios reflectă lampa de pe tavanul din  bucătărie ca pe o dungă lungă, galbenă, pe lama cuțitului. Dunga aceea  trece ca fulgerul pe sub apă în timp ce cuțitul caută panicat o cale de  scăpare între cei patru pereți de inox.  
Observi că mâna ta stângă e cea care provoacă smuciturile sălbatice ale  cuțitului. Lași cuțitul din mână. Apa se liniștește din nou. Pe fundul  chiuvetei zace cuțitul gâfâind.  
Tragi de sforicica de la dop și apa în care ai spălat vasele se scurge. Când te  gândești că se scurge douășpe etaje-n jos ca după aceea pleosc să se  prăbușească într-un unghi de nouăzeci de grade, aproape că-ți vine să  plângi. 

ARĂTĂTORUL  
Stai în fața vasului alb de wc, cu ușa deschisă în spatele tău. Cu mâna  stângă apuci smocuri mari de păr pubian. Ți le răsucești pe deget și le tai cu  foarfeca de bucătărie. Astăzi ești un băiețel. Smocurile de păr le arunci în  wc. Firicelele încă mai plutesc. Tragi apa. Toate firicelele dispar. Tot restul  zilei te mănâncă-ntre picioare.  

MIJLOCIUL 
Găsești în biblie povestea aia-n care pe Iisus în durea măseaua. În poveste,  Iisus stă cu apostolii într-o livadă plină de lămâi coapte savurând o plăcintă  cu fructe, dar la fiecare îmbucătură se chircește de durere de dinți.
Apostolii își văd povățuitorul suferind și îi propun tot felul de remedii.  Petru își trimite șerpașul pe munte să aducă frunze de coca și după ce acesta  se întoarce cu o pungă de plastic plină, Petru încearcă pe furiș să îi strecoare  lui Iisus cocaină printre îmbucăturile de plăcintă. Luca scoate o sticlă de  bere fermentată de sub togă și-l trage pe Iisus de păr ca să-i poată da capul pe spate, să-i umple gura. Zâmbind ca untul topit, Hristos se împotrivește  tuturor încercărilor de vindecare ale discipolilor săi. Apoi se apleacă și  culege o pietricică neagră de pe jos, o bagă în gură, o așază cu limba acolo  unde trebuie și apoi își cască gura. Un hău negru cu o limbă roșie în față și  un șir de măsele tocite în spate. Apoi, cu o izbitură puternică care s-a auzit în toate colțurile Israelului, Iisus își izbește fălcile la loc, una peste cealaltă.  Lucas, Petru, Marcu, Johnny și toți ceilalți apostoli se sperie, bine-nțeles,  de mama focului, dar Iisus își duce mâna la gură și scuipă în ea. În mână are  patru bucăți albe de măsea și pietricica neagră. Cu arătătorul, Iisus  sfredelește cinci găuri în pământul din livada de lămâi. În fiecare gaură plantează o bucățică de măsea iar în cea din urmă plantează pietricica.  După un an, din prima bucățică crește un cais, din a doua un cireș sălbatec.  Din a treia bucățică crește o salcie pletoasă iar dintr-a patra un chiparos.  Din pietricică - crește după mulți ani un castan. În spatele fiecărei frunze în  formă de mână crește o nouă pietricică neagră într-o coajă țepoasă.  

INELARUL 
Apostolul Johnny a venit astă seară pe la tine. Visai o trecere de pietoni cu  un semafor pe partea cealaltă. Erai singurul de pe partea asta, de cealaltă  parte erau mii de oameni. Când semaforul s-a făcut verde, tu și celelalte mii  de oameni ați început să vă îndreptați unii spre alții. În timp ce miile de  oameni se îndreptau în direcția ta, strigau: ‘Whaa! Wha-wha-wha! Whaa!’  Unii dintre ei strigau chiar și un ‘whaaa’ prelungit, în timp ce se băteau în  piept. Te-au băgat în toți sperieții.  
Deodată te-ai pomenit cu apostolul Johnny mergând în frunte. Purta o  cămașă de un albastru deschis, o pereche de pantaloni de aceeași culoare și  încălțări albe. A zâmbit larg, cu toată gura, iar sprâncenele negre îi stăteau  încovoiate deasupra ochilor ca două arcuri de triumf. Când a ajuns la tine  în mijlocul străzii, a scos un cuțit de la bata pantalonilor și ți-a tăiat unul  dintre cei doi sâni grei. Cu sânul tău în mână, s-a răsucit grațios ținându-și  mâna ridicată-n sus. Din bucata tăiată și despicată a sânului tău au țâșnit  deasupra mulțimii nenumărate diamante mici.  
După care un pescăruș a trecut pe cer. Penele-i erau impermeabile pentru  că erau complet îmbibate cu grăsime. Avea o pietricică neagră în ciocul său  galben, ascuțit.  

DEGETUL MIC

Azi după-amiază cineva ți-a strecurat în cutia de scrisori un plic cu  bancnote. Ai văzut când s-a-ntâmplat. O umbră încovoiată, târșâită, pe  holul din spatele sticlei mate. S-a ridicat clăpița, s-a ivit unul dintre cele  patru colțuri albe, plicul a căzut pe preșul grunțuros de culoare maro.  Umbra a dispărut iar tu habar nu ai cine o fi fost.  

DEGETUL MIC 
Etajul doișpe e înfiorător de înalt. Uneori îți este foarte greu să rămâi aici,  atât de sus. Uneori dai termostatul cât se poate de tare, aștepți până ce în  casă se face dogoritor de cald și uscat ca iasca, te dezbraci și-ți lipești trupul  gol de geamul mare. Mai mare dragul să simți geamul rece pe obrazul tău,  pe piept, pe pântece și pe coapse. Fesele tale vor și ele să fie răcorite, dar n-au voie încă. Simți luminițele galbene și plouate din tot orașul  năvălindu-ți de-a curmezișul prin tot trupul gol. 

INELARUL 
A venit un domn pe la tine în vizită. S-a prezentat drept Amir, Amir de la  asociația pentru construcția de locuințe. De ce se deghizase Amir în clovn?  Amir a spus mirat că el sub nicio formă nu era deghizat în clovn. N-ai  putut decât să-i dai dreptate lui Amir.  
Amir venise să-ți înmâneze o scrisoare în care scria că ești singurul  locatar rămas în bloc și că primăria decisese împreună cu asociația pentru  construcția de locuințe că trebuia să părăsești imobilul cam în următoarele  două luni. I-ai spus lui Amir că n-ai cum. Amir a întrebat de ce să n-ai cum.  Pe lângă asta, Amir a încercat atunci să zâmbească exact la fel de moale ca  untul topit cum zâmbise Iisus în livada de lămâi. Nu i-a ieșit decât pe jumă tate. Jumătate din chipul lui Amir s-a făcut ca de unt, cealaltă jumătate ca  din inox. I-ai și spus asta. Credeai că i-ai spus asta. În realitate i-ai spus:  ‘Wha! Wha-wha-wha! Whaa!’, după care chipul lui Amir s-a întunecat, și-a  strâns catrafusele și s-a îndreptat spre ușă cu pași grăbiți.  
Amir a lăsat ușa din sticlă mată larg deschisă.  
Acum că s-a lăsat întunericul afară, toate luminile de pe culoarul  care dă înspre afară s-au aprins de-o dată. 

MIJLOCIUL 
În mijlocul Oceanului Indian, între Thailanda și India, se află o insulă de  mărimea Manhattanului, acoperită pe de-a-ntregul de o pădure tropicală  impenetrabilă, de un verde intens. În fotografiile făcute din aer, în adâncul  pădurii se disting trei lacuri mici. Plaja albă e poziționată ca o fortăreață de jur împrejurul pădurii, dar din cauza frunzișului dens al copacilor, se poate  doar ghici ce anume se petrece pe insulă.  
Insula aceasta se numește Insula Santinelei de Nord. Este locul de  baștină al ultimului grup de oameni de pe pământ care trăiesc complet izo lați de restul lumii. Contactul cu tribul care trăiește pe insulă este strict in terzis de guvernul indian care deține controlul asupra insulei. De când a  intrat în vigoare interdicția, în 1996, n-a existat decât o singură întâlnire  între santilezieni și civilizația modernă. Doi pescari care pescuiau ilegal în  apele dimprejurul Santinelei Nordului au adormit și au plutit cu barcă cu  tot spre apa mică din apropierea insulei. Când un grup de santilezieni înar mați cu arcuri și săgeți i-au descoperit pe pescari, aceștia au fost vânați, luați  prizonieri și uciși. 
Numai o mână de oameni care nu sunt santinelezi au pus vreodată  piciorul în pădurea din Santinela de Nord. Singura dată când o expediție a  pătruns în pădure, a fost în ianuarie 1880. Un grup de aventurieri britanici  sub conducerea căpitanului Maurice Vidal Portman au găsit prin pădurile  impenetrabile o rețea de poteci și, urmându-le, au ajuns la un sat. Satul  fusese părăsit. Cuțitele din bambus și oalele lăsate în urmă indică faptul că  locuitorii plecaseră în mare grabă. Expediția a găsit în mijlocul satului o  grămadă enormă de jăratec, cenușă și trunchiuri de copac carbonizate. Încă  mai mocnea. Grămada era atât de mare încât căpitanul Portman a presu pus că focul arsese de decenii întregi. Întrucât nicăieri în sat nu fuseseră găsiți cremeni sau unelte de aprins focul, Portman a constatat că focul s-ar  fi produs o dată întâmplător, din cauza unui fulger, după care ar fi fost  menținut timp de generații întregi. Marele foc se stinsese acum.  
Niciodată n-a încercat încă vreun santinelez să părăsească insula. Santinelezii stau ascunși printre frunzele pădurii verzi. Valurile ating  domol nisipul alb. Dacă stai liniștit pe un scaun cu ochii închiși și te gân dești la ei, poți fi sigur că în aceeași clipă, ei trăiesc pe insula lor.  Așteptând fulgerul și fără să aibă habar de existența ta. 

ARĂTĂTORUL 
– Apostole Johnny, ai zis. 
– Apostole Johnny, mă auzi? 
Nu vine niciun răspuns. 
Te-ai întins pe spate în fața ușii de la intrare, cu gâtul pe prag și capul fix pe  culoar. Te uiți la stele și e frig. Vântul face zgomote șuierătoare în timp ce își  croiește neobosit un drum de-a lungul blocului. Și stelele fac zgomot. Le  auzi zumzăitul adânc în timp ce ele îți trimit lumină spre ochi de la mili arde de kilometri depărtare. Unele stele sunt la mii de ani lumină depărtare de celelalte, iar tu le poți sorbi dintr-o singură privire. O pâlnie cu firicele  de lumină de proporții intergalactice se termină exact în pupila ta. 
– Apostole Johnny, le zici tu stelelor. 
– Apostole Johnny, mă auzi? 
Dar nu e nicio navă-mamă care să trimită vreun semnal. Nicio stea care  să-ți facă din ochi, nicio lună care să cadă și să te-nghită în lumina ei alb argintie. Mâna apostolului Johnny rămâne ascunsă în întunecimile  văzduhului, degetele sale nu se arată și nu te culeg de pe jos. 

DEGETUL MARE  
Chiar și dacă stai la etajul doișpe, tot se aude zgomotul de pe șantier. Mai o  voce bărbătească, mai un radio, o bormașină. Vântul și zgomotele îți dau  năvală-n casă prin ușa de la intrare care e larg deschisă, și dacă stai gol pe  culoar cu mâna întinsă pe balustradă, poți să simți că plouă chiar dacă cerul  e complet azuriu cât vezi cu ochii. 
Ce cade din cer nu-s picături de apă, e Duhul Sfânt. Nenumărate  Duhuri Sfinte mici îți cad în palmă și alunecă în continuare în șuvoaie mici  de apă sau rămân acolo ca niște fulgi de zăpadă. Fulgi de Sfântul Duh se po goară din cer iar tu ești fericit. Te răsucești cu spatele la balustrada de pe  culoar, încerci să te apleci cât poți tu de tare peste balustradă și caști o gură  mare ca să poată intra Sfântul Duh.  
Dar deîndată ce atârni cu spatele peste balustradă, Sfântul Duh își  schimbă forma. Unde Sfântul Duh încă mai fusese apă moale și zăpadă,  Sfântul Duh cade acum din cer în formă de piuneze, lame de ras și capace  vechi de conserve. Te sperii și încerci să-ți protejezi fața cu mâinile. Dar  Sfântul Duh te taie, îți jupoaie pielea, cade pe obrajii tăi, pe frunte și din  nenumăratele tăieturi mici țâșnește un sânge de un roșu aprins.  
Și-atunci, te dai bătut. Simți partea de sus a balustradei pemijlocul  spatelui alunecându-ți în jos peste fund, iar centrul de greutate al corpului  tău se modifică dintr-o dată cu o smucitră, se deplasează către creștetul ca pului și cazi. Cazi cu capul înainte și brațele desfăcute, iar șantierul se-apro pie de tine. 
– Apostole Johnny, mă auzi? Dar nicio stea n-a prins vreodată un om.